Toamna la Geneva

Un articol de GEORGE APOSTOIU

La Geneva toamna este anotimpul reuniunilor si conferintelor internationale. Diplomatii revin din vacanta si politica îsi reintra în drepturi. În deschiderea lucrarilor de constituire a Societatii Natiunilor, în 1924, prim-ministru al Frantei, Édouard Herriot, avansa o prima conditie a negocierilor: „Faurirea pacii cere mai multa barbatie decât razboiul“. Acest rationament trebuie sa fi animat de ideea reluarii, la 15 octombrie, a negocierilor pentru punerea sub control a programului nuclear iranian.
O noua perspectiva
Pâna cu un an în urma, de la Teheran erau auzite doar vocile înfierbântate de ambitia crearii capacitatilor de îmbogatire a uraniului pentru finalizarea programului nuclear iranian. Israelul si statele occidentale au legat aceasta ambitie de intentiile iranienilor de a produce arma nucleara, iar presedintele Mahmud Ahmadinejad, în cele doua mandate ale sale, a fost suficient de agresiv pentru ca aceasta suspiciune sa fie îndreptatita. Ca presedinte, el a accelerat programul nuclear si a dezvoltat un comportament agresiv în regiune, tinta principala devenind Israelul. De asemenea, a continuat sa refuze sa semneze Tratatul de neproliferare a armelor nucleare si sa accepte controlul international al siturilor de cercetare si activitate nucleara. În aceasta situatie, Statele Unite si cele occidentale au instituit embargoul. Iesirea de pe scena a lui Ahmadinejad si alegerea ca presedinte a lui Hassan Rohani au modificat cursul acestei politici agresive astfel încât au fost create conditii pentru reluarea ciclului de negocieri pe programul nuclear iranian. O reuniune pregatitoare a avut lor în zilele de 15 si 16 octombrie la Geneva, în formatul clasic de 5+1, cu participarea Statelor Unite, Rusiei, Chinei, Germaniei, Marii Britanii si Frantei, pe de o parte, si a Iranului, pe de alta.
Beneficiind de moderarea doamnei Catherine Ashton, ministrul de Externe al Uniunii Europene, reprezentantii Iranului au parasit pozitia belicoasa din vremea lui Ahmadinejad, s-au aratat cooperanti si au acceptat inspectiile la siturile nucleare. În general, aceasta modificare de pozitie este pusa pe seama viziunii politice noi a presedintelui Hassan Rohani. Meritul acestuia nu poate fi contestat. Chiar daca nu mai este înca tânar, Rohani face parte din generatia de politicieni care considera ca a sosit timpul ca tara sa fie scoasa din izolare. Desi a crescut în ambianta religioasa a „conducatorului revolutiei islamice“, Rohani se deosebeste sensibil si de cei din rândul carora provine. Atitudinea moderata a presedintelui vine din convingerea ca trebuie sa scoata Iranul din arcanele embargoului. Economia tarii a fost puternic afectata, starea de spirit a populatiei s-a modificat progresiv iar idealurile „revolutiei verzi“ care au adus la putere regimul ayatolahilor sunt tot mai putin sustinute de generatia noua. Rohani a venit greu, dar a venit la timp la putere, fiind probabil primul conducator care poate asigura tranzitia Iranului la un tip de regim politic diferit de cel fundamentalist. El are o cariera universitara si diplomatica, studii de drept constitutional în Anglia si a fost negociatorul sef al dosarului nuclear iranian din octombrie 2003 pâna în august 2005; vorbeste araba, engleza, franceza, germana si rusa. În toamna aceasta, Rohani s-a folosit de participarea la sesiunea Adunarii generale a ONU pentru a transmite un mesaj politic diferit de cel al predecesorului sau: a avut un discurs ponderat prin care a anulat teza lui Ahmadinejad privind distrugerea statului Israel si negarea Holocaustului, s-a declarat deschis pentru reluarea dialogului cu Occidentul si dispus sa contribuie la eforturile de pace în regiune. Aceasta pozitie, pregatita diplomatic cu ceva timp înainte astfel încât discursul lui de la tribuna ONU sa fie asteptat cu interes, i-a creat conditii pentru o întâlnire cu presedintele Frantei, François Hollande, si (deocamdata) pentru o convorbire telefonica cu presedintele Barack Obama. Dupa o ostilitate deschisa fata de Occident si mai ales dupa  politica antiamericana dusa de Teheran mai bine de trei decenii, aceste contacte reprezinta o premiera politica.
Si, totusi, va trebui depasit
trecutul…
Dupa convorbirea telefonica de la 27 septembrie cu presedintele Obama, presedintele Hassan Rohani doar a deschis calea dialogului americano-iranian. Pâna la realizarea unor contacte directe mai sunt destule de facut. Între cele doua state exista un contencios apasator provocat de fundamentalistii iranieni în timpul „revolutiei verzi“. La 4 noiembrie 1979, un grup de patru sute de studenti au sechestrat personalul Ambasadei americane de la Teheran. Aproape un an si jumatate, nouazeci de persoane, dintre care cincizeci si noua erau diplomati, au suportat un regim de teroare si de umilinta greu de imaginat în lumea de azi. Atacul din 4 noiembrie 1979 a reprezentat o încalcare grava a conventiilor internationale privind protectia ambasadelor si a diplomatilor. Doar în timpul revolutiei bolsevice din 1917 se mai produsese un act atât de brutal. Atunci, ministrul român la Petrograd, C. Diamandy si întregul personal al Legatiei României au fost arestati si internati în fortareata Petropavlovsk. Dupa doua saptamâni de proteste ale sefilor misiunilor diplomatice din capitala Rusiei, ministrul si personalul Legatiei au fost eliberati, dar Trotki si Lenin s-au acoperit în continuare de rusine obligându-l pe Diamandy sa paraseasca tara si comandând confiscarea arhivei misiunii noastre diplomatice. Nici astazi rusii nu accepta sa restituie aceasta arhiva! Modelul, ca sa îl numim asa, a fost luat de revolutionarii iranieni islamici. În 1979 ostaticii Statelor Unite au trait 444 de zile într-o atmosfera de ostilitate si ura. Teheranul a ignorat demersurile diplomatice facute prin ONU si toate rezolutiile Consiliului de Securitate. O operatiune militara americana declansata la 4 aprilie 1980 pentru eliberarea acestora a esuat. Abia dupa negocieri directe ostaticii americani au putut fi eliberati. Desi azi presedintele Rohani vede cu alti ochi necesitatea dialogului cu Statele Unite, o eventuala reconciliere americano-iraniana presupune, cred, mai întâi clasarea acestui episod la care, probabil, nu se va putea ajunge decât prin ispasirea Teheranului si acordarea de satisfactii Washington-ului.
Posibile schimbari de strategie în Orientul Mijlociu
Teheranul a acceptat nu numai inspectarea siturilor nucleare, ci si inspectiile surpriza solicitate de occidentali. În câteva zile, dosarul controversatului program nuclear iranian va intra din nou în negocieri, de data asta ceva mai consistente. Se va vedea daca noua conducere de la Teheran va fi convingatoare în intentiile sale. Adica daca va oferi suficiente probe ca va restrânge programul nuclear la unul eminamente civil. Adica, în alti termeni, ca renunta la dimensiunea militara a programului, daca ea a existat. Seful delegatiei iraniene la negocieri a fost întrebat de ziaristi daca la apropiatele negocieri va avansa propuneri concrete în privinta semnarii, de catre Iran, a Protocolului aditional la Tratatul de neproliferare (NTP) si limitarii nivelului de îmbogatire a uraniului. Raspunsul acestuia a fost evaziv poate si pentru ca la negocierile din 15-16 octombrie se convenise sa se pastreze o anumita discretie asupra întelegerilor la care s-a ajuns în aceasta etapa. Ceva putem întelege, totusi, din formularea raspunsului. Negociatorul iranian a spus ca în planul propus de Teheran marilor puteri sunt avute în vedere doua etape esentiale: prima, care ar fi de sase luni, ar trebui sa „restabileasca încrederea reciproca“, iar în a doua, cea finala, Iranul va aplica masurile de verificare ale Agentiei Internationale pentru Energia Atomica în schimbul ridicarii embargoului. În negocieri sunt de înteles si de luat în calcul conditionarile, altfel ar fi vorba de capitulare. Dar tocmai pentru asta, greul în dialogul cu Iranul abia de acum începe. Daca, în final, reconcilierea este posibila, Iranul îsi va reface treptat statutul de putere regionala. Pe vremea sahinsahului Pahlavi, Iranul avea o armata puternica si moderna. Atunci, puterea sa militara fusese construita cu asistenta si sprijinul Statelor Unite. Acum, programul nuclear iranian se bucura de cooperarea Rusiei. Iesirea din izolare a Iranului este de mare importanta pentru evolutia conflictelor din lumea araba. În jurul Iranului se contureaza o posibila modificare a jocurilor strategice în Orientul Mijlociu. Faurirea pacii, cum spunea Herriot, cere mai multa barbatie decât razboiul.
Toamna la Geneva este anotimpul cel mai încarcat al diplomatilor.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper