Sextil Puscariu 3. Lumile culturale ale memorialisticii

Un articol de ION SIMUT

Implicat in Bucovina, prin vointa proprie, in marile evenimente istorice de pregatire si realizare a Marii Uniri, Sextil Puscariu a trebuit sa ramâna in prim planul vietii politice, nu atât ca protagonist, cât ca reprezentant al unor mari institutii (de pilda, ca primul rector al Universitatii din Cluj), postura in care avea nevoie nu numai de fonduri, dar si de numeroase alte rezolvari (spatii, titularizari de profesori etc.).
Un filolog printre politicieni
A fost apoi delegat in comisia de cooperare intelectuala la Geneva, in Liga Natiunilor, unde a trebuit sa faca politica europeana la nivel inalt in anii 1922-1925, dupa ce a facut politica nationala eficienta in documentele si faptele anului 1918, punctul culminant al vietii sale, dupa cum recunostea el insusi. I-a admirat pe multi dintre protagonistii vietii politice: cel mai mult  pe Nicolae Iorga in politica nationala si pe Nicolae Titulescu in politica europeana, pe care Sextil Puscariu a avut privilegiul de a-i cunoaste de aproape si de a le consemna gesturile, ideile si atitudinile in memoriile sale. Reflecteaza cu amaraciune la transformarea morala si intelectuala a scriitorilor prieteni care au devenit politicieni, ca in cazul lui Octavian Goga: „E curioasa mentalitatea politicienilor. Probabil ca este nevoie ca sa fie asa, caci conducatorii politici asculta de cerinte care sunt altele decât ale eticii noastre, a apoliticilor. Dar indata ce a intrat in politica prietenul de odinioara, l-ai pierdut. Toate interesele lui – vesnica preocupare de a insemna ceva in partid si de a se instari in el – il fac sa nu mai fie cel ce a fost odinioara, sa nu mai tina prieteneste la tine, sa nu-l mai intereseze nazuintele tale dezinteresate“ (p. 779, in volumul de „Memorii“ editat in 1978). Când isi incheie misiunea de militant pentru Unire la Cernauti, parasind Universitatea de acolo, cu bagajele incarcate intr-un vagon pentru Cluj, noteaza in jurnal la 13 aprilie 1919: „Rolul meu temporar de razboinic si de revolutionar a incetat si incepea de acum iarasi activitatea mea de dascal si om al cartii, in alt mediu si intre alti prieteni si elevi“ (p. 364). In primavara anului 1919 lasa viorelele in gradina casei din Cernauti si se intreba unde le va culege la anul: „As dori sa le strâng in gradinita mea din jurul unei casute a noastre, in Cluj, unde sa ajung in sfârsit sa ma retrag iar intre cei patru pareti ai camerei mele si sa nu fiu decât profesor universitar si filolog, sa ma dedic iar stiintei si elevilor mei si sa las pe altii sa faca politica“ (p. 366). Sextil Puscariu i-a lasat, intr-adevar, pe altii sa faca politica, iar el s-a dedicat misiunii sale de filolog si istoric literar, fara ca datoriile profesionale sa-l faca sa uite de datoriile civice.
In primavara lui 1922 era indemnat de catre Cociasu sa participe la alegeri pentru un mandat de deputat din partea Partidului National Liberal, propunându-i-se si promintându-i-se functia de Ministru al Instructiei. Sextil Puscariu raspunde categoric ca nu-l tenteaza deputatia si ca prefera sa-si vada de carte: „Nu stiu daca Cociasu a pipait pulsul din indemn propriu sau pus la cale. Eu stiu foarte bine ca liberalii cred ca nu exista om pe lume care sa le reziste tentatiilor lor. Dar cu mine se insala“ (p. 553). Filologul voia sa ramâna filolog printre politicieni, fara a-si trada vocatia. „Mai bine calic si om independent, respectat de toti tocmai pentru independenta mea“ – notase cu alta ocazie (p. 507), desi constata, ca rector al Universitatii din Cluj, „cât este de greu sa izbutesti ceva in tara noastra daca n-ai spete politice“.
Sextil Puscariu la Academie. Despre Maiorescu, Iorga si Rebreanu
Dupa ce isi incheie mandatul de un an (1919-1920) de rector al Universitatii din Cluj, Sextil Puscariu este prezent la Bucuresti rastimpuri indelungate la sedintele Academiei. In „Memorii“ relateaza cu numeroase amanunte sedintele oficiale si discutiile neoficiale la care participa in anii 1921-1927. Are multe de notat si de comentat. Retin câteva episoade din agenda anului 1921. Cele mai mari pasiuni le stârnesc, desigur, alegerile la Academie. Iorga este acolo intrigantul peste care nu se poate trece:
„La Academie am ales pe Sadoveanu, dupa ce toate silintele junimistilor de a vâri pe Negulescu au fost zadarnice. Mai grea era situatia la sectia istorica, unde cei mai multi credeau ca nu se mai poate trece peste Radulescu-Motru, care este cel ce a intemeiat la noi un studiu filosofic si cel pe care opinie publica il desemneaza. Iorga insa nu-l vrea si ne-a facut niste scene atât de grele, incât daca n-am avea fata de el admiratia netarmurita care trebuie sa ierte tot, trebuia s-o rupem cu el. Ne-a ofensat, n-a vrut sa stea cu noi de vorba, ne-a spus ca ii scurtam viata si ne-a amenintat ca paraseste Academia daca il votam pe Motru. Am incercat sa vorbesc cu el, aratându-i cum isi indeparteaza si mâhneste pe adevaratii sai prieteni prin intoleranta sa, dar el nu admitea nimic. Pentru ca, dupa prânz, sa-mi spuna fericit, râzând, ca a izbutit sa convinga sectia ca trebuie ales batrânul Bengescu. Adevarat suflet de copil, care insa n-ar putea fi atât de mare parca daca nu si-ar avea toanele astea“ (insemnare din 29 mai 1921, p. 525).
In aceeasi sedinta, alta problema: acordarea premiului pentru proza: „Premiul cel mare l-am dat lui Rebreanu, pentru romanul sau „Ion“, caruia Bratescu-Voinesti i-a facut un strasnic de entuziast raport. L-am sprijinit si eu, desi imi pare rau de Sandu-Aldea, caruia as fi vrut sa-i dam, pentru opera sa intreaga, premiul“ (p. 526). A-l fi preferat pe Sandu-Aldea in locul lui Rebreanu suna astazi destul de straniu, dar preferinta lui Sextil Puscariu are o explicatie individuala. Prin educatie si gust, filologul ardelean era atasat literaturii promovate de Nicolae Iorga, dupa cum o recunoaste intr-o panoramare de jurnal a actualitatii literare in 1923, foarte rezervat fata de toate propunerile modernismului: „Mai greu ne orientam noi, cei crescuti la scoala «Semanatorului»“ (p. 610) – noteaza Sextil Puscariu in bilantul sau, favorabil traditionalistilor. Vedem din alte insemnari din jurnal ca el e de partea lui Sadoveanu, Sandu-Aldea (evocat si invocat frecvent), Bratescu-Voinesti, Anghel, Iosif, Cosbuc, Cerna (p. 557) si, dintre cei noi, cu oarecare concesivitate, de partea lui Topirceanu si a poetilor gândiristi Nichifor Crainic, Ion Pillat si Lucian Blaga (fata de care are o admiratie speciala). In 1919, când moare Vlahuta, noteaza in jurnal, in 9 decembrie, ca pleaca „acest ultim poet mare al generatiei posteminesciene“ (p. 466). Dar despre preferintele literare ale lui Sextil Puscariu ar fi interesant de discutat intr-un paragraf special. Am facut aceasta paranteza numai pentru a arata de ce nu poate fi o surpriza, pentru cei care il cunosc pe Sextil Puscariu, inclinatia sa mai degraba spre Sandu-Aldea decât spre Rebreanu.
Revin la o alta secventa memorialistica despre atmosfera de la Academie in anii suprematiei lui Iorga. La 31 mai 1921, Sextil Puscariu consemneaza trista adversitate a lui Nicolae Iorga fata de Titu Maiorescu:
„Discursul meu la Academie, raspunzând lui Duica, a iesit bine. Numai Iorga n-a fost multumit de el. Mie mi-a spus de repetite rânduri ca Maiorescu nu trebuia laudat. Dupa Iorga, Maiorescu a fost cel mai rau om din lume, care si-a batut joc de toti, care a luat foarfecile si a taiat traditia cu trecutul pe care nu-l cunostea, care n-a iubit poporul sau si care, cu un foarte mic capital de idei, a izbutit sa faca lumea sa-l creada filosof.
Le scriu acestea toate, nu fiindca l-ar caracteriza pe Maiorescu, ci fiindca sunt caracteristice pentru Iorga. De câte ori il vad din nou pe Iorga, totdeauna se lupta in mine sentimentul de netarmurita admiratie cu regretul ca trebuie sa-i descopar marile lui defecte omenesti. In timpul din urma s-a facut o intoleranta fara margini. Fiind un om caruia nu-i trebuie prieteni, ci numai admiratori fara rezerve, el e in stare sa umileasca si sa jigneasca pe putinii oameni care-i sunt absolut devotati, indata ce nu-i admit intru totul parerile“ (p. 527).
Dar povestile de la Academie (alegerile, discursurile, conflictele, proiectele, culisele etc.) ar putea alcatui un capitol amplu, pitoresc. Oricât de serios, Sextil Puscariu are umor si simtul anecdoticului.
Bucurestii pentru un
ardelean interbelic:
„Ce balamuc simpatic!“
Bucurestii, dupa Marea Unire, sunt un vis si o deceptie pentru ardeleni. Ambivalenta se pastreaza si in atitudinea lui Sextil Puscariu. Obisnuit din tinerete cu marile capitale europene si cu alte orase occidentale, Leipzig, Paris, Viena, iar ulterior si cu Geneva, unde a stat câtiva ani ca reprezentant la Liga Natiunilor, filologul nu stie daca sa aprecieze sau sa deteste primitivismul nostru ca naturalete sau lipsa de civilizatie. In 8 septembrie 1925 ii scrie fiicei sale de la Geneva, cu sentimente contradictorii fata de România: „Iti scriam ieri ca, privind stadiul inalt de civilizatie al Genevei, m-a apucat dorul de tara, unde confortul e atât de primitiv, dar unde frumusetea e inca sanatoasa. Câteodata insa te apuca o ciuda mare pe lipsa de civilizatie de la noi, sau mai bine zis pentru lipsa de cultura sufleteasca a oamenilor nostri“ (p. 721). Aceleasi sentimente contradictorii le incearca si fata de Bucuresti. In 29 mai 1921 consemneaza cu bucurie ca se afla din nou in Capitala pentru sedintele Academiei. Caldura tropicala amesteca zgomotul automobilelor cu al trasurilor pe Calea Victoriei. Ardeleanul domol este bulversat de clocotul orasului: „E o viata si o miscare ametitoare in acest oras, in care undele de caldura nu sunt in stare sa moleseasca firea vioaie a oamenilor dornici de a se intâlni pe strada unul cu altul. Aici, in Bucuresti, se coc acuma afacerile comerciale ale intregului sud-est european, aici se câstiga, pe orice cale, sumele fabuloase, pe care câstigatorii le arunca cu amândoua mâinile pentru femeile care se imbraca atât de bine si au priviri atât de galese in ochi“ (p. 524). Doua zile mai târziu, la 31 mai 1921, aceleasi sentimente amestecate revin intr-o pagina antologica, pastrându-si valabilitatea in ochii unui ardelean al secolului XXI, prin accentele si observatiile cele mai semnificative:
„Ce balamuc simpatic sunt Bucurestii astia!
Doua-trei saptamâni pe an stai in ei, sa mergi cu curentul care se aseamana cu un torent de munte, sa te framânti sufleteste de toate preocuparile pe care cu grija le faceai sa amuteasca in cursul anului – este o inviorare.
Stateam deunazi, dupa teatru, la miezul noptii, pe terasa unei berarii si ma uitam la lumea care forfotea nebuna pe strada. «La Pariziana sau la Femina» isi spun doi tineri pudrati, care se intâlnesc pe drum si-si dau o intâlnire, pe care amândoi stiu ca n-au s-o tina. Tot soiul de limbi se vorbesc in jurul meu. Bianu imi spunea zilele trecute ca a privit cu un vechi bucurestean o ora lumea care trecea pe Calea Victoriei spre sosea si in curs de o jumatate de ceas n-a recunoscut pe nimeni. Ai impresia ca esti intr-un mare tripou de carti, in care toata lumea joaca jocuri de noroc. Banii se câstiga repede si multi si se arunca cu amândoua mânile. Bucurestii sunt azi si vor fi din ce in ce mai mult cel mai important oras comercial din Orient.
Dar ai impresia ca aici nu se poate lucra staruitor si organizat. Lumea nu se multumeste cu câstigul sigur dar redus pe care-l aduce o munca ordonata, ci vrea sa câstige repede, mult si sa cheltuiasca.
Totusi Bucurestii sunt simpatici prin atâtea calitati nepretuite ale locuitorilor lui. Destepti, spirituali, frumosi, deschisi si milosi. Mila este o insusire atât de pregnanta a românului, incât devine absurda si primejdioasa, ea e exploatata de prea multi nevrednici“ (p. 526-527).
Sextil Puscariu nu scrie niciodata cu dispret fata de Bucuresti. Isi rezerva adesea timp in insemnarile sale pentru reflectii mai staruitoare. In 1920 scrisese chiar un articol special pentru revista „Dacia“, introdus in „Memorii“ (p. 490-493), unde isi sistematizeaza impresiile despre Bucuresti. Premisa de la care porneste e una increzatoare: „De câte ori plec din Bucuresti, ma intorc intinerit“. Ii place orasul „in care viata pulseaza viguros“, ii place viata trepidanta, diferita de aceea din provincie, savureaza schimbarea, chiar daca, dupa cum marturiseste, are experienta anilor de tinerete „in valmasagul centrelor mari de cultura“ din Europa. Mai presus de toate se afla insa „dragostea pentru capitala tarii“, in sufletul celui care aspira inainte de razboi la Marea Unire, concretizata intr-un centru unic, cu o pulsatie vitala pentru toti românii. Isi indeamna studentii si prietenii sa nu judece Bucurestii „dupa aparentele-i inselatoare“. Seriozitatea nu-i intr-o singura parte, virtute exclusiva a ardelenilor: „Nu-mi plac nici mie galagiosii filfizoni care pun lumea la cale si afiseaza cu orice ocazie cunostinte ieftine, câstigate prin lectura regulata a gazetelor de bulevard. Dar eu cunosc la Bucuresti mai multi oameni cu adevarat culti, si in acelasi timp discreti, decât are Ardealul intreg“ (p. 492). Exista, ca si astazi, un joc ciudat al sentimentelor reciproce de neincredere: al ardelenilor fata de bucuresteni si al bucurestenilor fata de ardeleni. Si unii si altii sunt dezamagiti de semenii lor din partea cealalta. Carierismul ardelenilor la Bucuresti dupa Unire i-a dezamagit pe bucuresteni, pentru sperantele inselate. „De aceea – noteaza Sextil Puscariu – m-a durut in suflet vazând acum, in Bucuresti, cât de pornita e lumea impotriva fratilor dezrobiti, care le-au adus o dezamagire, fiindca legasera de ei nadejdi nemasurate“ (p. 493). Cu toate acestea, observa memorialistul, „in Bucuresti, am gasit in toate timpurile mai multa dragoste pentru Ardeal decât invers. Dar nu este iubirea egala si constanta care trebuie sa existe intre frati, ci dragostea pasionata care izbucneste cu foc, dar e supusa, tocmai de aceea, la dezamagiri si se raceste prea usor“. Sextil Puscariu spera intr-o omogenizare a provinciilor românesti dupa Unire, desi „se va vedea inca deosebirea ce in Imperiul german unitar a existat intre prusianul de la nord si bavarezul de la miazazi, iar in Italia intre lombardul blond si romanul oaches“. Deosebirile persista inca la o suta de la ani de la Unire si se pare ca vor mai persista multa vreme, asa incât in inimile noastre nu se va instala prea curând, dupa cum sperase Sextil Puscariu in 1920, „dragostea adevarata de frate, intelegatoare, iertatoare la nevoie, constanta si trainica“. Filologul era mai mult decât un optimist: era un idealist. Sentimentele regionaliste revin.
Mentalitati europene si
perceptii regionaliste
Sextil Puscariu insusi, un european luminat, se considera adesea mai degraba ardelean decât român, dar proceda astfel numai când era vorba de originile sale, dupa cum se vede in reconstituirea arhivistica „Spita unui neam din Ardeal“, dar nu numai acolo. Nu numai originile, dar si viata sa este prin excelenta ardeleneasca. Memoriile sale sunt profund marcate de etapele devenirii si ale maturitatii: anii de formatie de la Brasov, anii de la Cernauti cu participarea la realizarea Unirii, maturitatea intemeietoare si fructuoasa de la Cluj, dupa 1919. Brasovul, Cernautii si Clujul alcatuiesc triunghiul vital, definitoriu, al biografiei lui Sextil Puscariu.
Prezent in mai 1922 la Bucuresti, la un dineu dat de Duiliu Zamfirescu, perceptia sa asupra anturajului era in intregime regionalista. Ii scrie sotiei si apoi va recupera scrisoarea pentru memorii: „Masa am luat-o, precum ti-am scris, la Automobil-Club, unde Duiliu Zamfirescu a dat un dineu elegant, cu sampanie, academicienilor. Eram 18 insi. Intre ei, niciun ardelean afara de mine. Cu drept cuvânt li se ia in nume de rau acestora, care adesea au mai mult meritul de a fi ardelean decât cel de savant sau scriitor, ca dau atât de putina importanta Academiei. Mai trist este ca nici bucovinenii si nici basarabenii nu-s de fata, incât eu sunt reprezentantul tuturor provinciilor alipite“ (p. 553). Explicatia ar fi ca imediat dupa 1918 persista perceptia regionalista, poate ca mai acut decât exista inainte, astfel incât nu e de mirare ca in memoriile sale Sextil Puscariu este sensibil la frumusetile Bucovinei, Ardealului, ale Munteniei, mai rar ale Moldovei si ale Basarabiei, si la specificul lor ca regiuni cu individualitate distincta.
Viziunea politica a unui europenist, cu experienta cooperarii intelectuale de la Liga Natiunilor, se poate constata din insemnarile geneveze ale anilor 1922-1925. Cunoscator profund al culturilor germana si franceza, nu doar al limbilor respective, calator atent prin toata Europa, staruind prin studii de tinerete in câteva mari capitale, itinerant prin aproape toate orasele României, prin conferintele sustinute in programul extensiunii universitare, Sextil Puscariu e un observator sagace de mentalitati. Pe urmele lui Chamberlain, el arata de ce nu se pot intelege Franta si Anglia: „El sChamberlaint a aratat deosebirea ce exista intre mentalitatea latina si cea anglo-saxona: cea dintâi e logica si cauta totdeauna formulele generale, legea de baza conducatoare. Anglo-saxonul, dimpotriva, pleaca totdeauna de la un caz concret si cauta sa se adapteze cât mai bine lui. De aceea revolutiile din Franta si lipsa oricarei miscari revolutionare, de 250 de ani incoace, in Anglia“ (p. 725-726). Altfel spus, cu alta ocazie: „E ca totdeauna, deosebirea dintre mentalitatea latina, care simpatizeaza de la inceput cu orice idee fecunda si o sprijineste cu entuziasm, si intre mintea calculatoare a englezilor, care se intreaba inainte de toate: ce voi profita eu din ea?“ (p. 730). Geneva, ca spatiu al hipercivilizatiei, ii desteapta, prin reactie la artificial si excesul de ordine, nostalgia naturii libere de la noi (p. 720). „Baia de strainatate“ din anii de la Liga Natiunilor i-a dat prilejul de dobândi noi prietenii si de a trai „momente istorice mari“, cum au fost zilele incheierii protocolului de la Geneva (p. 777).
Dincolo de epoca pe care a trait-o, de oamenii pe care i-a cunoscut, de evenimentele la care a fost martor, Sextil Puscariu se arata uluit de descoperirile stiintifice si schimbarile tehnice de care poate beneficia omul in primele decenii ale secolului XX: telefonul, motocicleta, aeroplanul, cinematografia si, mai ales, radiofonia. Radio-ul i se pare ca ii aduce modificarea radicala a vietii sale, prin posibilitatea de a se conecta la concerte din Roma, Stuttgart, Berlin, Viena; comutând pe programul dorit, „cutreieram Europa“. Frenezia intregii familii e indescriptibila: „Abia terminam cina si ne repezim la aparat. S-a ispravit cu cititul seara si cu culcatul devreme. Si ajungem astfel ca aplecarile noastre firesti pentru un trai casnic sa se accentueze. De-acum incolo vom fi si mai mult acasa si – cutreierând lumea – ne vom izola mai mult de ea. Asa vad eu batrânetele mele, stând cu babuta mea la aparatul de radiofonie, dupa ce copiii si nepotii au plecat de la vizita ce ne-o facusera“ (p. 778). Filologul stie ca face o insemnare de importanta documentar-istorica. Asta se intâmpla in 4 ianuarie 1927, in Cluj, când Sextil Puscariu implinea 50 de ani. De atunci, stim bine, televizorul si calculatorul au accentuat virtutile si defectele radio-ului, adica acelea de a te face sa cutreieri lumea stând pe loc, izolându-te in acelasi timp. Om al vremii sale, Sextil Puscariu nu avea cum sa prevada inventiile care vor veni. Dar, cu mijloacele pe care le avea atunci, stia sa aduca Europa acasa, cum ar fi spus Adrian Marino. Regionalist convins, traia Europa la modul superior, total, nu numai cultural, dar si politic, fara urme de izolare nationala sau, nici vorba!, nationalista.
Ce nu spun memoriile?
Episodul legionar
Jurnalul memorialistic si epistolar (asa ar fi mai potrivit sa numim amintirile lui Sextil Puscariu) se incheie in 1927. Din 1928, sunt adaugate numai relatarile despre participarea din aprilie la un Congres al lingvistilor. Editia din 1978 ingrijita de Magdalena Vulpe mai indosariaza in Addenda portretele câtorva contemporani (Iacob Negruzzi, G. Bogdan-Duica, Ion Bianu etc.), scrise in anii 1932-1935, ce ar fi trebuit sa faca parte din alta serie memorialistica. Fara indoiala ca mai erau multe lucruri interesante de povestit din deceniul patru si apoi din deceniul cinci, perioada celui de-Al Doilea Razboi. Sextil Puscariu moare in 5 mai 1948, la Bran, locul unde-i placea sa se retraga, regasindu-si atmosfera primei tinereti, de brasovean nostalgic.
Un episod ne-ar fi stârnit astazi maxima curiozitate: apropierea lui Sextil Puscariu de Miscarea Legionara. In 1940-1941, in timpul statului national-legionar, este pentru a doua oara rector al Universitatii din Cluj. In 1937 il gasim colaborator la „Buna Vestire“, condamnând asa-zisa literatura pornografica si deplângând absenta unui critic de prestigiu. Nu-l recunostea pe E. Lovinescu ca un critic important, a boicotat primirea lui la Academie, caruia i-a fost preferat A.C. Cuza (v. Z. Ornea, „Anii treizeci. Extrema dreapta româneasca“, 1995). A raspuns in decembrie 1937 la ancheta ziarului „Buna Vestire“ la intrebarea „De ce cred in biruinta legionara“, alaturi de activisti ai miscarii (I. Gavanescul, Emil Cristodulo, Nicolae Rosu si altii), dar si de Mircea Eliade si Vasile Bancila. Nu stim cum a decurs aceasta apropiere de Miscarea Legionara, care e istoricul individual al acestei adeziuni. Episodul trebuie scris cu toate documentele publicistice si cu toate documentele din arhiva personala, daca mai exista. Sextil Puscariu nu avea premisele unui nationalist (nici Mircea Eliade nu parea sa le aiba). Cultura germana nu-i o explicatie suficienta. Filologul avea si o filiera franceza, destul de bine marcata, in formatia sa erudita.
Memoriile lui Sextil Puscariu, chiar daca nu ne ofera toate explicatiile despre biografia autorului (cu atât mai stimulator pentru o noua investigatie), ne fac sa intelegem ce inseamna sufletul, vointa, intelectul si cultura unui intemeietor de scoala româneasca in primele trei decenii ale secolului XX – un filolog complet, intemeietor in lingvistica, in istoria limbii române, in istoria literaturii române, in invatamântul românesc. Opera sa cea mai vie, oarecum paradoxal in cariera unui filolog fara ambitii de scriitor, memoriile sunt, in acelasi timp, opera de rezonanta afectiva, de amplitudine intelectuala si morala. Vitalitatea institutiilor pe care le-a creat Sextil Puscariu (Universitatea din Cluj, Muzeul Limbii Române, devenit Institutul „Sextil Puscariu“ de astazi la Cluj, publicatia stiintifica „Dacoromania“, ziarul politic „Glasul Bucovinei“, renascut azi, revista „Cultura“, chiar daca de scurta durata si cu alta configuratie decât cea de acum), relevanta nationala si anvergura proiectelor academice la care a participat cu contributii decisive (Dictionarul limbii române, Atlasul lingvistic român) dovedesc viabilitatea personalitatii sale.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper