Satul. Niste povesti cu animale

Un articol de Georgiana Sârbu

Spatiul citadin a rasturnat raportul om – animal. Contemporanii nostri s-au bagat sluga la animal. Devenit acum (doar) de companie. Nu vorbim despre a ingriji animalul de lânga tine, a-l hrani sau a-l proteja de pradatori. Asta facea si taranul. Oraseanul il baga in pat, il scoate la plimbare, pe scurt vrea din rasputeri sa il faca fericit. Il duce la coafor, la tuns, spalat, coafat, ii organizeaza nunti si inmormântari. Cu tot cu epitaf si momente de reculegere, la cimitirul animalelor. De fapt, omul acesta vrea sa faca din animal EGALUL sau. Vizeaza, cum spune antropologul Vintila Mihailescu intr-un articol, nici mai mult, nici mai putin decât egalitatea dintre cultura si natura (când de-abia obtinuram egalitatea dintre oameni, caci n-au trecut nici macar 100 de ani de când se lupta si se murea pentru recunoasterea acestui adevar, drepturi civile pentru toti). Se anuleaza o ierarhie. Gata, animalele nu mai sunt inferioare si supuse omului. Acesta nu mai are dreptul sa le foloseasca dupa bunul sau plac sau, mai bine zis, dupa necesitatile sale. De fapt, putem afirma ca acum patrupedul are un fericit biped (pe care il slugareste!). Nu asa stau lucrurile (inca) la sat.

Aveam 9 ani când câinele bunicilor, Bobby (da, nu râdeti, se difuza „Dallas“ in perioada aceea), i-a facut o bucurie Moldei, bucurie concretizata in 5 pui. Bunicul avea vreo patru câini la o suta de oi. Fisa postului nu includea comenzi prea complicate. Sa aduca inapoi in turma oile si mai ales caprele „rebele“, care o luau pe aratura, sa dea alarma noaptea daca se apropia vreun intrus si cam atât (trecuse epoca sariturilor eroice la gâtul lupilor, asa cum faceau stramosii lui Bobby). Erau rasplatiti cu mâncare de doua ori pe zi, cu mamaliga si ce mai ramânea de la masa, plus ceva carne in timpul anului, la macelul ritualic – taierea porcului si a mieilor. Si, cum spuneam, a fatat Molda cinci pui. N-aveau ochi, gravitau, scâncind, cu blanitele lor lucioase, in jurul tâtelor pline cu lapte. Trei masculi si o femela. Uite, asta are defect, a zis el cu dispret. Eu nu remarcasem nimic deosebit. Picioarele din spate sunt prea scurte, si l-a aruncat pe un sac de iuta cu care venise. Pastram catelul asta, a zis el si a aratat spre un pui care nu parea sa se deosebeasca prin ceva de restul. Uite, ce picioare are! Nu mi se parea ca ar avea niste picioare miraculoase. Si pe asta il pastram, mi-a zis Marin sa-i opresc un câine din Bobica. Si restul? am intrebat nedumerita. Doar n-o sa facem târla de câini! Umplu batatura si satu’ de câini?! Restul l-a adunat in sacul de iuta. N-am insistat. Batrânul avea mâna grea. Si rapida. Pregatita oricând sa sanctioneze cârtirile. M-am tinut totusi dupa el pâna la portita din spatele casei, dar m-a trimis inapoi. S-a intors dupa vreo 20 de minute cu sacul gol. Mai târziu, de la gropile proaspat sapate, mi-a venit ideea unui cimitir. Cimitirul animalelor. Care a fost cel mai des ”aprovizionat” in timul unei epidemii care a dus la moartea majoritatii puilor de gaina. Cum dadea vreunul semn de boala, era imediat scos din grup si decapitat. Se sapa o gropa mica, se aduceau puii bolnavi (in vârful perioadei de bolesnita erau adusi cu gramada) si batrânul ii decapita cu o cazma, impingându-i apoi in groapa special sapata. In ochii copilului, gropile acelea adaugau demnitate animalelor curtii, dupa ce rostul lor pe pamânt se incheiase (mai devreme sau mai târziu, de moarte naturala sau de mâna stapânului, nu mai conta…).
Privind in urma, imi dau seama ca totul era foarte bine organizat in acea curte. Pentru ca tãranul nu lasa nimic la voia intâmplarii. El respecta „rânduiala“. Stie ca exista un timp pentru toate. Pamântul trebuie neaparat arat in luna cutare. Grâul trebuie semanat in luna cutare. Daca nu se respecta niste reguli, societatea intra in degringolada. Exista o disciplina in lumea satului, pe care orasul n-o are. Si tot din disciplina cred ca taranul isi permitea sa mai „corecteze“ din când in când natura, asa cum procedase si batrânul din neamul meu.
De ce mi-am adus aminte de modul in care gestiona batrânul problema? Pentru ca zilele acestea oamenii au fost cuprinsi de isterie mai mult ca niciodata dupa ce un copil a fost sfâsiat de niste câini fara stapân. Ceea ce a urmat: tara s-a impartit in doua. Unii ii vor eutanasiati, altii ii vor vii si nevatamati. Acum, gândindu-ma la acest  bunic al meu dintr-un sat din Lunca Dunarii, ceea ce punea el in practica nu era tocmai o eutanasiere, dar reprezenta in mod clar o eliminare a problemelor. Una eficienta chiar, care nu a generat niciodata priviri reprobabile sau acuzatii in rândul comunitatii (comunitate care a respins intotdeauna animalul fara stapân, hoinar, percepându-l ca o amenintare la adresa propriilor animale, din curte; când disparea o pasare sau un pui de gaina, de exemplu, primul banuit – si haituit apoi pentru a-si primi pedepsa – era un câine sau o pisica straina, de-abia apoi vulpea, dihorul si numai daca fusesera zariti de cineva). Sa fi fost bunicul meu un monstru? Vorbim de aceeasi persoana careia i-au dat lacrimile când, intr-o toamna, a taiat o oaie pe care o credea stearpa, descoperind apoi in pântece un pachet de tesut si lichid, in care se intrezarea forma a doi miei. A luat decizia de a nu mai taia nici o oaie doar pentru placerea de a savura o pastrama toamna.
Mieii
Una dintre cele mai socante imagini din viata mea a fost când a trebuit sa particip la taierea mieilor. In fiecare an, de Paste, curgeau râuri de sânge. Imploram pentru vreun miel de care ne atasasem (eu, sora mea sau verii), plângeam, ne luau la goana…. uitam peste câteva zile, cu gândul la cozonac si drob. Pâna intr-un an. Chiar primul an de facultate. De data asta era diferit. Eram nevoita sa particip activ, din moment ce batrânul ramasese fara nici un ajutor (caci ultimului angajat ii facuse vânt dupa ce descoperise ca se infrupta pe ascuns din butoaiele lui cu vin. Sau furase ceva, nu-mi mai amintesc cu precizie). Trebuia sa tin mielul dupa ce era agatat in cârlig. Batrânul facea o incizie la picior, unde indesa apoi o teava facuta din trestie si umfla, si umfla (de unde si expresia umflat cu teava pentru a descrie pe cineva gras), pregatea terenul pentru jupuit, când atmosfera se umplea de un miros gretos, insuportabil de carne si sânge care inca mai palpita… Si in timp ce tineam un miel, cu capul intors, vad ca mielul taiat cu câteva minute inainte, lasat pe jos, se ridica si incepe sa mearga impleticit, cu o dâra de sânge care se prelingea din gât. Vede si asta batrân. Ii zic sa-l lase in viata, poate e un semn. Imi venea sa plâng. De mila. Batrânul mi-a raspuns simplu: E berbec. Ce sa fac cu atâtia berbeci?! L-a prins si l-a taiat din nou. Apoi adauga: Când manânci, de ce nu ti-e mila si atunci?!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper