Salcamii de acasa si imposibila „adunare“

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Calatorul cu viciul memoriei, care a fost Octavian Paler, ajunsese la concluzia ca oriunde am calatori, oriunde ne-ar purta valurile vietii, nu vom gasi decât ceea ce ducem cu noi: amintirile, copilaria, experientele existentiale, lecturile, miturile noastre. Apropo de mituri, lucrurile obisnuite de acasa pot capata, undeva departe de tara, proportii literalmente mitologice, chiar daca este vorba de o mitologie asa-zicând personala, subiectiva. Dar care mitologie nu e subiectiva?! Într-un admirabil eseu din volumul „Pretexte“, Constantin Toiu povesteste: „Un scriitor român, stabilit de cinci decenii în strainatate, ma întreba de Râmnicu Sarat, daca mai e brutaria aia din centru cu doi salcâmi în fata, unde în zori – geamurile arzând de vapaia cuptorului –, se scotea pâinea cea mai buna. Umbla prin jurul Madridului, sa dea de ceva asemanator, gasise ceva într-un loc dar nu se compara! Doi salcâmi?! am zis, prefacându-ma ca scotocesc prin memorie. Sigur! am mintit, exista, domnule, sunt acolo, la locul lor si brutaria, e o brutarie grozava… Sa-i fi zis ca, într-o jumatate de veac totul se schimba, chiar si ideea schimbarii? N-am vrut sa-l dezamagesc; era locul sau sfânt, si el oricum dainuia în memoria sa ca un arhetip“.
Mi-am amintit de evocarea lui Constantin Toiu citind un „jurnal de calator“, aparut la Editura Princeps Multimedia din Iasi, al prozatorului si ziaristului Grigore Ilisei, o carte de „privelisti ale lumii în zugravituri de cuvinte“, cum le numeste el, în Anglia, Belgia, Germania, Grecia, Italia, Spania, un memorial dintr-un lung sir de scrieri de acest gen ale proaspatului septuagenar. As mentiona din sirul lor, ce se întinde pe câteva decenii, doar trei: un jurnal de calatorie în China, un altul „De la Vest tot la Vest“ sau memorialul tunisian din perioada stagiului de diplomat al autorului în tara de „la gurile Africii“. M-au dus cu gândul la eseul autorului „Galeriei cu vita salbatica“ tocmai paginile din jurnalul despre Madrid, metropola strajuita, la propriu si la figurat, de monumentalii Don Quijote si Sancho Panza, unde Grigore Ilisei a avut privilegiul sa-l viziteaze, sa-l cunoasca, în urma cu 20 de ani, pe George Uscatescu. Emotia întâlnirii cu ilustrul român din exil, scriitor, profesor titular al Catedrei de Estetica si Arte a Universitatii Complutense, editor al revistei „Destin“, a carei colectie îi intereseaza deopotriva pe românistii din spatiul hispanic si pe hispanisti, este pe cât de bine temperat marturisita de Grigore Ilisei, pe atât de profunda. Portretul amfitrionului celor doi scriitori si jurnalisti veniti de la Iasi si Cluj (împreuna cu autorul jurnalului s-a aflat Horia Badescu, cel ce a urzit, precizeaza Ilisei cu recunostinta, vizita de neuitat) este esentialmente al unui „dezradacinat“, cum însusi se considera. Asta, chiar si dupa 52 de ani de viata si prodigioasa activitate în tara lui Ortega Y Gasset si Salvador de Madariaga, pe care îi pomenesc, în acest context, nu întâmplator. Salvador de Madariaga e gânditorul care si-a definit patria astfel: Spania e ceea ce se vede plus misterele ei. Parafrazându-l în stil cioranian, Octavian Paler avea sa spuna: «România este ceea ce se vede plus ratarile ei. Or, din discutia lui George Uscatescu cu oaspetii sai nu lipseste, nici nu putea lipsi, ideea ratarilor noastre. Gorjanul pribeag îi apare lui Ilisei impunator în singuratatea sa, traita cu atât mai dramatic, însa discret, dupa moartea sotiei, Consuela Ribeta, cântareata celebra de opera. A reusit sa o învete limba româna, „dar n-a izbutit sa-i convinga pe cei din neamul sau, pe care i-a adus în Spania, sa-si vorbeasca curat si curent limba obârsiei românesti», acestia cantonând într-o pasareasca desigur ridicola. George Uscatescu nu avea cum sa prevada la începutul anilor 90, când îi primea pe pe cei doi contionali, ca abia în România limba pasareasca va deveni nu exceptia, ci regula, ca agramatismul, pronuntia si intonatia manelistica vor capata o trista rigoare, constituind semnul distinctiv, aproape nobiliar, al noilor elite, al parvenitilor si sfertodoctilor de genul celor pe care i-a nemurit Caragiale si pe care i-a adus la rampa Theodor Mazilu, poate cel mai mare dramaturg român dupa Nenea Iancu, nu întâmplator ignorat de vajnicii nostri regizori novatori nevoie mare si de culturnicii de tip nou, înspaimântati de oglinda / oglinzile ce le-ar putea fi puse în fata; semnul, în fine, al unei dinastii de pretiosi filosofi fara opera, de guristi incontinenti, campioni ai marii trancaneli, la fel de ridicoli ca personajele lui Caragiale si Mazilu („Draga mea, te iubesc atât fizic, cât si psihic!“). Dar sa revin la portretul lui George Uscatescu schitat de Ilisei: „Gânditorul de profunzime, zamislitorul de idei si de concepte noi privitoare la civilizatia contemporana, omul chemat pentru a da sfaturi în cele mai înalte medii politice europene referitoare la arhitectura continentala, este o fiinta careia nimic nu i-a fost strain. I-a placut si îi place sa-si traiasca viata aproape ca un sibarit. A îndragit calatoria, chiar umbletul hai-hui prin lume, dar a îndragit în egala masura confortul, tihna vietii domestice. Nu si-a înfrânat niciodata bucuria de a admira si iubi femeia. Azi e dezamagit de felul în care arata vestimentatia feminina, cea promovata de marile case de moda. E convins ca acum multe reprezentante ale sexului frumos îsi batjocoresc darurile primite de la Dumnezeu. Când face astfel de consideratii, profesorul e realmente revoltat. Si adauga apasat si cu naduf: «Se îmbraca urât, într-un fel care e potrivnic feminitatii lor. Sunt bataia de joc a artistilor modei, care nu doar ca-s misogini, ci homosexuali cu totii»“. Cum se vede, esteticianul si barbatul experimentat nu se dezminteau.
Dezamagirea lui George Uscatescu, intelectual cu adevarat patriot, ca si a altor carturari, scriitori, artisti (Valeriu Anania, Dumitru Tepeneag si multi altii) care din diferite motive, în primul rând din cauza vitregiilor istorice, voit sau fortati, au emigrat, privea mai ales exilul românesc. S-a numarat printre cei preocupati tot timpul de destinul natiei lor. Pastrându-si mereu treaz spiritul critic, pe care îl presupune orice iubire adevarata, iubirea pentru tara de obârsie si pentru cei din neamul sau nu a fost niciodata una rea, ca în atâtea alte cazuri, ci protector-critica si ziditoare în spirit: „Eu am încercat prin revista pe care o scot, «Destin», un titlu nu întâmplator ales, sa apropii marile spirite românesti din diaspora, sa le aduc mai aproape de vatra lor originara. Câteodata am reusit, dar de cele mai multe ori am încercat sentimentul ca lupt cu morile de vânt. E poate blestemul acestui neam, care se aduna când cutitul ajunge la os. De ce oare numai atunci?“. De ce oare nici macar atunci, la greu?!, mi-as permite sa continui întrebarea.
Român filoromân, cu formula lui Calinescu, George Uscatescu parea sa fi ramas însa, dupa mai bine de jumatate de secol de la despartirea, fie si numai fizica, de tara natala, cu o viziune putin cam idilica despre noi. Dezbinarea, razboiul româno-român se dovedesc a fi, din pacate, trasaturi definitorii ale specificului nostru national, daca mai putem, daca ni se mai da voie sa vorbim de specific national. Mari constiinte, precum a fost regretatul  istoric Florin Constantiniu, nu mai întrevad vreo sansa de salvare, de „adunare“ în perspectiva unui ideal, pentru simplul motiv, observa acelasi reputat istoric, ca românii nu mai au nici un ideal. Timp de 24 de ani, o epoca mai lunga decât cea interbelica, atât de mult invocata si evocata, s-a distrus mai ales idealul, adica ceea ce tine de suflet. Românii s-au adunat, ca sa ramân la verbul lui George Uscatescu, au luptat, au suferit, au murit atunci când au avut de construit o tara, când li s-a pus în fata un ideal privind destinul lor în lume, de pilda la 1848, la 1859 sau la 1916-1918. Acum, nimeni si nimic nu-i mai aduna, ba îi împrastie în patru zari, îi alunga. Îsi parasesc tara ajunsa pe mâna unor jefuitori si tradatori cum nu s-a mai întâmplat niciodata în istorie si nu putini nici nu se mai uita în urma. Simt ca nu mai exista nici o speranta privind viitorul unei Românii desfigurate, o Românie ce nu mai e nici macar „eminamente agrara“ si în care însasi ideea schimbarii nu doar s-a schimbat, cum scria Constantin Toiu cu vreo patru decenii în urma când îl întâlnea la Madrid pe nostalgicul care nu o mai vazuse de o jumatate de veac, ci a murit.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper