Recuperarea operei lui Lucian Blaga in anii saizeci (II)

Un articol de STEFAN BAGHIU

Situatia complicata a lui Blaga pare insa sa se schimbe in prima jumatate a anilor cincizeci. Eforturile lui Calinescu de a relua publicarea lui Blaga (câteva scrieri originale, alaturi de Arghezi si Philippide) intr-o sedinta a Ministerului Culturii (numita „consfatuire de creatie“) din 1954 (dupa ce Baconsky a publicat in „Almanahul literar“ poemul „Noapte“), insistentele aceluiasi Calinescu in 1955 pentru reprimirea in Academie a scriitorului (dupa ce iese traducerea sa a operei „Faust“) sunt insa sortite esecului: raspunsul Academiei este clar – „fost subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe in guvernul Goga-Cuza si membru in Asociatia Româno-Germana“ (Ion Balu si Dorli Blaga, „Blaga supravegheat de securitate – documente de securitate“). La acel consiliu, in lipsa lui Sadoveanu si Petru Groza, decizia a fost luata de Miron Constantinescu si Gheorghe Gheorghiu-Dej. Au intrat atunci doar Arghezi, Bogza, Perpessicius, Cezar Petrescu, Zaharia Stancu, Tudor Vianu.

Lucru interesant – daca stam sa analizam, in dosarele de la Securitate, atitudinea câtorva congeneri. Zaharia Stancu, intr-o nota informativa, spune despre Blaga urmatoarele: „Nu stiu ce atitudine a avut in timpul legionarilor intrucât atunci el a locuit la Sibiu si nu l-am vazut. Ceea ce pot afirma este ca literatura lui nu deservea legionarismul si presa legionara nu l-a atacat. Opera dramatica a lui Blaga n-ar putea fi reprezentata azi pe scena din pricina misticismului de care e strabatuta. Cred ca nu s-ar putea tipari nici lucrarile lui filosofice si, in cea mai mare parte, nici versurile pe care le-a scris si publicat“. La fel, un mare deserviciu i-a adus scriitorului declaratia lui Pavel Apostol, fostul sau doctorand de la Cluj (care, inainte de aceasta schimbare de optica politica, se recomanda fara exceptie ca cercetator sub indrumarea directa a lui Lucian Blaga): „In toate incheieturile sale traditia mistica, conceptia lui Blaga despre cultura se situeaza in intregime pe planul cotiturii inspre reactiune, comuna intregii ideologii burgheze a epocii imperialiste. Teoria literara a lui Blaga este iremediabil legata de ideologia fascista“. Aceste piedici, alaturi de refuzul lui Miron Radu Paraschivescu sau Geo Dumitrescu de a-l sustine pe scriitor, sunt principalele motive pentru care, pâna in 1963, eforturile izolate ale câtorva intelectuali (Calinescu, in genere, desi el insusi actiona precaut, mereu privind peste umar catre conducerea Partidului) nu au reusit sa-l readuca pe Blaga in lumina tiparului. Incercarea, din nou, a lui G. Calinescu din 1957 de a-l readuce in Academie pe Blaga este amânata pâna in 1959, moment in care se da verdictul definitiv (ca sa introducem o nota cu adevarat cinica): decizia va fi luata in 1963.
Singurele momente in care numele lui Blaga iese la suprafata sunt aparitia cartii „Poezie si adevar“ a lui Tudor Vianu (cu un succes enorm si o prefata semnata de Lucian Blaga) si aparitia traducerii proprii a lui „Faust“ – ambele in 1955. Numele lui Blaga va aparea din nou in revistele literare, traducerea fiind des comentata. Intr-un caz izolat, numele de Lucian Blaga apare chiar in titlul prezentarii. Aici, momentul posibilului compromis: Blaga, evitat deja de aproape un deceniu de mediile literare institutionalizate, are posibilitatea de a reintra in lumea literara si in atentia publica. Ov. S. Crohmalniceanu ii propune in 1956 o reabilitare la revista „Viata româneasca“. In jurnalul lui Nicolae Balota, se pune pentru prima data problema reactualizarii: „cât timp a fost persecutat, amenintat, umilit si obidit, Blaga s-a purtat cu demnitatea unei victime nobile; dar acum când ii dau târcoale sirenele periculoase ale partidului, si mai ales intr-un viitor ipotetic in care actiunea lor nefasta ar putea sa se intensifice, când ii vor da tot sau aproape tot ce doreste, va mai fi el oare la fel de tare?“ (Nicolae Balota, „Caietul albastru“). Urmeaza o serie de discutii si declaratii. Blaga incearca sa se apropie de Crohmalniceanu, insa, la sfatul lui Noica si al Monicai Lazar, acesta alege sa nu faca niciun compromis. Mai mult, deschiderea unui dosar special in cazul scriitorului este semnul clar al conditiilor reabilitarii. Pentru ca, dupa cum se va vedea in deceniul sapte, reabilitarea imaginii lui Blaga ar fi avut sa insemne o retorica a convertirii: autorul cu inclinatii „fasciste“ si „libertate excesiva“ avea sa devina, in textele lui Crohmalniceanu, un reactionar si un sustinator al noii „estetici“, pe masura ce aceasta devenea mai permisiva si sustinea tot mai mult un legamânt national decât unul pro-sovietic.
Nicolae Manolescu, in „Istoria critica a literaturii române“, referindu-se exclusiv la opera poetica a lui Lucian Blaga, face urmatoarele afirmatii: „Intre 1848 si 1961 nu s-a publicat niciun rând despre poezia lui Blaga. Ultima referinta este a lui G. Calinescu din «Contemporanul», daca nu punem la socoteala protestul unui Nestor Ignat, scandalizat prin anii ’50 de eventualitatea reluarii «traditiei» decadente, ori necrologurile rostite de Ion Agârbiceanu si de Aurel Rau la inmormântarea poetului“. Excluzând poemul „Noapte“, publicat de Baconsky, si cronicile aparute la publicarea traducerii lui „Faust“, afirmatia este corecta si, implicit, halucinanta. De asemenea, este punctul de pornire al receptarii lui Blaga in anii saizeci: autorii tineri care l-au citit pe ascuns pe poet si, in cazul cercului de la revista „Steaua“, au inceput sa scrie pe urmele sale (traditional-mistici) si care au gasit – in momentul depasirii reinghetului ideologic din ’57-’59 – resursele puternice pentru o noua formula lirica. Mai mult, prin faptul ca imaginea sa nu a fost compromisa de niciun pact cu autoritatea comunista (implicit, adoptarea esteticii compromisului tematic si stilistic), poetul implinea modelul perfect al mentorului: „Incepând cu anii ’60, tot mai ferm din 1965, literatura a adus in prim-plan un alt tip de reprezentare, care conserva moduri de existenta si valori marginalizate sau condamnate politic, absente (pentru ca interzise) din alte tipuri de discursuri publice. Astfel se explica (sumar, desigur) difuzarea in tiraje impresionante, audienta remarcabila si rolul exceptional care i-au fost recunoscute literaturii in epoca“ (Sanda Cordos, „Lumi din cuvinte – Reprezentari si identitati in literatura româna postbelica“). La fel, audienta poetului va fi tot mai ridicata din momentul in care critica literara incepe din nou sa-i discute opera. Insa aceasta discutie, limitata si directionata inca puternic de precautia in fata cenzurii, sufera de un complex al omisiunii. Interpretându-i scrierile, exegetii nu fac rabat de la o logica paguboasa a directiilor ideologice vizibile.
Cea mai discutata formula recuperatoare este, desigur, cea a lui Ov. S. Crohmalniceanu. Criticul care incercase in repetate rânduri sa-l „scoata“ pe Blaga din tacerea impusa si care esuase, din moment ce conditiile publicarii compromiteau imaginea disidentei, publica in 1963 o scurta monografie si, implicit, o analiza stilistica. Insa, incercând sa traduca imaginea poetului ca pe cea a unuia din cei mai importanti autori ai perioadei recente (contextual), acesta se impiedica de reinterpretari ghidate. De exemplu, criticul acorda o importanta deosebita unor detalii care, scoase din contextul literar, puteau servi ideologiei national-socialiste. Mai mult, uneori simple aproprieri metafizice ale conditiei umane sunt notate ca expedieri abstracte ale burgheziei: „Teama de viitor a lumii burgheze, poetul o proiecteaza in plan cosmic. De aici sentimentul obsesiv al destramarii universale, cântat in versurile lui. «In marea trecere» nu e decât sublimarea in plan existential, metafizic, a acestui reflex social“ (Ov. S. Crohmalniceanu, „Lucian Blaga“). Reflexul ideologic, reteta limbajului de lemn si retorica ce intervine chiar impotriva textului insusi fac din aceste interpretari momente importante doar intr-o logica a aparitiei exegezelor literaturii lui Blaga. In rest, tendentionismul depaseste cu mult onestitatea interpretrii: „«In marea trecere», «Lauda somnului», «La cumpana apelor» nu sunt decât sublimari in plan metafizic ale unor reactii sociale, abstractizate, desprinse oarecum de continutul lor initial“ (Ov. S. Crohmalniceanu, „Lucian Blaga“). Alex Goldis, in „Critica in transee“, observa aceste date si le pune pe seama unei interpretari a „imblânzirii“ lui Blaga. Adica, vrând sa justifice demersul sau analitic, Crohmalniceanu pune pe seama maturizarii conceptuale a autorului intoarcerea catre un socialism inexistent – in fapt: „Dupa ce a inventariat in prima parte a monografiei Lucian Blaga scaderile de conceptie filozofico-ideologica ale poetului – scuzându-l pe alocuri prin blamarea epocii nefaste in sine (alta tehnica clasica de recuperare a scriitorilor pierduti pentru marxism-leninism) –, Crohmalniceanu nu face decât sa le caute ecourile in opere“. Insa tocmai aceasta cautare artificiala da caracterul „slab“ al exegezei, in fond, doar o „recuperare“ a legaturilor inexistente.
Totusi, aceasta deschidere va continua sirul publicarilor (reeditari incepute in anul 1962) masive din Lucian Blaga. Nu doar o generatie a anilor saizeci (putini s-au incumetat aici la inceputul deceniului), dar si critici ca Nicolae Manolescu, Marin Mincu, Eugen Simion, Eugen Negrici, s.a.m.d. vor putea sa scrie despre autorul atât de controversat cu doar un deceniu sau doua inainte. Si, culmea, acesti critici au aratat tocmai faptul ca a vorbi despre opera lui Blaga nu implica un act ideologic: niciunul din cei enumerati nu si-a constituit discursul punând in lumina vreo optiune „burgheza“ a literaturii acestuia (de altfel, inexistenta). Mai mult, insusi constructul filosofic al autorului permisese – chiar si in contextul reevaluarilor cenzurii anilor saptezeci – construirea imaginii exacerbate a importantei operei blagiene pentru consolidarea culturii române (ca emulatie nationalista, resursa protocronista exponentiala). Acest fapt este observat chiar de Nicolae Manolescu, cel care, in anii ’80, in duet cu Eugen Simion au scris cele mai clare texte despre poezia lui Lucian Blaga: „Analizele propriu-zise vor lipsi pâna mai târziu. Vor fi in schimb discutate, si inca intr-o maniera destul de rebarbativa, orfismul (N. Balota), misticismul rilkean (S. Cioculescu) si celelalte aspecte mai degraba conceptuale decât literare. Meritul acestei critici, nu la fel de sigure pe ea precum aceea dinainte de razboi, va fi totusi de a-l reaseza pe Blaga in panteonul poeziei românesti“ (Nicolae Manolescu, „Istoria critica a literaturii române“). Incercarile lui Balota si Cioculescu despre care vorbeste criticul insa sunt de departe cele mai substantiale din epoca. Desi sufera de un complex teoretic si de o sterilitate implicita (din moment ce apeleaza mereu la trimiteri literare pentru a explica, in bricolajul impus, constitutia ideatica), acestea sunt primele scrieri care il indeparteaza pe Blaga de orice „dogmatism necesar“: „Mult mai semnificativa in economia noii politici literare a regimului a fost insa anexarea postuma a lui Lucian Blaga, al carui discurs liric panteist, orfic si oracular (vezi Manolescu) convenea noului autohtonism ceausist. Spre deosebire de Arghezi, autorul «Poemelor luminii»  nu fusese maculat de compromisul cu dogmatismul stalinist (abstractie facând de cele câteva articole conjuncturale de captatio benevolentiae), fiind prin aceasta un model cu mult mai atractiv pentru noua generatie lirica“ (Paul Cernat, „Explorari in comunismul românesc“).
Problematica pe care a nascut-o cazul Blaga in anii saizeci, când exponentii lumii literare românesti s-au vazut datori sa reevalueze situatia creata din 1948, este punctul central in reevaluarea canonica a literaturii trunchiate de implementarea realism-socialismului si a politicii comuniste. Revendicari culturale firesti ale unei societati in tranzitie, acestea au ajuns astazi repere indispensabile ale gândirii secolului XX in România.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper