Radiografia unui eşec: strategia culturală

Un articol de IONUT VULPESCU

Aratam în articolul precedent cât de usor am trecut pe lânga o comoara care ar fi putut schimba în mare masura imaginea negativa a României, si anume Festivalul „George Enescu“. Unul dintre cele mai mari festivaluri de muzica din lume, cu o existenta de decenii, cu un palmares care se identifica, de fapt, cu istoria muzicii contemporane, a fost întrecut, în sufragiile unei ministrese care confunda turismul cu shopping-ul, de o frunzulita. Act stâng, freudian, ar spune Ion Barbu. Esec al unei strategii culturale, spun eu.
Întrebarea fireasca este: de ce? De ce e posibil ca o natiune moderna, care cauta de peste doua decenii sa îsi afirme valorile într-o lume globalizata, se înfatiseaza pe sine sub auspiciile unor non-valori, iar valorile autentice sunt ignorate?
Voi evita explicatiile pe care aceasta întrebare le primeste îndeobste, cum ar fi „ca la noi la nimeni“, „asa-i la români“ sau „românii nu-si pretuiesc valorile“. De vreme ce am fost în stare sa ne batem cu succes pentru mici si pentru magiunul de Topoloveni, nu s-ar putea sustine în mod serios ideea ca nu stim sau nu vrem sa ne aparam valorile.
As spune însa, întâi si-ntâi, ca avem unele dificultati în a identifica aceste valori. Un masterat la Cambridge, sa zicem, deschide, la noi, calea regala catre orice functie, chiar si la o candidatura la presedintie. Uitându-se ca sunt anual câteva mii de masteranzi la Cambridge, cei mai multi din lumea a treia. Uitându-se si de proverbul lui Anton Pann: „a plecat la Paris bou si s-a întors vaca“.
La fel, e suficient ca tatal sa fi fost cineva, pentru ca fiul sa beneficieze de un cec în alb, indiferent ce ar face sau spune. Functii pentru care în Occident cineva munceste din greu ani si ani de zile (ministru, deputat, ambasador), la noi se dau pe ochi frumosi, pe baza CV-ului unei rude, nu al postulantului. Promovarea prin aplauze, nu prin examene (si mai ales nu prin examenul cotidian al competentei), a devenit o componenta atât de raspândita a vietii noastre publice, încât nimeni nu-si mai aminteste alt proverb al aceluiasi Anton Pann: „taica-su avea cal si el a iesit magar“.
N-as spune, asadar, ca avem un obicei prost din a ne denigra si ignora valorile, ci un obicei înca si mai prost de a proclama, rapid si fara probe, false valori pe post de valori. Asa se face ca nu e deloc imposibil – dimpotriva, e chiar probabil – ca în postul în care se decide între frunzulita si George Enescu sa ajunga cineva care n-a auzit decât vag de George Enescu (dar nu stie sigur daca e designer de pantofi sau de posete). Cineva condamnat genetic sa aleaga frunzulita.
As mai face o observatie legata de felul în care functioneaza valorile, atunci când, într-un fel sau altul, ajung si ele sa se manifeste, printre atâtea non-valori. Festivalul „George Enescu“ functioneaza, la fiecare editie, sub semnul miracolului. De fiecare data, organizatorii, în loc sa se ocupe exclusiv de ceea ce trebuie sa faca niste organizatori – program, selectia artistilor invitati, programarea concertelor, cazare, transport, promovare, protocol etc. –, alearga pe la autoritati, începând de la primul ministru si pâna la primarul de sector, ca si pe la firmele de succes, în cautare de fonduri. Ca si cum festivalul n-ar exista de decenii, n-ar avea o cota demult stabilita pe palierul excelentei si n-ar reprezenta cel mai mare eveniment cultural din România. Ca si cum ar fi o prima initiativa a unor amatori de care n-a auzit nimeni. Ca si când, atunci când se fac bugetele si strategiile, festivalul ar fi sistematic omis, desi ar trebui sa figureze din oficiu pe locul I.
Stiu, din experienta mea de cronicar sportiv, ca, atunci când ai un jucator ca Gheorghe Hagi, faci echipa în jurul lui. Daca nu faci asta, înseamna ca nu esti antrenor.
În cultura, nimeni nu si-a facut pâna acum strategia în jurul festivalului. Nimeni nu a avut curajul de a taia finantarea la 20 de festivaluri folclorice locale, care cultiva prostul gust si provincialismul, spre a consolida cât de cât bugetul Festivalului „George Enescu“. Si nimeni, nici un ministru al Culturii, nici un director din minister, nu a demisionat atunci când din bugetul culturii s-au amputat sume care ar fi fost necesare festivalului. Asa cum a demisionat Titu Maiorescu atunci când i-a fost respins proiectul de reforma a învatamântului.
Or, daca acest festival de nivel mondial traieste, editie de editie, într-o asemenea „indigenta lustruita“ (ca sa preiau formula lui G. Calinescu), ce sa mai spunem de carti, de reviste, de filme?
Dar sa nu se creada ca am facut o fixatie pentru Festivalul „George Enescu“. L-am ales doar pentru ca, întâmplator, dintre bunurile culturale vii de care dispunem în momentul de fata, este cel mai usor de promovat. Muzica este un limbaj universal, care nu are nevoie de traduceri spre a circula. Republica medievala a literelor a fost înlocuita de republica sunetelor muzicale. Vedetele lumii muzicale (dintre care marea majoritate au fost deja la Bucuresti) sunt la fel de populare, la nivelul elitei sociale si economice a lumii, ca fotbalistii sau tenismenii.
Naravul de a sub-finanta bunuri de patrimoniu cultural viu este însa, din pacate, general. Institutii de prestigiu sunt trimise sa scoata bani din piatra seaca, uitându-se amanuntul ca finantarea este o meserie aparte, foarte bine platita, la care oamenii de cultura nu se pricep pentru ca ei se pricep la cultura. Mai mult: cu un cinism care nu vine decât din ignoranta, finantistii care fac bugetele culturii repartizeaza sume derizorii pentru plata unor profesionisti care sa atraga bani. Cu alte cuvinte, organizatorii de manifestari culturale sunt trimisi la pescuit, dar în loc de undita li se da un pai.
În fine, trebuie sa vorbim si de orgolii. Sau, mai exact spus, de vanitati. Caci orgolii nu au decât marii creatori, care pot pune în spatele unei toane de moment o opera de-o viata, care transforma toana în opinie si chiar în curent de opinie. Vanitatile, la noi, tin adesea loc de ratiune si de pragmatism.
Vanitatea unui fost ministru a impus, de pilda, împotriva unui curent cvasi-general al opiniei publice, un grafician la conducerea unei mari biblioteci. Graficianul era, în bransa lui, foarte bun. Dar între grafica si biblioteca secolului al XXI-lea sunt tot atâtea asemanari cât între un cal si un stilou. Rezultatul: respectiva mare biblioteca a stagnat un deceniu, anumite codexuri manuscrise împrumutate fara precautie au fost deteriorate iremediabil, imaginea însasi a institutiei s-a scufundat în anonimat. A fost de ajuns ca vanitatea fostului ministru sa ajunga la final de mandat, iar la biblioteca sa ajunga un om de meserie, competent si devotat, pentru ca totul sa se schimbe. Nu într-un deceniu, ci în doi-trei ani.
Vanitatile trebuie înfrânate de reguli. Nu avem o imagine buna pentru ca nu avem reguli. Iar când le avem, le încalcam. Avem o lege care stabileste clar ce conditii trebuie îndeplinite pentru ca un dosar de concurs pentru o functie sa fie validat, dar acceptam fara probleme candidati care nu întrunesc conditia de baza, aceea de a fi de meserie. Am avut (si banuiesc ca înca mai avem) ingineri de mine ca directori de muzee arheologice si specialisti în siguranta nationala ca directori de biblioteci universitare. Ce altceva sa iasa, la capatul acestui traseu de decizie, ca element de imagine nationala, daca nu o frunzulita?
Nu e de râs, e de plâns. Tari al caror tezaur cultural este minuscul în comparatie cu tara noastra se promoveaza politic si turistic prin cele câteva monumente pe care le au. Iar noi, care avem atâtea, prin clipuri publicitare care prezinta aceleasi stravechi, ceausiste imagini de pasuni cu vaci, piscuri de munti si ostroave din Delta Dunarii.
Totul, pe banii nostri.
Dar despre bani voi vorbi data viitoare.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper