Povestea ca adevar?

Un articol de Cecilia Sirbu

Editurile semnificative din România au un numar considerabil de aparitii dedicate teologiei si educatiei clericale, perfectiunii spirituale, exegezelor biblice (de la Augustin la C.S. Lewis) si, recent, parabolelor si adevarului ca poveste. Daca la aceasta efervescenta adaugam noile tomuri de dezvoltare personala rapida, am putea crede ca intentia acestor edituri si autori e de a anticipa o iminenta intrare colectiva în paradis. Propun o scurta repriza de reflectii rationale înainte de marea relaxare spirituala. Dintre toate expresiile gândirii si imaginatiei umane, religia pare a fi cea mai dogmatica si mai îndepartata de întelegerea recenta a realitatii. O dogma e, prin definitie, de acceptat fara nicio obiectie, dar e datoria ratiunii sa-si asume riscul criticii si al dezbaterii. Am trei argumente pentru care, ca observator al lumii literare, sociale si politice din România, cred ca este vital ca sustinerile si adevarul naratiunilor biblice sa ne preocupe în mai mare masura decât maniera literara în care au fost scrise, decât exegeza, lingvistica sau estetica lor.
Argumentul social si politic
În România, ultimul recensamânt al populatiei din 2011 arata ca 86% din cetateni se declara ortodocsi. În multe state, apartenenta la un cult religios sau altul poate face viata unui om mai usoara sau mai grea. Nu e nevoie sa enumeram aceste tari, e suficient sa citim stirile. De fapt, ar trebui sa începem cu stirile locale, întrucât nici recentele dezbateri pe marginea constitutiei nu indica o mare toleranta în viitor. Democratia însasi, zdruncinata în ultimul an, risca sa se cutremure si mai mult daca factorul religios va continua sa se amestece subtil si constant în actiunile statului. Biserica si reprezentantii sai nu sunt un simplu vector literar, al scrierilor vetero- sau nou-testamentare, interpretabile în cheia unei simple parabole literare. La aproape doua secole de când în Occident secularizarea este considerata un partener al democratiei, la noi, aceasta transformare e privita cu teama. De naratiunea biblica se folosesc înca ideologii si bisericile interesate în a obtine satisfactii de bunastare si putere, iar exegeza Bibliei nu pare a avea sfârsit. Dupa doua mii de ani, misterul s-a adâncit atât de mult, încât avem, paradoxal, una dintre cele mai solide dogme create vreodata. Atunci ma întreb cu nedisimulata stupoare: de ce cruciadele si razboaiele religioase, inchizitia si nedreptatile din ultimii doua mii de ani nu sunt suficiente pentru ca filosofii, scriitorii si criticii de arta sa înceteze a o re-povesti, sa aleaga alte subiecte de exegeza? De ce este acceptata diferenta proclamata de diverse secte si curente, la fel de drastica precum cea dintre pagâni si crestini acum doua milenii?
Date din luna iunie 2013 arata ca românii acorda Bisericii locul trei în topul încrederii în institutiile din sfera sociala; peste 48% din ei declarau ca participa o data pe luna la slujbe si 86% sunt de acord cu predarea religiei în scoli (conform Inscop Research). Dar orele de religie nu dau multe sanse copiilor sa se dezvolte ca fiinte coerente, rationale, ci le impun definitii, superstitii, minuni improbabile. O întelegere fortata, pur literara poate deveni superstitie. În ignoranta fata de cunostintele despre lumea naturala probate în ultimele doua sute de ani de darwinism, actorii ecleziastici trag o cortina moderna peste monoloage tautologice despre salvarea sufletului de entitati supra-naturale. Contrastele sunt spectaculoase: în timp ce unii se înscriu benevol pe liste pentru a ajunge pe Marte, ca sa exploreze viitorul, altii stau la coada la lumina de Pasti, întunecându-si prezentul.
Constiinta si intimitatea nu pot fi instrumentate prin institutii si canoane. În Occidentul laicizat, spiritul religios si functia originara a crestinismului s-au scindat de mult prin ceea ce s-a numit „dez-vrajirea“ lumii (1). Aici s-au compatibilizat anumite forme si pasiuni ale imaginarului cu rationalitatea de tip politic: pasiunile necesare (eroismul, curajul, onoarea, respectul institutiilor etc.) cu anumiti constituenti ai fictiunii, analogiei si simbolurilor, ce pot fecunda benefic inteligenta abstracta, judecata si rationamentul (2). La noi, dimpotriva, prezentul indica o reluare abundenta a terapiei prin invizibil, ceea ce ne face sa ramânem iar în urma. În timp ce în ultimii ani, în Occident s-a întrevazut deja o religie civila, noi digeram înca ritualul ortodox.
Argumentul literar
Privind cartile ca pe un prieten, am citit si voi citi o mare parte a zilelor si noptilor. Dar a crede ca textele biblice au valoare de adevar ar fi un act de naivitate. Cu toate descoperirile din fizica, astronomie, medicina si neurologie, religia nu mai e o paradigma viabila. Din întâmplari miraculoase nu poate rezulta o tamaduire autentica. E posibil sa fii mai blând si milostiv, dar aceasta se poate si fara a crede în simboluri religioase. Nu e o minune, ci doar munca cu sine si educatie a propriului spirit. Citez, aproximativ, o vorba memorabila a lui Andrei Plesu: conteaza mai mult ce facem în intimitate, acolo suntem cei adevarati si numai noi stim de ce suntem de fapt în stare. Cât prezent nu irosesc cei ce se consoleaza cu „lumea de dincolo“… Si care lume de dincolo? E datoria celui care crede în înviere sa dovedeasca ca ea exista, altfel, ramâne o iluzie personala ce subsumeaza iluzionarea colectiva.
De aceea, totusi, nu pot fi de acord cu autorul „Parabolelor lui Iisus. Adevarul ca poveste“ si recente sale articole (3), când sugereaza, ambivalent: „sa luam în serios caracterul revelat al textelor sacre – ceea ce e un minim gest de politete…, caci acorda credit modului lor de constituire si respecta intentia difuzarii lor“ (p. 42). Alte produse ale creativitatii umane, poezia, arta, literatura admit macar ca sunt fictiune. Adevarul nu poate fi poveste, el e realitate sau nu e deloc; stilul elegant si erudit nu compenseaza lipsa valorii de adevar si a ratiunii. Poti contempla concepte si idei, dar a le mixa în laboratoare hibride, jumatate-mag-jumatate-om e un pas urias si riscant.
Unii autori contemporani prelungesc sistematic aceasta asa-zisa obsesie a pierderii spiritului în societatea post-religioasa. Pentru ei, literatura, inclusiv cea religioasa, este un intensificator de emotii, o sursa singulara de creativitate. „Scrisul“, spune o romanciera poloneza, „e un mod egoist de a ma exprima“ (4). Desi exista si alte produse, la fel de incitante pentru creativitate si cu un parcurs mai putin riscant asupra psihicului, mai plin de adevar, se prefera depasirea ignorantei stiintifice prin credinta în naratiune. Cred ca merita sa ne îndreptam spre alte surse de fictiune si exegeza. Ne sperie distantele enorme pâna la stele, calculabile însa cu enorma precizie si ne aruncam în bratele arhitectilor religiosi, complet imaginativi. Dar ne putem bucura mai mult de o carte scrisa la persoana întâi, de o poveste a propriilor slabiciuni, a propriei vieti explorate si recreate, putem bea o cupa a daruirii si bunatatii în afara arhitecturii ecleziastice, sublimele cântari bizantine pot rasuna si în sali de concerte, fara greoaie liturghii ce suspenda firescul gândirii si corpului.
Argumentul stiintelor
Unele idei devin inutile pentru ca sunt anacronice. Medicina umana, cosmologia recenta, descoperirile fizicii, care ne-au ajutat sa ne întelegem pe noi si universul dovedesc lipsa de temei a faptelor pretinse în Biblie. Stiinta si tehnologia sunt într-o ascensiune fara precedent, iar cine se multumeste sa le foloseasca tacit roadele, e bine sa stie ca tehnologia are legatura cu religia: o anuleaza. Într-o tara în care, în urma cu doar doi ani, 42% din cetateni credeau ca Soarele se învârte în jurul Pamântului (2010, raport al Universitatii din Bucuresti privind alfabetizarea stiintifica), editurile si media pot populariza si altceva decât scrieri religioase. Literatura, arta sunt mai mult un prilej de relaxare decât un mijloc de cunoastere a lumii, iar dogmele religioase nu pot fi o solutie la tulburarile modernitatii, la nevoia de discernamânt si libertate.
Lipsa de sustinere în plan real, stiintific a Bibliei este mai mare decât lipsa ei de sustinere în plan politic si literar. Exista o comunitate restrânsa de practicieni ai ideilor si creativitatii, detinatori ai unei opinii mai îndreptatite despre originea lumii si despre ce se întâmpla cu noi dupa ce murim. E mult de explicat si nu sunt cea mai în masura sa o fac. Ar fi bine ca oamenii de stiinta sa iasa mai des în public, sa descrie în limbaj accesibil cu ce se ocupa si la ce concluzii ajung. Din acest unghi, revirimentul religiei se datoreaza si aparitiilor lor publice rare si timide.
Ne putem bucura mai mult de culorile curcubeului când întelegem structura luminii si fascinatia este mai mare când stim ca soarele este o sfera uriasa de hidrogen cu ardere lenta datorita careia exista viata pe pamânt. Întunericul noptii e mai poetic daca stiu ca lumina galaxiilor înconjuratoare nu ne-a ajuns înca suficient pentru a lumina si cerul noptii.
Când teologii mentin superstitii, scriitorii si filosofii au o responsabilitate inevitabila: prin limbaj, ei nu se exprima doar pe ei însisi, ci formeaza opiniile generatiei viitoare.

 

Note:
1. Marcel Gauchet, „Le désenchantement du monde“, 1985 (termenul initial apartine lui Max Weber).
2. J.-J. Wunenburger, „Imaginaires du politique“, 2001.
3. Andrei Plesu, „Dialog despre parabole“, „Modelul Galeriu“, „Dilema veche“ nr. 489/496, 2013.
4. Olga Tokareczuk, „Dilemateca“ nr. 83/aprilie 2013.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper