Placenta si teritoriul

Un articol de OANA PUGHINEANU

Niciodata n-am putut sa-i explic bunicii obiecte precum talpa de teflon a fierului de calcat, care „nu arde chiar daca o uiti pe bluza“, sau si mai bizarul telefon celular – care „nu se strica“ oricât ai apasa pe butoane pentru ca, pur si simplu, „nu exista butoane gresite“. Bunica mai traieste într-o lume mecanica în care lucrurile pot fi distruse de socuri, în care nimic nu are atasat butonul back si daca faci o poza proasta, ea ramâne asa pe veci. În lumea bunicii reconfigurarea apartine fie miraculosului, fie bucatilor de plastilina colorata. E ceva ori prea maret, o a doua venire, ori ceva într-atât de trivial încât nu poate sa apartina decât copiilor sau celor care au dat în mintea copiilor. Cu siguranta, am ajuns la un stadiu atât de avansat, inconstient-mecanic în mânuirea back-urilor, esc-urilor, refresh-urilor si al filtrelor photoshop încât n-as mai sti care dintre variantele de mai sus s-ar aplica nebanuitelor carari virtuale. O combinatie, probabil, ar exprima cel mai bine acest univers al tuturor posibilitatilor, un paradis oligofren în care oamenii stau printre animale salbatice, speciile se reunesc docile si iluminate în aceeasi gradina, dar totul are un design mult upgradat fata de cel al copertelor „Turnului de veghe“. Si cum în Paradis totul e deja creat, reconfigurarea se foloseste pe post de configurare. Nu-i vorba aici doar de niste retusuri word sau de calatoriile exotice predefinite pe care ti le ofera orice program. Nu-i vorba nici de urmele mnezice nemuritoare pe care orice google search le lasa în vastul creier al staulului global. Putem reconfigura aproape tot: pentru orice umoare, si mai ales pentru orice stare de entuziasm sau de ambiguitate „intimista“ exista un emoticon care face treaba. Posibilitatea de confruntare este atât de eficient redusa cu un smiley, iar mai nou, autocolantul potrivit are cam acelasi efect ca o burta de luna a saptea la coada la Carrefour. Gratie acestor binecuvântari predefinite pur si simplu, nu mai exista lucrurile care nu se pot spune si nici atât de coplesitoarele lucruri pentru care nu mai ai cuvinte. „În cautarea timpului pierdut“ ar fi fost considerabil mai scurta, mai clara si mai usor de manevrat daca Proust ar fi cunoscut emoticoanele. Ar fi aflat ca peste masa de corpuri chinuita de munci si zile nu mai trebuie sa întinzi valul anevoios al propriilor proiectii mentale, ci, mai comod, poti alege dintr-o gama variata de proiectii ready-made, care se întind ca o pânza de paianjen sau, daca doriti, ca o glazura abia topita peste aproape orice vedeti fara sa va treaca prin cap sau care va trece prin cap fara sa vedeti. Toate zvârcolirile si-ar fi gasit un echivalent în zglobia lume touch screen. Aici, socurile mecanice au fost complet eliminate, iar între configurari si reconfigurari s-a instalat un joc cu nenumarate posibilitati, aproape fara reguli, o karma-sutra care deposedeaza realitatea de rigidele-i limite fizice si logice. Principiul non-contradictiei este pur si simplu revolut. Învatamântul la distanta, psihologia online, cimitirele virtuale, ultima sansa de a cumpara pamânt pe Marte si în curând o chirurgie wireless ne duc în places we’ve never been before. Tot ce trebuie sa facem este sa stam pe loc. Nici nu mai amintesc de adolescentul care si-a vândut sufletul pe Trade.me cu 180 si nu stiu câti de dolari.
Lumea utopica a tehnologiei pare sa împlineasca un vis milenar al omenirii. Dupa chinul politic al constituirii societatii de cetateni, chin care face „trecerea de la pântecele matern, la cel al statului“ ocupat o buna parte din istorie cu mentinerea si acapararea unor teritorii, omenirea pare sa încerce drumul invers: reintroducerea acestor teritorii despatializate (perfect survolabile în timpi aproape redusi la zero) în placenta atotprotectoare si iluziv omnipotenta a virtualului. Razboaiele moderne, supranumite si razboaiele nintendo, îi dau omenirii posibilitatea de a-si retrai cele mai rudimentare fantasme (legate de violenta) de la distanta. Virtualul pare prelungirea si aducerea la perfectie a tacticilor de lupta în care cei mai puternici au fost mereu cei care puteau ucide de la distanta, cei care puteau atinge fara a fi atinsi. Nu degeaba se presupune ca armata americana detine doua treimi din „global simulation training market“. Confruntarea corp la corp e periculoasa. Ea poate fisura lumea de avataruri si poate reactiva mai „umanistele“ întrebari legate de dreptul la viata si la moarte. Una dintre cele mai puternice scene din lumea cinematografiei, aproape de finalul filmului „Full Metal Jacket“, prezinta tocmai socul si atrocitatea unui razboi în care soldatii inamici ajung fata în fata. Dupa ce multi dintre ei au fost doborâti de un lunetist (care se dovedeste a fi o adolescenta vietnameza) reusesc sa-si înconjoare prada muribunda. În timp ce o privesc muti ea îi implora: shoot me, shoot me, shoot me… Într-un final, unul dintre soldati face o alegere, alegerea de a-i curma suferinta, si prin aceasta alegerea de a-l recunoaste pe celalalt, de a-l scoate din anonimatul unei macelarii indiferente. Pusi fata în fata, suntem mereu amenintati de posibilitatea de a ne întâlni sub forma unor biete corpuri suferinde „condamnate la imaginar“. Mai devreme sau mai târziu, în lumea reala (a limitarilor) ajungem sa ne punem unii altora aceleasi întrebari: poti sa ma accepti ca pe ceva diferit de tine? Poti sa ma accepti ca pe ceva perfect identic cu tine? Si în timp ce stabilesti din care categorie fac parte, poti sa nu îmi faci rau?
Habar n-am daca lumea împânzita de virtual este si va fi una mai buna sau mai rea. Am banuiala ca fara sau cu emoticoane, schelaria ADN, programarile hormonale, nevoia de sens si de conflict va fi aceeasi. Vom avea nevoie de real numai ca fundal pentru story, ca baterie reîncarcabila pentru fantasme rapid consumate. Cu siguranta va fi o lume mai functionala. Dar eu una încep sa ma simt putin cam „bunicuta“. Între mine si lume sunt obisnuita sa pun niste lentile care pot cadea, se pot sparge, pot deforma sau înfrumuseta nejustificat, activând acel mic „Gica contra“ din minte care ma trage de mâneca si-mi aduce aminte ca trebuie sa aleg (sau poate doar traiesc cu iluzia asta). Mi-e greu sa ma obisnuiesc cu mai noile lentile de contact pe care „nici nu le simti“, cu mai noile touch screen technologies care atenueaza atâtea riscuri si reduc atât de comod posibilitatea de a ne întâlni în punctele critice invadate de cuvinte ce-si cauta sensul, de voci care implora, de atingeri care te scot din autism. Richard Senett a observat cred, exact, de ce noile tehnologii bazate pe virtualul în întregime si în acelasi timp „imaginat si programat“ (un oximoron demn de toata stima) devin atât de manipulatoare si de seducatoare. Ele elimina pericolul atingerii. Altfel, „riscam mereu sa simtim ceva sau pe cineva ca strain (alien). Tehnologiile noaste ne permit sa ocolim acest risc“. Si în plus, aproape ca pot fi utilizate dupa reteta: if you like me touch screen me with some funny animals smiling. If you really like me touch screen me with some funny animals with some hearts, if you want to know me touch screen me with some drone, if you don’t like me make touch screen me with a sad face or some throwing up face (it doesn’t do the trick but is the best we have until we launch the dislike button), and if you really don’t like me touch screen me with some mass destruction weapons from above. Whatever you do, don’t call me! I could instantly die in panic, rage or happiness!
Am putea rescrie pâna si versurile mai vechilor heartbreakeri (gen Elvis) pentru uzul virtual: „I’d rather go on hearing your lies then go on living without you“ s-ar putea înlocui cu „I’d rather go on seeing your emoticons then go on… you know… J :* <3“. Sau „do you gaze at your wall screen and picture me there?“

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper