„Omul de sub streasina“

Un articol de DAVID ILINA

Prefata semnata de Simone Boué ne avertizeaza: „Caiete“, lucrare postuma a lui Emil Cioran, nu reprezinta propriu-zis un jurnal, desi multe din insemnarile autorului sunt datate. Cititorul va constata nu doar „calendaricitatea“ aproximativa a notatiilor, ci si faptul ca acestea alcatuiesc o prodigioasa mixtura intre reflexiv si anecdotic, intre strafulgerarea gândului filosofic si relatarea unor fapte obisnuite de viata. Cheia potrivita de lectura pentru „Caiete“ ne este sugerata chiar de catre Cioran intr-o nota din decembrie 1968: „Nu voi renunta la aceste caiete, caci reprezinta singurul contact pe care il am cu «scriitura»… acest exercitiu zilnic are partea lui buna, imi permite sa ma apropii de cuvinte si sa-mi vars in ele, deopotriva, obsesiile si toanele: esentialul si neesentialul vor fi in egala masura consemnate aici. Caci nimic nu este mai arid si mai futil decât urmarirea «ideii». Neinsemnatul trebuie sa aiba drept de cetate, cu atât mai mult cu cât prin el avem acces la esential. Anecdota se afla la originea oricarei experiente capitale. Iata de ce e mult mai captivanta decât ideea“. La rândul ei, Simone Boué, careia ii datoram descoperirea si publicarea caietelor la doi ani dupa disparitia lui Cioran, preciza: „Caietele l-au ajutat sa se rafuiasca cu universul si mai ales cu sine insusi. Zi de zi, el insira aici esecuri, suferinte, angoase, furii, umilinte. Cioran diurnul – zeflemitor si tonic, vesel si capricios – paleste in spatele acestei sfâsietoare spovedanii secrete“.

Asemenea „Cugetarilor“ lui Pascal (pe care Cioran le-a savurat inca din adolescenta), fragmentele cuprinse in „Caiete“ s-au nascut din „vârtejul intrebarilor fara raspuns“, cu care autorul s-a confruntat cu nedezmintita luciditate pâna la sfârsit. Ele urmeaza indeaproape si exprima suferinta celui ce a impins pâna la paroxism angoasele si indoielile propriei constiinte. Dezordinea lor e doar aparenta: nu poarta semnul confuziei, ci al fidelitatii fata de zbuciumul launtric al spiritului. Nu spusese Pascal ca, „atunci când atingi pe om, ai impresia ca atingi o orga“? Cu precizarea, apartinând tot lui Pascal, ca „oamenii sunt adevarate orgi, insa niste orgi bizare, schimbatoare, deosebite una de alta“.
Pentru inceput, urmându-l pe Cioran, sa retinem: daca vrem sa accedem la esential, ar fi bine sa nu subestimam anecdoticul, patania, intâmplarea de calapod comun, pe motiv ca ar tine de registrul faptului divers. „Esentialul, observa in alt loc Cioran, se iveste adesea la capatul unor lungi conversatii. Marile adevaruri se spun in pragul usii“. Asadar, in „Caiete“ nu avem de-a face doar cu o simpla – deci indiferenta – coexistenta ori alternare, ci cu o intrepatrundere intre „esential“ si „neesential“. Când tintesti esentialul trebuie sa admiti necesitatea parcurgerii unui anumit tip de „ocol“, acela prin care, finalmente, faptul marunt, insignifiant, poate deschide poarta cea mare a lucrurilor care conteaza. Uneori, gesturile banale, lipsite de prestigiu, ce tin de ritualurile traiului domestic se intâmpla sa fie la fel sau chiar mai graitoare decât optiunile decisive ori ispravile noastre de fala, daca si câte vor fi fiind. In acest scop, repertoriul anodinului poate dezvalui tâlcuri nebanuite despre firea sau caracterul unui om.
Incerc sa exploatez ideea de mai sus folosindu-ma de acele note din „Caiete“ care relateaza despre schimbarea situatiei locative a filosofului odata cu mutarea sa din Hotel Racine in apartamentul mansardat din strada L’Odeon, nr. 21. Iata prima dintre ele: „20 iulie 1960. De zece ani, am tot visat un apartament. Visul mi s-a implinit, fara sa-mi aduca nimic. Deja regret anii de hotel. Posesiunea ma face sa sufar mai mult decât saracia. Apropo, traiesc in hoteluri din 1937!“ Iar putin mai jos, ca insemnare distincta, dar ca o nuantare a celei dintâi:  „Am un camin – Dumnezeu sa-mi ierte asemenea decadere.“
Primul lucru ce l-ar putea frapa pe cititor vizeaza un aspect „topografic“. E vorba de locul unde se gaseste inserata in pagina nota cu pricina. Dar ceea ce surprinde indeosebi este contrastul existent intre continutul oarecum trivial al notei si continutul elevat al fragmentelor din imediata vecinatate tipografica: cel situat deasupra notei vorbeste despre cât de tonica este ideea sinuciderii, iar cel aflat dedesubt, inspirat de o spusa a sfântului Bonaventura („Vointa ta este Eva ta)“, indeamna la eliberarea de sub tirania vointei (comparata cu „puterea ce o are asupra noastra femeia“). Coborârea brusca din cerul ideilor in lumea faptelor atesta ca schimbarea domiciliului a reprezentat pentru Cioran (neindoielnic, nu numai pentru el, ci si pentru prietena sa, Simone Boué) un eveniment, altfel faptul nu ar fi fost consemnat intr-unul dintre caiete si inca in maniera intempestiva evocata. Ca asa stau lucrurile e dovedit, suplimentar, de revenirea la acelasi subiect peste alte vreo douazeci de pagini: „La hotel, am trait cincisprezece ani intr-o mansarda; acum traiesc tot la mansarda, intr-un «apartament». Intotdeauna am locuit sub acoperis. Sunt omul de la ultimul etaj, omul de sub streasina“. Folosindu-se de aceste metafore, Cioran nu a intentionat sa faca poezie ori sa ne livreze vreo butada sclipitoare, ci a simtit nevoia sa-si scruteze cu luciditate conditia (in sens antropologic vorbind).
Cel de-al doilea element frapant ce razbate din aceste note se refera la atitudinea lui Cioran fata de evenimentul in discutie. Informatia de fond, cea care se refera strict la schimbarea domiciliului, e supusa imediat unui proces de „prelucrare“ ideologica din partea celui ce poarta „sutana de sceptic“. Pe de o parte, ni se vorbeste de bucuria unui „vis implinit“. Pe de alta parte, printr-o rasucire neasteptata, ce echivaleaza cu razgândirea, descoperim resemnarea calma a celui ce a facut din neimplinire o emblema a destinului sau. Mai mult chiar, proaspatul chirias isi savureaza ratarea, esecul in materie de confort, ca ceva ce tine de fatalitate, de ordinea fireasca a lucrurilor: „Visul mi s-a implinit, fara sa-mi aduca nimic“.
Sa zabovim insa putin asupra faptelor. Din 1937, anul in care a sosit la Paris ca bursier al Institutului Francez din Bucuresti, pâna in 1960, Emil Cioran a locuit si a trait in conditii precare, in hoteluri ieftine, toate situate in Cartierul Latin („hotelurile in care am locuit vreme de ani de zile, …locurile acelea au fost centrul vietii mele atâta timp“): hotel Marignan, hotel Majory, hotel  Michelet, hotel Racine. Doar in ultimul a avut parte de „doua camarute“, situate „chiar sub acoperis„. In 1960, presat de iminenta unei demolari, se vede nevoit sa-si rezolve „problema locativa“. Apeleaza  la serviciile unei cunostinte (o doamna implicata in afaceri imobiliare, care se intâmpla sa cocheteze cu literatura, motiv pentru care Cioran – evident, interesat – ii ofera cu dedicatie „Istorie si utopie“, noua lui carte, recent aparuta). In urma acestor demersuri, Cioran reuseste sa inchirieze apartamentul situat in apropierea teatrului l’Odeon – celebra mansarda in care va locui mai bine de 30 de ani. Spre satisfactia lui, aranjamentul s-a dovedit foarte avantajos, caci a obtinut o chirie fixa („inghetata“), sub nivelul preturilor din zona; o adevarata victorie pentru cel care marturisea: „nu pot gândi nimic in termeni de bani“.
Concret, era vorba de o mansarda – amenajare improvizata, cu dotari la limita urbanitatii. Unul dintre vizitatori a descris noua locuinta, de circa cincizeci de metri patrati, ca „apartament cocotat la etajul cinci, fara ascensor, cu closetul – turcesc – la comun cu vecinii de pe palier“; un altul spune insa ca micul apartament era „unul din colturile cele mai vii si mai autentice din vechiul Paris“. Camera lui Cioran era strâmta, cuprindea un pat mic, acoperit cu o scoarta taraneasca, o masa de lucru asezata sub tavanul tesit, un fotoliu de rachita, o etajera de perete pentru carti si ziare, o lampa cu picior… Intr-o scrisoare datata 27 noiembrie 1968, trimisa fratelui sau Aurel, filosoful rasinarean stabilit la Paris facea urmatoarea apreciere: „camera mea nu e mai rasarita ca o cusca“.
Cioran, care visa la conditia pustnicului, a sustinut adesea ca „e periculos sa ai un camin“, pentru ca acesta, oricât de saracacios, iti ofera siguranta si chiar un oarecare grad de confort, adica exact ceea ce te impiedica sa te mobilizezi, sa fii tu insuti, sa scrii. Comoditatile si functiile domestice ale caminului fac sa atipeasca in individ constiinta de sine, stimuleaza preocuparea pentru traiul meschin, deci infertilitatea spirituala. Inevitabil, ajungi captiv in propriul camin, obiectele lui de inventar te someaza sa te ocupi de ele si cu ele, potrivit utilitatii lor intrinseci, sa le folosesti, sa le intretii, sa le repari, sa le gasesti si sa le pastrezi locul. Asa ajungem, observa Cioran, sa dam importanta lucrurilor lipsite de importanta si sa ratam esentialul, care nu poate fi descoperit decât sondând propria interioritate.
Intr-un anumit loc din „Caiete“ Cioran a consemnat: „tot ce nu ma intereseaza in mod absolut imi pare de-o absurditate vecina cu supliciul“. Dar el stie totodata ca „a trai inseamna a face compromisuri“, ca nu te poti consacra absolutului fara sa platesti un minim tribut accidentalului, relativului. Asa ca iata-l pe filosoful care are oroare de lume, deopotriva de lucruri si de oameni, interactionând cu vânzatorii, cu medicii, cu functionarii publici, cu trecatorii din parc ori de pe strada: iese aproape zilnic la piata, carând sacose sau pungi cu diverse cumparaturi, merge din când in când la frizer, la policlinica, la chestura politiei, la circa financiara. Face si primeste vizite, calatoreste, se plimba prin gradina Luxemburg („Din 1937, evenimentele vietii mele sunt legate de gradina Luxembourg. Mi-am rumegat aici toate mâhnirile“). Uneori, satul de munca intelectuala, arida si epuizanta, ii place sa „trebaluiasca“ prin casa. Desi isi recunoaste inabilitatea, incearca sa repare chiuveta, usa de la balcon, carcasa radiatorului cu gaz. Obiectele menajere precum si cele ce echipeaza locuinta au ceva in comun cu oamenii: ca si acestia, isi fac simtita prezenta indeosebi prin betesugurile lor ce trebuie remediate. Pentru Cioran, civilizatia nu e altceva decât aceasta accentuare a dependentei oamenilor fata de artefacte, acest triumf al tehnicii asupra spiritului.
Dar nu numai lucrurile, ci chiar si oamenii il oripileaza. Are deja o definitie pentru celalalt: „cineva care ma impiedica sa fiu eu“. Il deranjeaza telefonul, in fata caruia se simte „omul cel mai nenorocit de pe lume, lipsit de orice aparare“, mai ales când trebuie sa joace „rolul unui duhovnic“, ceea ce il umple de dezgust; il exaspereaza nepoftitii ce-i trec pragul violându-i singuratatea, furându-i timpul cu palavragelile si nimicurile lor; il infurie vecinele in vârsta de la etajul de dedesubt care dau prea tare radioul. Dar, prin preajma exista si fiinte agreabile, cum ar fi cocosul pe care il aude cântând „aproape tot timpul (piata Odéon!)“. Daca, asa cum se povesteste, Immanuel Kant pusese cândva gând rau cocosului din vecini pentru ca ii deranja meditatia, Cioran, aflat intr-o situatie similara, are cu totul alte sentimente: „Este prietenul meu, singurul meu prieten. Se vede ca traieste in vreo mansarda de peste drum. Prezenta si mai ales cântatul lui ma reconciliaza cu Parisul, si chiar cu mine insumi“. Dar cocosul nu e singurul lui „prieten“. Prieteni ii sunt si norii. De aici, din mansarda, asezat la masa de lucru, ori intins in pat, unde i se intâmpla sa „pascalizeze“, autorul „Tratatului de descompunere“ urmareste prin lucarna peregrinarea norilor, intruchiparea vie a vremelniciei: „Azurul permanent m-ar face sa innebunesc. Am o nevoie fizica de nori. De altfel ma armonizez cu ei automat: norii sunt eu“. In alt loc scrie: „Toata viata am fost indragostit de vremea rea. Norii ma linistesc; daca dimineata, din pat, ii vad trecând, ma simt in stare sa infrunt ziua“.
Lucarna din „cusca“ lui Cioran e ochiul deschis spre cer, spre infinit; in schimb, patul e locul refugiului ultim, din lumea de jos: locul in care zace, când e cuprins de boala, in care isi cauta odihna, când e doborât de oboseala, dar si locul unde exerseaza „terapia vacuitatii“ al carui punct culminant e sa reusesti sa faci pe mortul. Astfel, patul devine simbol funebru al locului de ingropaciune, in ultima instanta al neantului. Când isi da seama ca „nu exista nicaieri nimic de care sa te poti agata“, se uita spre pat „ca inspre unica solutie“, ca loc al cufundarii in somn, al recaderii in inconstienta.
„Apartamentul“ de sub acoperis avea si un mic balcon, o mica terasa descoperita, incarcata cu flori din primavara pâna toamna târziu, de care se ingrijea Simone. Cioran iesea aici din când in când ca sa leneveasca la soare, sa priveasca norii ori hârjoana pasarilor zvâcnind in vazduhul plumburiu ori sa se lase… fotografiat. I s-a intâmplat sa iasa si in noptile de crunta insomnie, chinuit de durerile din picioare: „2 septembrie. Ora 4 dimineata/ Imposibil sa dorm. Totul ma doare. Bietul meu trup!…Am iesit pe terasa: cred ca e prima data când am privit stelele in felul acesta, fara nicio speranta, fara niciun regret“. Intr-o insemnare datata 7 ianuarie 1967 descoperim un alt Cioran, grijuliu si milos pentru soarta muscatelor, aflate pe pervazul ferestrei, surprinse de frigul naprasnic al primei zile de iarna: „m-a cuprins literalmente mila de ele si le-am bagat in casa cu o grija pe care nu as purta-o semenilor mei“.
„Omul de la ultimul etaj“, „omul de sub streasina“ sunt metafore graitoare pentru conditia pe care si-a asumat-o Emil Cioran in viata lui pariziana. In România publicase cinci carti, dar in Franta, cel putin pâna in 1949, când i-a aparut „Tratat de descompunere“, nimeni nu auzise de Cioran. Era total necunoscut. Aici, in inima Frantei, in Parisul pe care il iubea, Cioran nu conta, si anume doar pentru ca se nascuse intr-o cultura mica, fapt ce il va marca pentru intreaga viata. Nimic nu i-a putut vindeca orgoliul ranit, nici macar notorietatea pe care a câstigat-o inca de la prima carte publicata in franceza.
„La ultimul etaj“ ar vrea sa insemne departe de centru, la periferia lumii locuite, cumva in mahalaua cerului; „sub streasina“ te duce cu gândul la un loc improvizat, ferit, ascuns  privirilor indiscrete, dar totodata marginas. De obicei, streasina ofera adapost unora dintre pasari, acolo isi construiesc ele cuibul si tot de acolo puii exerseaza primul lor zbor. (Zborul – cunoastem oare un simbol mai potrivit pentru libertate?). Ambele metafore sunt in deplina concordanta cu felul de a fi si de a gândi al lui Cioran, cu situatia lui materiala precara.
Neindoielnic, saracia nu a fost pentru el doar o intâmplare nefericita, un fapt conjunctural, ci un stil de viata asumat, prin care voia sa-si asigure autonomia ca om si ca autor. Credinta lui Cioran (de sorginte budista) era ca „nici un obiect nu merita dorit“, ca posesia bunurilor te diminueaza spiritual: „Trebuie sa ne obisnuim sa nu posedam nimic. In acest sens, am facut o buna ucenicie in cei douazeci si cinci de ani petrecuti prin hoteluri“. Intr-un interviu, Simone Boué vorbea despre stilul „spartan“ al lui Cioran. „Sa te restrângi la minim, iata deviza mea“, marturisea in „Caiete“ „omul de sub streasina“.
Dar nu era vorba numai de atitudinea fata de bunuri, acumulare si posesie; aceeasi motivatie – salvarea propriei identitati, a libertatii interioare – a condus la indiferenta, chiar ostilitatea lui Cioran fata de publicitate si succes. „Ce libertate sa nu fii observat de nimeni!“, exclama filosoful singuratatii asumate. Invatase din tinerete: „Cu cât existi mai putin pentru ceilalti, cu atât esti mai real in profunzime“. Cioran a respins conventiile mediului literar francez, le-a sfidat chiar, refuzând premii importante ori aparitii la televiziune. „Am remarcat, observa el, ca reusesc in viata oamenii care au aerul absent, incurca-lume, generosi si calzi, dar care in fond sunt numai calcul, viclenie, intriga“. In aceste conditii, Cioran prefera sa ajunga „intr-un canal decât pe piedestal“. El a sustinut pâna la sfârsit, si n-avem motive sa nu-l credem, cum ca atitudinea adoptata de el nu exprima o simpla toana, un gest de bravada, dupa cum nu era o forma trucata de modestie, ci exprima o hotarâre venita din convingere. Evident, a vrut sa se afirme, sa se impuna ca scriitor, sa conteze in lumea ideilor, dar fara a uza de pompa mediatica, de manevrele si linguselile criticilor, de bunavointa prietenilor, de aranjamentele in materie de premii si onoruri. Ar fi vrut sa se vorbeasca despre cartile lui, dar el sa ramâna totusi in umbra („sa fiu cineva fara ca lumea s-o stie“), desi, contrar intentiei sale, aceasta optiune ar fi putut spori misterul ce atâta de obicei curiozitatea publica. De pe aceasta pozitie de cavaler al Literelor, Cioran se manifesta ca un romantic intârziat.
Marginalitatea habitatului filosofului era in acord cu sentimentele lui de instrainare, dezradacinare, insingurare si, mai ales, rima perfect cu imaginea de sine ca „marginal“. „Nu numai ca duc o existenta marginala, dar sunt marginal si ca om“, scrie Cioran, aratând ca tine de structura caracterului lui sa traiasca retras, sa duca o existenta de timorat, „departe de toate si fara nicio pretentie de actualitate“. Practicând „pesimismul jubilatoriu“ (expresia apartine exegezei recente),  isi deplângea, dar in acelasi timp isi savura marginalitatea, vedea in ea un câstig, poate chiar o virtute, oricum un fel de pret ce trebuia platit pentru ideile si credintele sale. La fel stau lucrurile si cu sentimentul acut al neapartenentei. Sa-i dam crezare: de mult a renuntat sa fie ceva, orice. S-a simtit exclus din societate, plasat in afara mecanismului ei institutional si birocratic – de altfel, nimic altceva decât un „balamuc“ anihilant pentru individ. A ales sa nu serveasca niciunei cauze, sa nu se aseze sub nicio flamura, sa nu marsaluiasca impreuna cu altii. Nu a predicat nimic si, in consecinta, nu a avut discipoli. A simtit ca traieste cvasi-clandestin printre oameni: „Nu mai am in comun cu oamenii decât faptul de a fi om… ma simt, nu in afara societatii, ci in afara omenirii“.
In timpul obisnuitelor plimbari in preajma gradinii Luxembourg, traind intens sentimentul exilarii in raport cu propria-i specie, Cioran privea cu incântare pasarile rotindu-se pe cer la ora asfintitului. Urmarindu-le hârjoana amoroasa, le invidia intelepciunea ereditara, ii trecea prin minte ca mai bine ar fi fost pasare, ceea ce l-ar fi eliberat de povara constiintei. Si totusi, intr-o seara, asistând la zborul precipitat al unui stol de pasari ingrozite de zgomotul automobilului ce tocmai trecuse prin preajma, „omul de sub streasina“ – chirias al neantului – reflecteaza: „Asa le trebuie. Daca esti pasare, nu vii sa te stabilesti la Paris“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper