Nicolae Labis: „De ce sa mint, nu sunt al tau, fireste…“

Un articol de C. STANESCU

„Începând de prin anul 1976“ – ne încunostiinteaza dl Nicolae Carlan în „Bucovina literara“ 1-7/2013 – „am încercat si am izbutit sa public pâna acum din comoara fabuloasa de manuscrise ramase de la Nicolae Labis – pastrata în colectiile Muzeului din Suceava – o seama de inedite, neverosimil de numeroase, unele de o surprinzatoare maturitate artistica iar altele de o forta anticipativa de neimaginat (vezi, între altele, grupajul «Dor cazut», în Nicolae Labis, album memorial editat de revista «Secolul XX», Bucuresti, 1987, pp. 88-129 si «Virtuti si virtualitati poetice în manuscrisele lui Nicolae Labis», Suceava, Editura Bucovina Viitoare, 1998, în special pp.38, 41, precum si placheta «Doina întârziata» – versuri inedite – Suceava, Editura Lidana 2005) acordând prioritate deosebita în special pieselor cu alura finalizata si fara implicare proletcultista (de fapt, cele mai multe poezii labisiene afectate/infectate de morbul proletcultist au ramas încorporate si vor trebui deshumate de acolo – în paginile revistelor de epoca pe care poetul de la Malini a fost si el constrâns sa accepte a le deservi, la comanda, mai ales în perioada de început a activitatii sale creatoare: 1950–1954)“. Sunt mai multe lucruri de remarcat în cele spuse (scrise) de dl Nicolae Cârlan, profesor si cercetator cu merite indiscutabile si imprescriptibile în valorificarea si distribuirea, anevoioasa, a mostenirii literare a lui N. Labis. Mostenirea implica si sugestia ca în aceasta privinta volumele strânse, îngrijite si publicate dupa moartea lui Labis de infatigabilul prieten si poet Gh. Tomozei nu definesc integral si nici, cu atât mai putin, nu epuizeaza si încheie profilul complex si contradictoriu în chip dramatic si tragic al marelui poet din Malini. Asa si este, indiscutabil: un poet adevarat ca el nu moare nici macar în „editia completa si definitiva“ ce-l închide, ca într-un cosciug lasat sa putrezeasca în eternitate. N. Labis e departe de acest „sfârsit“, din mai multe motive. Printre ele, unul din cele mai puternice este si „comoara ascunsa“ despre care vorbeste dl Nicolae Cârlan: ca si lada lui Eminescu, comoara ineditelor ramase de la poetul din Malini pare, cum spune, fabuloasa. De mai bine de jumatate de secol aceasta comoara sta ca si ascunsa daca nu si temuta, ca sub interdictia unui blestem. Sa admitem ca e vorba si de blestemul „epocii“, caci comunismul n-a murit, nici pe departe, odata cu moartea poetului. Dar dupa caderea comunismului, „blestemul“ s-a prescris, efectele lui, s-ar zice, si-au pierdut puterea malefica asupra „comorii“ edite si, mai ales, inedite a lui Nicolae Labis. Dar daca „epoca“, disparuta în mecanismele ei istorice de functionare, dezleaga lanturile ce-l tin legat de ea, exista, mai puternice decât ea, lanturile prejudecatilor mostenite sau, pur si simplu, nutrite cu buna credinta de o seama de cititori, mostenitori, prieteni si îngrijitori ai poetului. Pudibonzi si plini de grija de a pastra imaculata si, în genere, de neatins imaginea poetului în turnul de fildes al puritatii sale, acestia, sub cuvânt ca posteritatea n-are ce cauta în „bucataria“ poetului, considera cercetarea si publicarea comorii un act de impietate, chiar blasfematoriu. În realitate, posteritatea are caderea, iar poetul are cel dintâi dreptul de a fi cunoscut în toate ipostazele si cautarile lui ramase în comoara pazita si pândita de ochiul curios al lumii: nimic din ceea ce a trecut prin mâna si pe sub ochii poetului nu trebuie sa ramâna „secret“, totul, pâna la ultima chitanta de la spalatorie, trebuie cunoscut si publicat, ca si în cazul poetului national M. Eminescu. Din acest unghi de vedere, ceea ce încearca si face de un bun numar de ani dl Nicolae Cârlan cu mostenirea lui Labis este salutar si chiar exemplar, indiferent de murmurul dezaprobator al celor care se tem de, ori privesc cu „oroare“ paradigma ce s-ar prea putea sa-i astepte la capatul – daca exista asa ceva! – deshumarii integrale si dezvaluirii „laboratorului de creatie“ închipuit de hârtiile, manuscrisele ramase de la Nicolae Labis: paradigma singurului , de fapt unicului! – autentic poet comunist din literatura româna, poet care si-a trait drama personala cu fiorul tragic si frisonul metafizic de negasit în niciun alt „caz“ de poet afiliat, formal sau din toata inima, crezului sau idealului (?) numit, partial impropriu, comunist. De aceasta paradigma se tem, ori se jeneaza, cu autentic spirit „mic-burghez“!, piosii aparatori, pudibonzii cititori canonici si canonizati ai lui Nicolae Labis, care privesc cu ochii rai ori speriati „devastarea“ laboratorului de creatie si publicarea a tot ceea ce se gaseste acolo, pâna la ultima fila de manuscris. Greseste, de aceea, dl Nicolae Cârlan suspectându-l pe marele critic si prieten al lui Labis, l-am numit pe Lucian Raicu, socotindu-l si pe el restrictiv ori macar „traducându-l“ eronat pe autorul singurei carti substantiale scrise în comunism despre poetul comunist de la Malini. Ce spunea în cartea lui, „neterminata“, fiindca epoca însasi era înca departe de a fi ea terminata! – criticul Lucian Raicu? „Exista dezordine, o mare dezordine dureroasa (subl. ns.) în masa de poezii ramase de la Nicolae Labis si ne gândim ca ea nu va putea fi niciodata îndreptata decât cu pretul unei noi mutilari a imaginii poetului. Trebuie sa ne obisnuim cu gândul ca aceasta dezordine va însoti pentru totdeauna încercarea de a pastra vie poezia lui Labis (…) exista poezii din Primele iubiri – avertizeaza cu infinita prudenta marele critic – care nu corespund manuscriselor existente si nu se va sti niciodata (subl. ns.) ce reprezinta exact intentia poetului fata de ele, ce schimbari se datoreaza conjuncturii si ce – vointei poetului (…) manuscrise despre care nu stim daca sunt redactate la cererea unei redactii sau din propriu impuls (…) Ce reprezinta toate acestea? Fulguratii întâmplatoare, momente de mare poem în curs de elaborare, fragmente dintr-un tot pierdut (sau înca inexistent), variante de toate felurile etc. etc.? Se va spune ca gustul nostru este chemat sa aleaga, dar orice alegere, mai ales daca este foarte decisa (subl. ns.), sacrifica imaginea autentica a poetului“. Aceste semne de întrebare si acest apel la indecizie productiva din vorbele criticului exprima o forma de protectie si atrag atentia asupra naturii dilematice a poetului si a caracterului agonal, ca un „sfârsit continuu“ al poeziei lui, în care adesea un Esenin sfâsietor, trist si melancolic se sileste sau e silit, fara constrângeri vizibile, sa fie entuziast si mobilizator ca un Maiakovski agitatoric – si el un poet tragic, nascut si nu facut de „epoca“ ori de constrângerile ei: comandate ori nu, toate poeziile si manuscrisele poetului sunt carne din carnea lui si suflet din sufletul lui zbuciumat si dual, împartit în chip tragic între avânturi si caderi, înaltari si prabusiri petrecute într-o goana nesfârsita din care cel nascut într-o iarna de Sfântul Andrei, nu s-a mai oprit decât sub rotile tramvaiului dintr-o noapte de iarna de 19 decembrie 1956, când „Pasarea cu clont de rubin/ s-a razbunat, iat-o, s-a razbunat“. Razbunarea pasarii cu clont de rubin este doar una din „mortile“ ce se însira ca pe un fir de ata în goana fara oprire („Dar nu m-am oprit la niciun copac…“) prin aceasta lume a geniului rimbaldian al lui Nicolae Labis: mai moare înca o data, în „Moartea caprioarei“, prefigurându-si astfel destinul de albatros ucis, pe care lada cu manuscrise i-l confirma cu asupra de masura. Lada cu manuscrise este leaganul re-nasterii poetului. Între manuscrisele redate acum circulatiei de dl Nicolae Cârlan trece, ca o fantoma prevestitoare „Caprioara padurii cu fruntea plecata/ si toata era minunat întristata…“ Lucian Raicu avea deplina dreptate sa creada ca orice „alegere foarte decisa“ dintre imaginile poetului traind într-o goana fara oprire ar fi imprudenta si s-ar face vinovata de „sacrificarea imaginii autentice a poetului“, imaginea unui mare poet în care, cum rasuna vocea din comoara manuscriselor, „Euritmiile s-au spart“ si care simte „ca în curând, foarte devreme, voi striga/ Ca melodiile viorii sunt departe,/ Ca nu cunosc o muzica mai dulce si mai sobra/ Decât superbul rapait al tobelor,/ Decât stridentul sunet al tractoarelor,/ Decât exploziile dinamitelor în munti“. Câta „tristete minunata“ rasuna ca un ecou stins în succesiunea acestor sunete transferabile, carora poetul le face loc într-un cântec întrerupt, într-o muzica mai energica dar dezacordata, nu falsa, ci în care dezacordul întareste chinul rasucit în sine ca un sfredel: „Si-acestea ma încânta, („rapaitul“, „stridentul sunet“, „exploziile dinamitelor“ de la… Agnita Botorca! – n.n.)/ Dar leganarea lunga a viorii/ Ce dureroasa-o banuiesc si-n glasul lor mecanic,/ Ramâne mai departe pentru mine ca un chin,/ Si-as vrea s-o smulg din mine/ Ca pe un brat inert dar viu,/ Ca pe un gând adânc dar inutil.// Scriu toate-acestea pentru mine/ Deci scriu si pentru altii, multi/ Care traiesc aceleasi drame ca si noi,/ Deci n-am sa ma trudesc fara folos/ Sa ma explic de ce si cum/ S-au întâmplat toate acestea.// Destul atât: stiind c-asa e cel mai bine/ Ma rasucesc în mine ca un sfredel/ Si în afara nu se aude decât scrâsnetul neutru uniform“. Acest fragment de capodopera în care poetul vrea sa înabuse si sa stinga în sine leganarea lunga a viorii, „ca pe un brat inert dar viu“, defineste, ca si celelalte redate circulatiei de profesorul sucevean, formatul liric si sufletesc polifonic, imposibil de rupt printr-o „alegere foarte decisa“ între ceea ce poetul a dorit sa faca din ceea ce epoca (istoria!) a facut din el – potrivit sentintei celebre a unui mare filozof, altfel „dispretuit“ dar citit pe ascuns.

Manuscrisele care „zac“ în lada suceveana a lui Nicolae Labis nu ascund , dar dezvaluie si întaresc profilul amfibiu al unui poet genial, „un poet pe deplin exprimat“, cum spunea divinul critic, care nu vedea nici pe departe în el un poet „terminat“, cum gresit crede dl Nicolae Cârlan dintr-o prea mare iubire, inabila, pentru autorul „Primelor iubiri“: vazând în el un poet format si formulat, marele critic G. Calinescu stia sa citeasca bine si ceea ce nu citise înca si citim noi abia acum, miraculoasa si edificatoarea lada cu manuscrise ale lui Labis, fabulosul sau laborator de creatie în care cu deplin temei alt mare critic, Lucian Raicu, spunea ca „exista o dezordine, o mare dezordine dureroasa“. Oricât de dureroasa ar fi, si tocmai de aceea, aceasta „ordine a dezordinii“ obtinuta cu pretul unor „noi mutilari“ a imaginii este singura ce da seama de înaltimea ametitoare a unui poet, la fel de mare ca si adâncimea lui prapastioasa. Sirul consecutiv si nesfârsit al „mutilarilor“ asigura supravietuirea poetului atât de insolit prin mesajul sau mereu provocator: „Râd, tin discursuri ori înjur,/ Ma-nduiosez în fata frunzelor cazute,/ Oare mai poate cineva/ Sa fie-nduiosat de niste frunze?/ Iar câteodata, când urâtul ma darâma/ Mai fac si lucruri zise «strengaresti»“. Cum s-ar putea numi aceste lucruri, „infectate“ de morbul proletcultist, zice dl N. Cârlan, dar „strengaresti“, ce ni-l evoca întocmai pe „încâlcitul strengar, Arthur“? Strengariile marelui poet ar putea bunaoara sa poarte urmatoarele nume: „Comunistului“, „Partidului“, „Lui Marx“, „Manifest“, „Vârsta de bronz“, „Schite pentru umanism proletar“, „Marsul celor puternici“, „Lenin“, „7 noiembrie“ etc. etc. Si printre ele se strecoara aceasta falsa spovedanie, pocainta glumeata, strengareasca si ea pâna la parodie: „Am savârsit erori, cu talpi crapate/ Eu am batut un ghimpuit meleag,/ Vin sa-mi supun acele mari pacate/ Sub patrafirul rosului tau steag.// M-am îndoit de mine câteodata,/ În mine cel de tine zamislit/ Si n-o sa-mi iert aceasta trista pata/ Nici faptul ca adesea am murit.// În tine am crezut întotdeauna/ Si-am repetat prelungile chemari,/ Dar vântul secetos ori poate luna/ M-a întepat în minte ori în nari.// De ce sa mint, nu sunt al tau, fireste,/ Te caut însa-n veci, pâna si-n vin,/ Precum îndragostitul ce doreste/ Iubita ce n-o merita deplin“. Cine-i iubita? Cine-i iubitorul? Ce-a vrut sa spuna aici poetul?! Lunatec, ca Eminescu, Labis cauta, ca Arghezi, Dumnezeul absent. Traduceti aceasta „Ceara“: „Insurgent, atent, mai mult dement/ Contemplu ceara, ceara albinei moarte./ A trecut clipa, vine vremea/ Contemplu ceara stinsa a albinei moarte/ Stiti voi ce e aici?/ Tare-s zgârcit! Spun prea putin!/ Ceara, sunt înecat în ceara/ Albinelor cu miere dar venin“. Ametitor balans! Poezia, ermetica, enigmatica si misterioasa, muta ca un Sfinx, e datata: 15 sept.1956, cu putin înainte ca pasarea cu clont de rubin sa-si faca simtit fâlfâitul. În pofida claritatilor de clestar a poeziei sale, a limpiditatii ca dintr-un ochi de apa neclatinata de niciun vânt – Nicolae Labis ramâne unul din cei mai mari poeti enigmatici ai nostri. „Lada“ cu manuscrise restituite de Nicolae Cârlan întareste si sporeste aceasta umbra a poeziei lui, confirmând astfel judecata lui G. Calinescu: N. Labis e „un poet pe deplin exprimat“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper