Memoria din ziare (II)

Un articol de CONSTANTIN COROIU

In volumul „Cartile din ziar“ al lui Constantin Calin cu totul remarcabile mi se par marturiile despre Bacovia, omul domestic, omul social, vecinul, prietenul, mentorul literar, precum si cele despre ascendentii sai. Cinci sunt cei care, chestionati de istoricul literar si, as spune, reporterul de lux, il evoca pe Bacovia, poetul si omul la diferite vârste. In primul rând, Agatha Grigorescu-Bacovia. Interviul cu ea are un preambul ce seamana cu un inceput de roman balzacian: „Cautând strada G. Bacovia (fosta Frasinetului), descopar ca strazile paralele au denumiri dendrologice si horticole: Cornetului, Ulmetului, Salcetului, Pometului. In urma cu 50 de ani, când s-a stabilit aci, locul era, se pare, o mare de verdeata. Casele-s relativ recente si fara distinctie, incât se poate afirma ca peisajul mediocru, «provincial» l-a insotit pe Bacovia de-a lungul intregii vieti“. Aflata la vârsta de 85 de ani, devotata sotie a poetului, ea insasi scriitoare, este de o tonifianta vioiciune a spiritului. Sigura pe sine, vorbeste ca o foarte atenta, competenta si exigenta observatoare, dar si organizatoare a posteritatii lui Bacovia. „N-am ramas in afara luptei ca aceasta posteritate sa aiba stralucirea meritata“ – marturiseste ea. Intre altele, de interes este aceasta caracterizare: „Bacovia avea un tip aparte de vitalitate: o vitalitate cerebrala , in dauna celei biologice. Cu cât se topea trupul, se consolida rationalul. A dus viata pe care i-a cerut-o structura sa. Ai fi zis ca e indiferent la lumea din jur, dar nu era indiferent la nimic. Urmarea, chiar si in anii dinaintea sfârsitului, politica, presa; il interesau oamenii“. Agatha Bacovia supune autoritar unei severe judecati tot ce se scrisese pâna la acea data (septembrie 1980) despre opera si personalitatea poetului: „Apreciez munca, noul (caci au adus mult nou) comentariilor recente. Am insa, cum e si firesc, rezerve. Se fac afirmatii fanteziste, pure inventii. Eu am cunoscut poetul in autenticitatea starilor lui si sunt socata când il vad deformat prin prisme care de care mai ciudate. La Petroveanu, Bacovia dispare sub eruditia pe care criticul o foloseste. La Caraion, si mai mult; insa acesta are marele merit de a fi valorificat postumele, de a fi sesizat acel „sfârsit continuu“. Teza lui Grigurcu ca poetul era un „antisentimental“ imi contrazice propriile-mi observatii. Eu stiu, dimpotriva, ca Bacovia era un sentimental, un mare pasionat, care insa nu se trada! Eseul lui Dinu Flamând mi-a provocat nedumeriri si, pe anumite portiuni, o vie neadeziune. Impresia mea e ca in aproape tot ce se scrie azi despre Bacovia se face parada de informatie, de eruditie. Poetul devine pretext pentru speculatii extravagante. Se simte nevoia unei reveniri la obiect, la text“. Il avea in fata tocmai pe criticul cel mai aplecat, decenii de-a rândul, asupra obiectului.
Am surpriza de a citi in volumul „Cartile din ziar“ amintirile despre Bacovia ale unui intelectual rasat, pe numele sau, mie necunoscut pâna acum, Liberale Netto, fost profesor la Universitatea din Iasi, autorul unei Istorii a literaturii italiene, cum ma informeaza Constantin Calin. Era in clasa a IV-a de liceu când l-a cunoscut pe marele poet. Ba, in timpul liber, el si colegi ai sai care scriau versuri si proza au avut prilejul, fireste de neuitat, sa citeasca din productiile lor alaturi de Bacovia si de un prieten al acestuia in Gradina publica din Bacau. Prietenul era functionar la prefectura si autor de versuri care avea sa publice semnând Ion Amaru. O marturie pretioasa privind biografia lui Bacovia pe care, iata, o datoram lui Liberale Netto priveste existenta unui fiu natural al poetului, rezultatul unei aventuri din tinerete a acestuia, cu care nu a avut insa relatiile obisnuite dintre tata si fiu, el nefiind recunoscut ca atare. A murit, imi spune Constantin Calin, când Bacovia inca traia.
Tudor Opris, un poet ce fusese creditat de autorul „Stantelor burgheze“, evoca atmosfera din cartierul „democratic“, muncitoresc, unde locuia familia Bacovia, modul cum era privita aceasta de vecini, de lumea din cartier: „Toata lumea cunostea familia Bacovia si o respecta. Agatha, poeta si ea, era o profesoara pretuita, o neobosita activista culturala, raspunzând cu solicitudine rugamintilor ce i se faceau de cunoscuti si necunoscuti. In jurul poetului insa plana un halo de taina. Iesind rareori din casa si doar la bratul Agathei, vazut uneori in curte unde se rotea ca o umbra printre flori ori se odihnea pe bancuta de sub mar, Bacovia incita nevoia de mister a spiritelor simple. Se stia ca e un poet „mare“, retras, tacut, respectat de oficialitati (care dupa anii de recluziune incepusera sa-l viziteze), aparat si ocrotit cu o grija cel putin materna de sotia lui. E drept ca Bacovia era pândit de ochii iscoditori ai cartierului, dar pâna la moartea sa, poetul nu le-a dat satisfactia unui spectacol «senzational»“. Tudor Opris ii povesteste apoi lui Constantin Calin ca in anii de „exultanta creatoare“ de dupa aparitia „Stantelor burgheze“, Bacovia a trecut si prin momente de depresie psihica in care voia sa-si distruga opera. Intr-un astfel de moment, când poetul hotarâse sa-si arda toate manuscrisele, printr-o inspirata stratagema, el, Tudor Opris, reusind sa salveze scrierile mentorului sau.
O alta sursa, cum se spune in jurnalistica, mai mult decât credibila, nu putea sa-i scape lui Constantin Calin, si anume nepotul de sora al poetului – Alexandru-Maximilian Vasiliu, care, iscodit de biograful si exegetul lui Bacovia, furnizeaza informatii importante despre ascendentii si rudele apropiate ale acestuia. Am retinut din rememorarile sale doua imagini ale lui Bacovia in momente diferite: „Mi-aduc aminte de o conversatie avuta cu el… despre arta lui George Enescu, pentru care avea o mare admiratie. Imi spunea: «Ca violonist, trebuie sa ai vigoare in bratul cu care mânuiesti arcusul, ca si in degetele de pe strune. Când imbatrânesti (se referea la vârsta de atunci a lui Enescu), acest lucru se resimte fatal in modul de interpretare, oricât talent ai avea si oricât simt muzical». Alta data, m-am nimerit la el in ziua de Pasti (nu-mi amintesc precis anul, dar cred ca era prin 1935-1936). Spre sfârsitul mesei, dupa câteva pahare de vin Stirbei, Bacovia s-a ridicat, s-a dus in camera lui si a revenit cu un volum de poezii al lui Al. Vlahuta. Ne-a citit „Hristos a inviat!“. M-a socat acest lucru , cu atât mai mult cu cât il stiam ateu! De altfel, nu o data avea reactii neasteptate, opinii care socau. Credea, de pilda, ca razboaiele constituie un fel de „renastere“ benefica a lumii. In general, avea un fel destul de insolit si criptic de a face aprecieri asupra unor probleme si evenimente. Lucru curios insa, fata de Briel (Gabriel, fiul lui Bacovia – nota mea) se silea totdeauna sa aiba parerile cele mai conformiste in toate chestiunile, el care fusese prin excelenta un nonconformist in viata si in arta. Socotea ca, din punct de vedere pedagogic, e mai nimerit asa. Nu vroia, probabil, ca baiatul lui sa mearga pe calea pe care a mers el si care l-a facut atât de nefericit: izolare, negativism, pesimism“.
In timp ce butonez insemnarile de fata, citesc in „România literara“, numarul 41, un excelent interviu al lui Ilie Rad cu Ion Brad. Scriitorul, fostul demnitar si diplomat relateaza un fapt de istorie literara. Cine a consultat marea „Istorie“ a lui G. Calinescu, paginile 627-631, consacrate lui Bacovia, s-a intrebat poate de ce nu exista nici o fotografie a poetului sau a membrilor familiei sale. O intrebare pe care si-a pus-o si Ion Brad, nedumerirea fiindu-i lamurita de Valeriu Râpeanu: „…atunci când G. Calinescu incepuse sa lucreze, strângând si materialul iconografic pentru marea lui sinteza, Editura Fundatiilor Regale i-a trimis doamnei Agatha Bacovia, la Bacau, o adresa prin care o ruga sa le transmita unele fotografii si manuscrise ale „decedatului si regretatului sau sot“. Ea, profesoara, pâna a ajuns de la scoala acasa, sotul sau citise penibila adresa. Furios, a inceput sa distruga diverse fotografii si documente de familie!“. De vreme ce, asa cum observa si Ion Brad, nu mai departe decât in „Dictionarul general al literaturii române“, coordonat de Eugen Simion, la paginile 305-315, pot fi admirate fotografii-portret ale poetului, precum si una tablou alaturi de Agatha, inseamna ca, din fericire, destule documente au scapat de furia distrugatoare a poetului. Ceea ce tulbura insa este ca gafa, monumentala, a celor de la Editura Fundatiilor Regale pare a fi fost dictata „de o straina gura“, cea a insusi destinului lui Bacovia. n

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper