Mai este posibila Universitatea? Cateva intrebari pentru Jean-Luc Marion

Un articol de GELU SABAU

La începutul lunii octombrie cultura româna a avut parte de un eveniment de exceptie: vizita în România a filosofului si academicianului francez Jean-Luc Marion, ocazie cu care i s-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa al Universitatii „Al. I. Cuza“ din Iasi si al Universitatii din Bucuresti. Dezbaterile si conferintele organizate cu acest prilej au fost numeroase, întinzându-se pe perioada unei saptamâni întregi. Cu ocazia oferirii titlului de la Bucuresti, Marion a sustinut o conferinta intitulata „Universalitatea Universitatii“(publicata in numarul trecut al revistei „Cultura“). Dupa cum putem întelege din titlu, conferinta discuta despre rolul si menirea Universitatii, principala institutie de învatamânt superior din Europa. J.-L. Marion sesizeaza cum, o data cu modernitatea, în special dupa Revolutia Franceza, Universitatea se specializeaza si profesionalizeaza, devenind azi similara unei scoli profesionale. Tot acum, în Franta se face distinctia între educatie si instructie, rolul scolii publice fiind acela de a instrui, în timp ce educatia cade în sarcina familiei si a traditiei. Aceasta separare este consonanta cu separarea moderna dintre spatiul public si spatiul privat, cu neutralitatea statului în materie de valori, o data cu despartirea politicii de religie.
Daca, initial, specializarea corespunde cunoasterii speciilor definite de Aristotel, o data cu avansul pe care dispozitivul tehnic si economic îl câstiga în modernitate si cu rapiditatea tot mai accentuata a evolutiei tehnologice specializarea devine tot mai inconsistenta: „ni se tot repeta ca meseriile pe care le vom face peste zece ani nu exista înca; sa adaugam si reversul: majoritatea meseriilor pe care le practicam astazi nu vor mai exista peste zece ani, poate chiar mai putin. De unde concluzia ca e aproape imposibil sa te dedici definitiv vreunei specializari pentru ca nicio specializare nu va dura o viata, un ciclu de învatare sau de ucenicie“. De aceea, scaparea de inconsistenta specializarii poate fi gasita în vocatia universala pe care Universitatea o are prin definitie: „Trebuie sa luam prin urmare în considerare un altfel de învatamânt superior, care ar presupune ipoteza inversa: aceea a unei stiinte universale.“ Scopul stiintei universale este, pe lânga furnizarea cunostintelor proprii unui câmp de cunoastere, si constientizarea întregului câmp al cunoasterii si a ignorantei noastre în raport cu el. Cu alte cuvinte, stiinta universala trebuie sa ne educe, învatându-ne care ne sunt propriile limite, facându-ne sa reflectam asupra adevarului si a valorilor cu adevarat importante pentru noi: „E vorba, asadar, de a educa omul pentru propriul bine, pentru binele însusi si pentru nimic altceva – pentru sine si pentru binele alor sai, în loc de a preda simple informatii asupra a ceea ce nu îl priveste direct pe om, lucrurile lumii, chiar obiectele irealitatii imediate“. Stiinta universala este esential umanista, similara artelor liberale din Evul Mediu, care se numeau liberale tocmai pentru ca erau „libere“, fiind cultivate pentru ele însele si nu în vederea altui scop. În asta consta deci vocatia Universitatii, deschiderea universala pe care Universitatea poate si trebuie s-o ofere.
Dar pentru constientizarea limitelor propriilor capacitati de cunoastere, a propriei ignorante, constientizare esentiala procesului de educatie, este nevoie de o atitudine înteleapta si de o deschidere spre adevar. Iar cel mai în masura sa-l fac pe om constient de propria finitudine este infinitul divinitatii. De aceea, pentru a-si urma vocatia universala, Universitatea are nevoie de studiul teologiei: „Iata de ce nici o Universitate veritabila nu se poate dispensa de teologie. Daca nu exista cunoastere, deci nici învatamânt, nici educatie, fara dragoste de adevar, nu exista nici stiinta fara iubire. De unde, rolul esential al teologiei, care cel putin în acest sens e regina stiintelor. Universalitatea Universitatii cere ca teologia sa îsi aiba propriul rol, propria facultate.“
Acestei teze despre vocatia Universitatii sustinute de Marion as dori sa-i adresez câteva întrebari. As dori sa profit prin intermediul acestui demers de prezenta printre noi a filosofului francez si sa continui, pe plan local, dezbaterea acestei teme lansate de domnia sa. Mi se pare ca modelul Universitatii prezentat în conferinta se inspira din modelul medieval, unde teologia era într-adevar „regina stiintelor“, încununarea suprema a studiilor universitare fiind data de titlul de doctor în teologie. Reiterarea azi a unei astfel de teze cred ca ar trebui facuta tinând seama de mediul cultural în care ne situam. Caci termenul de teologie are acceptiuni diferite într-un mediu protestant, catolic sau ortodox. Dupa cum se stie, ortodoxia privilegiaza calea contemplativa pentru cunoasterea lui Dumnezeu si nu calea cunoasterii discursiv rationale, asa cum se întâmpla în Universitatile din Evul Mediu Occidental. Cum s-ar împaca o astfel de vocatie contemplativ-teologica cu tabla disciplinelor stiintifice moderne? Si apoi, ce înseamna, în acest context, ca teologia trebuie sa aiba „un rol esential“ într-o Universitate? Banuiesc ca dl Marion nu avea în minte modelul medieval în care încununarea cunoasterii era data de studiul teologiei. E greu sa ne imaginam azi o astfel de pretentie. Atunci, sa fie vorba de faptul ca Facultatile de Teologie trebuie sa se gaseasca pe lista Facultatilor care fac parte dintr-o Universitate publica, cum se întâmpla în România, dar nu se întâmpla în Franta? Sau ca unele Universitati trebuie sa trimita, prin denumirea lor, în mod simbolic, la studiile religioase sau teologice, ca în SUA? Sunt aceste lucruri suficiente pentru a vorbi despre un „rol esential“ al teologiei în cadrul studiilor universitare? Nu ramâne, cu toate astea, teologia o disciplina printre altele, cu propriile metode de studiu si care produce propria specializare, una printre multe altele?
Apoi, daca vorbim despre sistemul universitar modern, e drept ca din acest punct de vedere sistemul francez este unul radical (prin separatia dintre educatie si instructie pe care o propune), însa el este radical deoarece el îsi propune sa duca pâna la capat distinctia moderna între politica si valori (valorile traditiei, adica cele religioase). El este perfect consonant cu modelul neutru al statului modern, care lasa societatea sa-si produca valorile. Dar aceasta distinctie are doua consecinte majore: este esentiala pentru pluralismul democratic si, pe de alta parte, face ca valorile transcendente (care devin private) sa nu mai fie asumate de catre stat prin intermediul institutiilor de educatie. De aici abandonul „oficial“ al valorilor în epoca moderna si transformarea Universitatii într-o institutie care produce specialisti, adica într-o scoala profesionala. Cum ar fi deci posibila azi vocatia universala a Universitatii? Ar fi posibila „re-universalizarea“ acesteia în afara contextului politic modern despre care vorbim? Si daca acest lucru nu se poate, trebuie atunci sa avem în vedere un proces istoric, de lunga durata, ale carui rezultate nu le putem nici macar banui?
În al treilea rând, daca vorbim în sens larg despre vocatia Universitatii ca loc de reflectie asupra valorilor fundamentale, atunci avem în vedere spectrul larg al disciplinelor umaniste. Pentru a-si îndeplini vocatia, Universitatea ar trebui sa devina acea scoala a ragazului (schole) în care, prin disciplina studiului si a reflectiei personale, tinerii sa fie antrenati sa constientizeze ceea ce e cu adevarat important pentru vietile lor. Or, dupa cum se stie, în urma reformei de la Bologna implementata în tarile Uniunii Europene, tocmai disciplinele umaniste au fost cele care au avut în general de pierdut, prin marginalizarea lor în programele de studiu. În urma acestei reforme, Universitatea se transforma, dar nu în sensul vocatiei sale universale, ci în directia „eficientizarii“ activitatii sale, adica în sensul presiunii pe care o exercita asupra sa dispozitivul tehnico-economic modern. Oameni cât mai bine pregatiti, care sa faca fata cu brio cerintelor de pe piata muncii, asta se cere azi de la o Universitate. Pe de alta parte, daca luam în calcul abandonul valorilor transcendente definitoriu pentru statul modern, cumulat cu presiunea crescânda a factorului economic, ne mai putem oare imagina azi o Universitate, ca institutie publica, a carei vocatie sa fie universalitatea?
Consider ca teza domnului Marion – prezentata si în numarul trecut al revistei „Cultura“ – ar trebui sa raspunda acestor întrebari, pentru a putea fi sustinuta pâna la capat. Altfel, universalitatea Universitatii, desi este un ideal demn de lumea noastra, s-ar putea sa ramâna, asemeni cetatilor imaginare ale medievalilor, fara prea mare legatura cu vietile noastre concrete.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper