Lumea molaie ce ni s-a dat

Acum vreo câtiva ani, fiind în Egipt, la Alexandria, tin minte ca am trecut, însotita de doua doctorite dintr-o tara a Europei occidentale, pe lânga un mare spital. Faceam turism, pasii ne purtau fara un tel precis. Vazând cladirea spitalului, le-am sugerat celor doua profesioniste sa intram sa-l vizitam, parându-mi-se acest lucru o sansa pentru presupusa sete de cunoastere a unui om de stiinta. Dornic sa se împartaseasca si din experinta altor colegi de pe glob.
Femeile m-au privit cu mirare. Mi-au aruncat adica aceea uitatura de care, din pacate, am parte destul de des în ultima vreme. Uimita si amuzata. Ca mai exista cineva cu asemenea idei romantice prin emisfera. Care crede ca, medic fiind, la trecerea pe lânga un spital din alte tinuturi, te-ar putea chiar interesa ce se întâmpla pe-acolo. Cu ce se confrunta colegii tai. Si cum se descurca.
N-au avut încotro, le-am luat pe nepregatite. Nu au stiut cum sa-mi refuze propunerea. Si am intrat. Era un spital de mare capacitate. Eu m-am asezat pe un scaun, dispusa sa le astept oricât. Omul de la receptie a anuntat medicul de garda. Înainte ca el sa-si faca aparitia, le-am auzit însa pe cele doua, vorbind între ele, cu suficienta: „Oare stie vreo limba straina?“.
Medicul de garda era tânar. Le-a întrebat ce doreau, într-o engleza perfecta. Ele, cu un ton turistic („am trecut si noi pe-aici“) si alintat (musulmanul era un barbat frumos, senzual), au spus ca sunt de meserie si vor sa vada spitalul. Una din Franta, celalta din Austria. Medicul le-a dat câteva date sumare, cu gândul probabil la sectia pe care o lasase descoperita si la bolnavii care îl asteptau. Si le-a spus ca restul de informatii, complete, le gasesc pe pagina de site.
„Vorbiti foarte bine engleza“, a spus, uimita, una dintre profesioniste. „Am un doctorat în America“ a raspuns egipteanul.
„Aaa, cu ce subiect?“
Si medicul le-a spus subiectul. De pe expresia fetei lor am realizat ca au înteles vag despre ce era vorba.
M-a urmarit multa vreme aceea întâlnire. De la care am plecat toate trei cu coada între picioare.

Ceea ce este însa interesant este ca, în timp, trecând prin tari straine, mi-am facut obicei din a intra prin spitale. Nu din necesitate. Din curiozitate. Sistemul de organizare sanitara este unul dintre cele mai caracteristice indicii în viata sociala. În ani, am dobândit o curiozitate perfect dirijata. Orientata spre un obiectiv anume. Intram, spuneam ca sunt românca. Si ca vreau sa vorbesc cu un medic. Faceam un fel de experiment. Nu de putine ori mi s-a întâmplat sa mi se recomande un medic care vorbea româneste. Fost student de la o facultate de Medicina din România. Am întâlnit cazul în Grecia. Unde, daca intri într-un spital si spui ca esti din România, sar zece pe tine ca „tse mai fatsi si tse te doare“. Am întâlnit cazul în multe tari arabe. Si-n Africa de Sud. Uneori schimbam repertoriul. Spuneam ca sunt grecoaica. Sareau sa ma ajute fosti studenti de la universitatile din Atena si din Salonic. În Palestina. În Etiopia. În Dubai.
Astazi, în orice tara din Europa de Vest intri, în orice oras din aceasta parte de lume, în orice spital, si spui ca esti din România, gasesti cel putin un medic român. Spui ca esti grecoaica? Ai la îndemâna majoritatea specialistilor greci. Care, plecati din cauza crizei, muncesc prin spitalele tarilor din Europa de Vest.
S-a întâmplat în procesul emigratiei o cotitura de 180 de grade în ultimul deceniu. De unde ne învataseram sa emigreze forta de munca necalificata, acum sunt pe toate drumurile Europei de Nord calificatii Sudului si ai Europei de Est. Nu pentru ca le-ar placea lor mai mult clima de pe-acolo, nu ca le-ar fi usor sa-si paraseasca familia si prietenii. Daca spre România si spre Grecia veneau în urma cu niste decenii oamenii sa învete, acum ai nostri, cei învatati, muncesc pe la altii. Raspunsul cel mai sigur la întrebarea „de ce?“ are de-a face cu banii. Sunt platiti mai bine în emigratie. Lucrurile pot fi însa privite si sub alt aspect: munca în sine, munca grea, care cere ani de studii si de efort, este refuzata prin anumite parti ale lumii. Unde, ultimele generatii si-au facut lege din a trai usor. Si de-a avea tot ce-si doresc, cu  minimum de participare.
Cred ca este bine sa recunoastem ca nu se munceste prin alte parti mai mult decât se munceste în tarile estului si ale sudului european. Ba, din contra, haosul administrativ, coruptia, clima cu ierni grele si veri zapusitoare, dezorganizarea si investitiile limitate în tehnologie fac ca rezultatele bune ale celor din aceste tari sa fie platite cu sânge, câta vreme cele ale colegilor lor din Vest, traind si muncind într-un cadru organizat, sunt infinit mai usoare. Doar ca, asa cum se vede, nici „usorul“ asta nu le-a prea folosit. Occidentul a intrat în deriva, principial,  atunci când în primul cap, prost, a încoltit ideea ca oamenii acestor locuri sunt mai presus decât altii. Cu câteva sute de ani în urma deci, când, în plina colonizare, sistemul parea ca e într-o superba înflorire si… vorba marelui contrazis, bunastarea va fi perpetua, pâna la „sfârsitul istoriei“. Occidentul a intrat în deriva concreta în momnetul când în capul altuia, la fel de prost, a încoltit ideea ca el singur, în tara lui, nu-si va mai spala niciodata de acum încolo cu propria mâna closetul si nu-si va mai matura strada. Ca pentru asemenea munci sunt destinati în aceasta specie altii. Care au venit deci, nu de capul lor, ci la chemare. Sa spele closetele nespalate, sa mature strazile. Sunt aici. Sunt pe veci.

Acum 30 de ani, când am ajuns în Occident, ma impresiona peste tot curatenia garilor. O buna bucata de vreme am fost navetista. Luam dimineata trenul de la Utrecht spre Haga. Garile straluceau. Miroseau frumos, a detergenti de calitate. Pe peroane nu gaseai fir de praf, ce sa vorbim de hârtii, pungi de plastic si sticle goale, asa cum eram eu învatata de pe la noi. Mi-am exprimat aceasta admiratie fata de un coleg olandez. Era un om care întelegea pe ce lume se afla si nu se sfia sa o spuna deschis.
„Da, m-a pus el cu picioarele pe pamânt. Lucreaza bine toata noaptea prin gari turcii si marocanii. De la 1 noaptea la 5 dimineata garile sunt ale lor. Le matura, le aspira, spala peroanele, spala closetele, le parfumeaza. Olandezii au refuzat sa mai faca asemenea munci. Nu stiu cum, dar le-a intrat în cap ca nu sunt demne de ei. Nici o munca cu un anumit grad de dificultate nu e demna de ei. Ei au devenit comozi, de un calm letal. Si nu numai ei. Tot Occidentul se bazeaza pe munca strainilor. Ia încearca sa-i îndepartezi pentru o jumatate de an, sa vezi ce-o sa se întâmple. Noi nu mai stim sa tragem la greu. Lumea noastra a devenit o lume molâie“.

Citesc un articol în „Libération“, aflu ca în Franta o multime de spitale sunt cvasi-paralizate din cauza lipsei de anestezisti. Oamenii nu mai pot fi operati, fiindca nu are cine sa-i adoarma. Si sa ne întoarcem la vremea când statea unul dupa usa la sala de operatie si la intarea pacientului îi dadea cu un sac cu nisip în cap, parca n-ar fi solutia. Lasa ca, si în aceste conditii, cel care ar sta cu sacul în spatele usii ar fi tot un turc sau un marocan…
Anesteziologia este una dintre cele mai grele specializari. Cine a trait prin preajma cuiva cu aceasta îndeletnicire stie ce înseamna sa-ti blestemi zilele. Tin minte ca la alegerea meseriei, mi-am pus fata, adolescenta, sa se confrunte cu niste mari specialisti, cu cariere rasunatoare. Ea vroia sa se faca medic. Orice, spuneau specialistii, numai Medicina sa nu studieze. Este meseria cea mai nenorocita. Ei i s-a parut însa si cea mai frumoasa. În sesiunile de examene plângeam la propriu, ascunsa prin colturi, când vedeam ce i se-ntâmpla copilasului meu. La ce chin am adus-o eu pe lume. Toropita de nesomn, de greutatea tratatelor, de multele limbi în care trebuia sa-si caute bibliografia, de ciudatenia examinatorilor, care de care mai sui, mai ciufut. Si ei la rândul lor deveniti astfel din cauza noptilor nedormite, a tratatelor, a…

În orice spital din Franta intri si spui ca esti român, sunt vreo câtiva care sar sa-ti iasa în întîmpinare. Medicii nostri. Spui ca esti grec? Se întâmpla acelasi lucru. Te întrebi cum adica s-a ajuns aici? Crezi ca numai faptul ca în tarile noastre medicii nu sunt platiti ca lumea e cauza?
Dar, oare, daca lumea moderna si, dupa cum ne-am învatat sa credem, mai civilizata, nu ar refuza din pornire greul, ar avea oamenii nostri unde se duce? Daca cineva dintre cei de-acolo ar spala noaptea garile, daca cineva, în numarul cerut de statisticile sociale, ar lua în piept meseriile grele, ar mai fi pe lume acest dezechilibru care numai la bine nu poate duce?
„Traim într-o lume care, din cauza refuzului de-a se confrunta cu greul, a devenit molâie“, îmi spunea colegul meu olandez.
Spusele lui, de acum trei decenii, erau prevestitoare.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper