Lovinescologie (1): Ligia Tudurachi

Un articol de ION SIMUT

Ligia Tudurachi, Cuvintele care ucid. Memorie literara in romanele lui E. Lovinescu, prefata de Ioana Bot, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010

 

G. Calinescu si E. Lovinescu au intrat, încet dar sigur, în constiinta celor mai tineri dintre critici, dupa o amânare pe care am crezut-o ingratitudine sau ignorare. N-a fost decât timpul necesar pentru asumarea acestor repere interne obligatorii, o amânare echivalenta cu parcurgerea unei prime etape de maturizare. Andrei Terian despre G. Calinescu, Ligia Tudurachi, Antonio Patras si Teodora Dumitru despre E. Lovinescu au scris carti importante nu doar pentru promotiile lor, ci etalon pentru receptarea contemporaneitatii si sensul actual al raportarii la traditia critica. E. Lovinescu, în mod curios, intereseaza în egala masura ca prozator si critic, cu toata vetustetea prozei sale.
Cartea Ligiei Tudurachi (actualmente cercetator în cadrul Institutului de Lingvistica si Istorie Literara „Sextil Puscariu“ din Cluj-Napoca) „Cuvintele care ucid. Memorie literara în romanele lui E. Lovinescu“, anterior teza de doctorat sub titlul „Poetica romanelor lui E. Lovinescu“, este o excelenta dovada a preocuparilor si abilitatilor unui teoretician literar bine documentat, cu deschideri spre domeniul stiintelor limbajului (semantica, stilistica, filosofia limbajelor, teoria actelor de vorbire), de unde îsi extrage metode, concepte, dar si bine situata în terenul teoriei literare (poetica, poietica, teoria receptarii). Solid ancorata conceptual, ipoteza de lucru a Ligiei Tudurachi îsi propune sa ofere o perspectiva interpretativa inedita asupra prozei criticului E. Lovinescu, din arsenalul de metode nelipsind nici deschiderile comparatistice sau contextualizarile istorice ale teoriilor lovinesciene, examinate în relatie cu cele occidentale din acea vreme.  Ligia Tudurachi îsi alege calea mai dificila în abordarea romanelor, si anume cea care presupune o situare pe intervalele problematice ale textului, cele cu determinari contradictorii sau absente, „lectura romanelor în golurile lor de justificare“, înlocuind o „lectura cu goluri“ prin „lectura golurilor“ (cum explica într-un fel de postfata). Exegeta s-a situat în mod programatic, dupa cum declara în final, nu pe „intervalele de lizibilitate a textului“, ci pe cele de ilizibilitate, încercând sa explice „comportamentele aberante ale personajelor lovinesciene prin existenta unei prescriptii livresti“ (p. 239). Abordarea hermeneutica porneste astfel de la suprafata textului, însumându-i semnele si trecând lin spre concluziile interpretarii, care nu preceda niciodata demersul analitic, inserându-se corect si firesc într-o demonstratie care reuseste sa confere textului lovinescian o interpretare inedita, proaspata, eliberându-se treptat de dosarul receptarilor critice. Demonstratia critica are deplina claritate si merita sa retinem concluzia principala în chiar formularea autoarei: „O memorie prea încarcata de clisee si de reminiscente literare impune eroilor lovinescieni, cu forta pe care o are orice stereotip, tendinta de reproducere si miscarea monotona care le da acel aer de marionete“ (p. 239). Proza unui critic (în termenii în care a scris despre ea în anii ’80 Ioan Holban) este încarcata de memorie culturala, facând imposibil sub pana lui E. Lovinescu un realism de tip clasic sau o naratiune dorica. Exegetei îi statea la îndemâna sa califice ferm proza lui E. Lovinescu drept una din categoria manolesciana a corinticului, dar nu o face, poate din teama de a nu se instala comod într-un concept consacrat, care i-ar fi ecranat originalitatea interpretarilor.
Ligia Tudurachi nu-si ignora precursorii. Bibliografia subiectului e scoasa la vedere. Referintele critice sunt atent cartografiate si discutate în prima parte a cartii („Receptarea romanelor lovinesciene“ ca „explicatii pentru un esec“). S-ar fi cerut poate un argument care sa evidentieze aspectele inedite ale interpretarii si ale unghiului de abordare, pe care lectorul le constientizeaza pe parcurs. Postfata îi tine locul. Cercetatoarea ofera o avizata selectie a opiniilor critice, asezate într-o istorie a receptarii orientata spre dilemele comentatorilor prozei lovinesciene: problema discursurilor utilizate de E. Lovinescu, problema genului proxim pentru romanul lovinescian si a reprezentarii sau constructiei personajelor. Se constata cu subtila ironie dificultatea în care se gaseste critica anilor ’30 atunci când e vorba de a încadra romanele lovinesciene, efortul de a-si multiplica unghiurile de lectura, oscilând între memorialistica, critica literara sau fictiune. Critica interbelica va fi investigata si în raport cu critica anilor ’70. Chiar daca aceasta face pasul urmator spre lectura intertextuala, spre constatarea unor grefe de forme preexistente, impasul ei e similar, constata oarecum jubilatoriu exegeta, ca si cel al criticii interbelice în fata imposibilitatii încadrarii generice. Partea a doua din primul capitol se ocupa de problema reprezentarii personajului la Lovinescu, psihologia personajelor sale generând tot o deriva interpretativa: de la eroarea de reprezentare a unor personaje (precum Eminescu), pe care critica interbelica o constata, se trece la îndoiala în privinta existentei unei interioritati sau a unei psihologii veridice a personajelor.  Autoarea nu uita sa analizeze si aportul generatiilor postbelice în privinta psihologiei personajelor lovinesciene, o solutie exotica, recursul la o psihologie neconventionala, exemplele discutate fiind Eugen Simion, Ileana Vrancea, Marian Papahagi sau Ioan Holban. Abordarea celui din urma este recunoscuta ca fiind iesirea adevarata din explicatia psihologica spre cea a resorturilor discursive, Ligia Tudurachi fructificând si dezvoltând aceasta intuitie a criticului optzecist de la Iasi.
Al doilea capitol al cartii este dedicat reminiscentelor culturale, adica figurilor uzate, revenirilor livresti si stereotipiilor verbale din romanele lui E. Lovinescu si se deschide cu clarificarea conceptului de sugestivitate, cu aportul acestuia la explicarea poeticii lovinesciene în sensul ca acest termen este formularea fantasmatica a unei teme care a traversat întreaga creatie lovinesciana spre a se manifesta pe deplin în proza sa, obiectul proiectat de critic refuzându-se oricaror procedee stiintifice. Importanta pentru cercetatoare este demnitatea ontologica pe care si-a cucerit-o prezenta cuvântului care devine corp activ, factor modelator al mediului fictional si al personajelor. Implicatiile citatului în proza lovinesciana releva motivele care au facut ca romancierul Lovinescu sa fie considerat un autor livresc, felul cum fictiunea asimileaza citatul si raportarea personajelor la împrumuturile livresti. Datorita terorii citatului, se poate deduce o carenta a spatiului intim si autonom al memoriei personajelor, o relatie aparte între citat si memorie, relatie amplu si minutios analizata, având numeroase implicatii la nivelul procedeelor: introspectia personajului lovinescian echivaleaza cu descoperirea unor texte stiute. Consecintele presiunii citatului asupra personajelor sunt pierderea dominatiei lor asupra memoriei, diminuarea gesturilor expresive, condamnarea lor la un registru livresc, citatul fiind considerat o limitare tragica, o cadere în conventie.
În subcapitolul „Ordinea proverbului“ se porneste de la vorbirea lui Creanga din „Balauca“ si a observatiei lui Vladimir Streinu despre excesul de proverbe din replicile acestui personaj, pentru a se constata proximitatea proverbului lovinescian cu refrenul, faptul ca devine subiect al unor asociatii sonore, exercitând asupra vorbitorului o presiune ritmica. Privilegierea expresiei „citate“ în locul semnificatiei are drept consecinta incapacitatea personajului de a comunica, realitatea fiind cea care se pliaza pe proverb, aceasta dobândind un aspect ritualic. Concluzia este cel putin interesanta: proza lui Lovinescu iese din registrul realist pe aceste portiuni, astfel ca asistam la o reasezare a realului în ordinea proverbului. În acelasi capitol mai sunt discutate si problema in-determinarii personajului lovinescian, fie printr-o identitate generica istoric („întoarcerea la origini“), fie prin disiparea ei într-o categorie umana larga (proces de impurificare etnica), ambele datorate preluarii de catre personaj a unor cuvinte din istorie sau literatura. Problema cliseului este discutata si ca axa stilistica a vorbirii personajului Eminescu, constituita din semne impersonale ale unui registru social, dar si în analiza poietica a surselor de inspiratiei ale lui Lovinescu, cliseul fiind considerat o sursa genetica a romanului „Mite“. O a treia implicatie a cliseului se reflecta la nivelul tribulatiilor sentimentale ale personajelor, amplu ilustrate cu citate si analiza minutioasa a situatiilor în care îsi exercita influenta.
Un ultim paragraf din capitolul al doilea („Romanul ca tragedie. În marginea lui «Lulu»“) implica abilitatile de comparatist ale exegetei, o analiza contrastiva a trei texte puse în paralel: romanul „Lulu“, adaptarea lui dramatica si tragedia lui Euripide (Ifigenia), un subcapitol unde analiza  izbuteste cu maiestrie sa reliefeze jocul palimpsestic dintre cele trei texte, trimitând spre o „intertextualitate generica“. Acest subcapitol are un statut aparte, deoarece demersul se îndeparteaza de istoria literara, stilistica sau istoria receptarii, indreptându-se spre literatura comparata, interpretarea trecând usor prin multiple referinte si literaturi, în jurul ideilor de sacrificiu si tragic, concluzionând cu discutarea conceptului de „fatalitate literara“, ca arheologie a unei obsesii.
Capitolul al treilea este axat pe valorile pragmatice ale limbajului în poetica romanului. Analiza se întoarce pe tarâm lingvistic, la analiza unor figuri ale limbajului: în special stereotipiile, frazele performative, incantatia, în general efectele verbale manifestate în roman. Dintre acestea, manipularea capata o atentie aparte, prin prisma scenei cu plecarea lui Eminescu la Iasi. Se insista pe ideea de inversare a raportului dintre cuvânt si realitate, pe ideea unui dispozitiv discursiv care determina spatiul realului. Prozele lui Lovinescu sunt apoi analizate si în lumina poeticii suprarealiste, prin prisma prescrierii realului de catre discurs, luând ca exemplu „L’amour fou“ de André Breton. Penultimul subcapitol sau paragraf („Reprezentari ale cuvântului «în actiune»“) cartografiaza contextele folosirii a doua categorii de metafore ale cuvântului din proza lovinesciana, prima fiind o sfera a influentei cuvântului asupra personajelor si a doua în care cuvântul disloca autonomia trairilor personajelor, pasive în raport cu vorbele. Concluzia capitolului deschide multiple orizonturi, latente pâna atunci, insistând pe ideea de moarte simbolica a personajului, un roman în care viata este sufocata si anihilata de literatura.
Cartea Ligiei Tudurachi evita structurarea stereotipa uzuala pentru o astfel de cercetare, preferând sa se plieze pe arhitectura unei demonstratii fluente, care împrumuta libertatea eseului, dar pastreaza rigoarea studiului academic, de o concizie maxima, eliminând explicitarile inutile. Daca privim demersul critic în structurarea lui, observam ca fiecare dintre cele trei capitole implica un set diferit de metode, aplicate fiecare la momentul potrivit: capitolul întâi este orientat în special spre analiza discursului critic si pe teoria receptarii, capitolul al doilea si al treilea sunt ambele dominate de metodele extrase din sfera lingvisticii, a stiintelor limbii în general (stilistica, retorica) cu câteva episoade aparte, unele în cheie comparatista („Romanul ca tragedie“), altele de poetica si poietica („Ponciful si geneza romanului“). Fie ca e vorba de istorie literara, teoria receptarii, stilistica sau hermeneutica, este cert ca Ligia Tudurachi dovedeste o clara stapânire a arsenalului de metode pentru fiecare dintre aceste discipline, si, în plus, stie si când si cum sa le aplice. Ceea ce determina o corecta si precisa folosire a conceptelor de critica si teorie literara, pagini de subtila analiza infinitezimala a textului, studiat cu lupa în plinurile si golurile lui, o structurare logica si sigura a punctelor demonstratiei si un caracter novator în dezbaterea critica româneasca în jurul operei lui E. Lovinescu.
Între criticii tineri de azi, Ligia Tudurachi este un nume de încredere. Cartea despre proza lui E. Lovinescu o dovedeste cu prisosinta.

 

 

 

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper