Lampedusa ori imoralismul occidental

Un articol de CLAUDE KARNOOUH

Emotia care i-a cuprins dintr-odata pe responsabilii UE si l-a facut pe presedintele Comisiei Europene Manuel Barroso sa se deplaseze pâna la Lampedusa, alaturi de ministrul italian de Interne este de înteles, caci e vorba de mai bine de 500 de morti prin înec în patru zile, fara a-i mai pune la socoteala pe cei sucombati în largul coastelor Maltei. De atunci s-a instalat o anume confuzie si se vorbeste de înmultirea patrulelor de supraveghere a coastelor si de dublarea lor prin supervizarea aeriana a strâmtorii Sicilia. S-ar salva astfel, de buna seama, mai multe vieti umane, e o initiativa binevenita, însa rezolva ea oare problema de fond? Cu siguranta nu. Cum zicea bunica mea – frectie la un picior de lemn.
Ce se întâmpla, de fapt? O intensificare nemaiîntâlnita a fluxului migrator venit din Africa si din Orientul Mijlociu? E drept ca la vest de Magreb, în ultimul deceniu, fluxurile dinspre Maroc au sporit într-atât încât autoritatile spaniole au trebuit sa instaleze o dubla bariera de sârma ghimpata la Ceuta. Or, nici tipatul de buha, nici lacrimile de crocodil ale responsabililor politici europeni, nici cele ale ONG-urilor aflate în rol de bocitoare oficiale, cu placebo-urile lor compasionale, nu pun degetul pe rana daca evita sa puncteze natura sistemica a acestor valuri de emigrari masive.
Pentru a le întelege, trebuie – asa cum se cere când avem de-a face cu grave probleme socio-demografice – sa ne întoarcem la politica sau mai degraba la economia politica si, în primul rând, la bunul-simt. Sa plecam de la o constatare simpla: Africa neagra s-a cufundat de câteva decenii bune într-o atmosfera neocoloniala marcata de razboaie civile orchestrate sau radicalizate de puteri externe, care actioneaza asupra unor societati extrem de destructurate sub efectele mondializarii productive si financiare, societati traditionale ale caror legaturi sociale deja afectate de colonizare, s-au rupt –  dupa cum arata giganticele bidonvilles din jurul oraselor.
Acestor cauze strict economice le trebuie adaugate strategiile de destabilizare politica a unor guverne care, odinioara, si-au putut mentine o vreme independenta, controlând populatii eterogene într-o maniera uneori destul de brutala, dar asigurându-le totusi un nivel de trai decent, un sistem sanitar si o educatie de calitate, cum s-a întâmplat în Libia, în Siria, în Somalia sub Siad Barre, în Irak-ul lui Saddam Hussein, în Mali-ul de altadata sau în Republica Centrafricana. Sigur, exista si tari în care mâna de fier a puterii nu e compensata de un nivel acceptabil al vietii, ca în Gabon-ul familiei Bongo, de exemplu; sunt si tari, ca Tunisia si Marocul, unde, daca exista un învatamânt de foarte buna calitate, care produce în fiecare ani absolventi de valoare (în special în domeniile tehnice), acesta trebuie sa faca fata unei constrângeri economice care-i condamna pe tineri la o sub-proletarizare de cea mai joasa conditie.
Exista, în sfârsit, toate acele lupte de joasa intensitate la nivel planetar, dar de o intensitate semnificativa în ce priveste pierderile umane locale, razboaie civile generate deopotriva de cecitatea lacomiilor autohtone si a intereselor occidentale (razboaiele civile din Republica Democratica Congo pentru acapararea terenurilor cu minereuri rare necesare fabricarii de componente electronice sunt un bun exemplu), razboaie ce destabilizeaza aceste state noi si fragile, a caror tendinta moderna de centralizare e mai mereu amenintata de forta centripeta a tensiunilor tribale, etnice si religioase arhaice remanente. Caci ne aflam în fata unor societati în care infiltrarea extrem de rapida a modernitatii tehno-financiare a produs distrugeri de o violenta pe care cetateanul occidental ordinar n-o poate imagina, mai ales ca el n-a mai cunoscut o asemenea experienta de la sfârsitul secolului al XIX-lea.

Trebuie de asemenea subliniat ca oamenii care se îmbarca pe aceste ambarcatiuni de încropeala, înselati de niscai vaporeni cu gânduri necurate, nu sunt cei mai saraci dintre saraci. Pentru traversarea Mediteranei trebuie platite câteva mii de euro; altii, care nu pot aduna sumele necesare, sunt constrânsi sa ramâna în tara.
Cine poarta, deci, raspunderea pentru aceste naufragii ucigase? Navigatorii fara scrupule, care îndeasa oameni în vase aflate deja în stare avansata de degradare? O fi si vina lor, dar ei nu sunt decât ultima veriga din lantul acestei drame. Sa mai fie vina statelor care nu controleaza plecarile din porturile lor? Sigur, dar în acest caz Occidentul n-ar fi trebuit sa destabilizeze tari ai caror conducatori îsi controlau destul de sever frontierele: eliminarea abjecta a lui Gaddhafi, pseudorevolutia tunisiana si sosirea la putere a unor frati musulmani incompetenti, jocurile tulburi ale Statelor Unite pentru rasturnarea lui Mubarack, în Egipt, si last but not least, întretinerea unui razboi civil de o barbarie fara seaman în Siria – toate acestea au avut ca efect aproape instantaneu relaxarea oricarui control al fluxurilor migratorii, atât a celor venite din Africa sub-sahariana (Mali, Republica Centrafricana, Niger), cât si a celor sosite dintr-un Orient Mijlociu destabilizat: Irak, Siria, si uneori chiar din Afganistan.
Aceasta politica occidentala nu vizeaza decât recolonizarea zonelor bogate în petrol sau în minerale rare, care trebuie grabnic apucate la cel mai mic pret, pentru ca apoi sa fie transformate într-o marfa de cea mai mare valoare. Bunul-simt te îndeamna deci sa observi ca Africa si Orientul Mijlociu sunt într-atât de pradate si de marcate de razboaie incredibil de crude încât multi oameni prefera sa paraseasca continentul pe scândurile nesigure ale unei barci decât sa cada în mâinile fortelor militare sau paramilitare si sa sufere torturi, mutilari, amputari, eviscerari sau decapitari (vezi filmul „Blood Diamonds“). Se uita ca acum nu mai e vorba de acei boat peoples din regimurile comuniste ale Asiei de Sud-Est, care-si cautau refugiu pe coastele noastre, ci de supusii neo-colonizati ai democratiilor occidentale, ai unor democratii conduse de insi de stânga sau de dreapta ce nu mai contenesc sa înalte osanale democratiei si drepturilor omului!
Cu o perspectiva corecta, putem acum aprecia ca decolonizarea n-a fost, cu exceptia Africii de Sud, decât o cruda iluzie, mai mult, o tragedie, un truc pervers al Istoriei. În prezent, parte din violenta directa de acolo nu mai e opera zbirilor cu pielea alba, ci a intermediarilor locali ai puterilor occidentale – burgheziile compradores si instrumentele lor de represiune.
Guvernele africane nu fac decât sa mentina ordinea dorita de marile companii multinationale, care uneori administreaza o întreaga tara, împartindu-si contracte si exploatari avantajoase. Cele câteva state care încearca sa puna pe roate o economie postcoloniala în favoarea populatiei lor si o ameliorare a situatiei au fost, pe termen mai lung sau mai scurt, macinate de lovituri de stat, de razboaie civile atâtate si finantate de Europa si de Statele Unite. Un adevar banal în cazul R.D. Congo, cu tragicul sfârsit al lui Patrice Lumumba, în cazul socialistului Nkrumah (mort în exil, la Bucuresti, în 1972), din Ghana, al lui Thomas Sankara din Burkina Faso; la fel s-a întâmplat cu invazia din Irak, cu distrugerea Libiei si acum a Siriei (nevrând sa afirm prin asta ca respectivele guverne erau democratice în sens occidental, ci mai degraba în sensul prusac al termenului).
În noul context al radicalizarii neocolonialismului, daca oamenii pleaca e pentru ca viata se arata acolo insuportabila pentru cei mai multi dintre ei. Asta înseamna ca trebuie pusa sub lupa întreaga economie africana si parte din cea a Orientului Mijlociu, ca ea trebuie reformata si dezvoltata în folosul populatiilor locale, si nu al firmelor occidentale care-si satisfac lacheii locali prin firimiturile cazute de la masa lor. Or, un asemenea proiect nu se întrevede prea curând, câta vreme se poate constata, de pilda, ca interventia Frantei în Mali si acum în Republica Centrafricana – sub pretextul luptei împotriva grupurilor teroriste islamiste (si ne putem întreba de ce face asta câta vreme tot ea sustine grupuri de aceeasi speta în Siria?) – nu vizeaza decât mentinerea privilegiilor exorbitante acordate concesiunilor minelor de uraniu pentru compania franceza Areva, prin alte parti, în Libia, de exemplu, fiind vorba de concesiuni petrolifere.
Cei care au crezut, ca niste naivi (printre ei si multi etnologi si sociologi africani), ca sfârsitul dominatiei coloniale clasice în Africa trebuia sa deschida zorii „fericirii“ asupra popoarelor africane proaspat devenite independente s-au hranit din iluziile superficiale raspândite de o unei stânga de salon sau universitara, uitând ca nicio politica de independenta si de demnitate nationala nu poate scapa controlului strict al fostelor puteri coloniale devenite imperiale.
Supuse economic constrângerii unei monede comune (francul CFA), administratã de o fosta putere coloniala, sau „relatiilor privilegiate“ cu Banca Angliei, înrobite de acorduri militare si de cooperare asa-zis defensiva, proaspetele tari independente, la conducerea carora s-au cocotat fara exceptie doar elite impuse de puterile coloniale, elite avide de consum si deci de împrumuturi facute cu mari compromisuri economice, aceste state s-au aratat pe deplin dispuse sa puna la bataie bogatiile propriilor teritorii, sporind astfel beneficiile multinationalelor, care – banala realitate – nu fac decât sa le ruineze si sa le saraceasca populatia: cel mai bun exemplu e Nigeria, a carei imensa rezerva petroliera gerata de compania Total a aruncat în mizerie milioane de cetateni (mai înainte Razboiul lui Biafra, astazi razboiul de independenta din Delta, toate legate de dividendele din afacerile cu petrol, unde grupurile locale sunt, în functie de moment si de interesele geopoliticii mondiale, sustinute de una sau de alta dintre fostele puteri coloniale).
Politicienii UE îsi pot, deci, sterge lacrimile ipocrite, pot vorbi de o reforma a dreptului de azil, pot pleda pentru o gazduire mai umana – dar astea nu sunt decât solutii placebo. Ce trebuie facut de fapt, si toata lumea o stie – secretul lui Polichinelle, vezi bine –, e sa fie schimbata politica economica… Dar asta e un program care nu figureaza pe ordinea de zi a imperialismului si, la drept vorbind, n-a figurat niciodata.

Traducere din franceza de
Teodora Dumitru

Un comentariu pentru “Lampedusa ori imoralismul occidental”

  1. noiembrie 18, 2013 la 5:14 pm

    pacat ca numai prin traduceri mai sunt chemati romanii sa mediteze si la tragediile altora, sa-si mai ridice ochii si la problemele Europei globale sau viitoare. Nobrilismul (sau romanocentrismul?) este semn de handicap. Mult mai multe articole despre soarta altor tari, continente si natii ar trebui sa apara in presa locala si nationala.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper