La o aniversare

Un articol de C. STANESCU

Desi e ridicol si complet inutil din pricini pe care nu stau sa le insir aici, imi permit totusi sa recomand celor ce se „ocupa“ cu politica si o si fac pe seama nevoiasilor sa citeasca in „Convorbiri literare“ serialul dlui Cassian Maria Spiridon intitulat „Vocatia si proza democratiei“, despre volumul de conferinte ale lui Max Weber intitulat „Omul de stiinta si omul politic“ (Humanitas, 2011). Sociologul german, din a carui conferinta „Politica – profesie si vocatie“ autorul excursului din Convorbiri literare da lungi citate, este un fel de Mendeleev al faunei politice, in al carui „tabel“ se pot regasi, in partile lor detestabile si funeste, toate „animalele politice“ ale ceasului de fata. Ar fi o proba de curaj – dar nu-l au! – ca aceste „animale politice“, cum le-a zis filozoful antic, sa citeasca, fie si pe sarite, conferinta pe care neamtul a tinut-o in iarna anului revolutionar 1918-1919 in fata Ligii Independente a Studentilor din München. Nici in rândul mai tinerilor care se „ocupa“ cu politica, trasi pe calapodul celor dinaintea sau din fata lor, nu se intrevad sansele unei lecturi folositoare a lectiei de cinism si dialectica a lui Max Weber.
Rasfoim mai departe paginile remarcabilei reviste iesene si dam peste o impresionanta, miscatoare lectie de civism si respect confratern intr-un grupaj omagial pe care câtiva tineri literati ieseni il dedica unui, asa cum il numesc ei, „magistru din umbra“, profesorului si istoricului literar Florin Faifer, cu ocazia implinirii vârstei de 70 de ani. Imi place sa cred ca arhetipul acestui omagiu ar putea fi scrisoarea pe care „cerchistii“ sibieni o trimiteau, odinioara, magistrului de la Bucuresti, E. Lovinescu, de ale carui directive si orientari literare ei se deosebeau binisor, fara insa ca diferenta sa le scada pretuirea. Dimpotriva. Tinerii ieseni care-i „scriu“ lui Florin Faifer dintr-un „Sibiu“ al Iasi-ului sunt Eugen Munteanu, Constantin Dram, Antonio Patras, Bogdan Cretu si Dragos Cojocaru, prieteni mai tineri si/sau fosti studenti ai profesorului, cu totii convenind a gasi in viata si opera carturarului un model demn si greu de urmat. Ca de obicei, modelul depaseste si, intrucâtva (!), inghite personajul care e impins sa-l ilustreze. Dupa marturia plina de afectiune a acestor tineri, Florin Faifer merita din plin acest transfer subtil si aceasta forma de sacrificiu nobil si exemplar. Sa urmarim câteva trasaturi ale omului de seama care da viata modelului. „Om de cultura autentic si fara morga sau fumuri“ – scrie Eugen Munteanu – „cu vaste lecturi in literatura universala si posesor al unor ferme criterii personale de judecata si evaluare, Faifer are insa oroare de gesticulatia erudita explicita. Am recunoscut la el de multa vreme acea soliditate reconfortanta a invatatului, asociata insa cu discretia reprezentantului unei rase stravechi, pentru care discretia este fireasca si obligatorie, caci vine din educatia primara“. Acest privilegiu al educatiei primare si eruditiei discrete, neostentative, lipsita de fanfaronada gesticulatorie nu se intâlneste pe toate drumurile. Din contra, destui eseisti si critici de azi tin sa-si etaleze, cu exces si tapaj bibliografic o eruditie nemistuita, pusa in pagina ca sa ia ochii naivilor: le lipseste acestora educatia primara si discretia bunului simt. Excesiva, goala si seaca, eruditia nu serveste la nimic si nu trece „examenul“ educatiei primare din modelul de mai inainte. Florin Faifer, scrie mai departe Eugen Munteanu, este un „singuratic“, dar, adauga el, „unul care s-a dovedit in stare sa se supuna rigorilor muncii intr-o echipa, cea a dictionarului general… Fiu de intelectuali umanisti, scriitori ei insisi, Faifer s-a acomodat destul de greu in redutabila cohorta a criticilor si eseistilor literari ai celei de-a doua generatii postbelice, incercând sa-si disimuleze avantajele unei bune educatii in familie: bun-simt «innascut», civilitate, eleganta comportamentala, delicatete sufleteasca, discretie. Nu sunt sigur ca aceasta disimulare auto-impusa a fost, pentru «cariera» lui Florin Faifer cea mai buna strategie. Lipsa totala de ambitii si agresivitate carierista din partea unora ca el a permis catararea in «canonul» actualitatii, drept critici de directie, mentori publici si cumularzi de functii si onoruri, a unor personalitati, in fond, mediocre. Asa se face ca, in clasificarile si ierarhiile (semi)oficiale, Florin Faifer figureaza rareori pe locul la care imensul talent, gustul sigur si onestitatea l-ar indreptati… Initiatii stiu precis, cunoscatorii ar putea evalua si singuri rolul proeminent pe care l-a jucat Florin Faifer in revizuirea, corectarea si definitivarea unui mare numar de articole lexicografice din cele sapte volume masive ale dictionarului academic general al literaturii române elaborat sub autoritatea academicianului Eugen Simion“. Si, in incheierea medalionului sau, Eugen Munteanu constata acest cam trist paradox: „Autorul celei mai bune sinteze despre literatura româneasca de calatorii («Semnele lui Hermes», 1993) nu a iesit din tarisoara decât recent si mai mult purtat, dus sau impins de altii decât din proprie pornire“!
Remarcând formatia si pasiunea artistica a autorului pentru portret si memorialistica, Antonio Patras scrie: „Inzestrat cu o imaginatie prodigioasa, de artist autentic, Domnul Profesor poseda in aceeasi masura si un simt de observatie iesit din comun care-l ajuta sa prinda in câteva linii esentialul si sa fie un portretist remarcabil, in linia Sainte-Beuve – Calinescu. De aceea a cautat mereu omul din carte… Intr-adevar, in ochii moralistului Faifer, performanta estetica trece pe planul doi in raport cu valoarea personalitatii individului, pe care o cerceteaza din unghi psiho-moral, in spiritul eseismului clasic, montaignian, tributar la rându-i umanismului laic, de nuanta rationalist-burgheza. Nu intâmplator, multe dintre textele semnate de Florin Faifer se refera la autori marunti, de mâna a doua, la fel de fel de «naufragiati» pe care cauta sa-i salveze de la uitare, colegi sau prieteni apropiati, figuri pitoresti din fauna vietii literare locale“, vadind astfel, dupa opinia lui Antonio Patras, un „spirit de generoasa atentie fata de ceilalti, neglijent cu sine si cu propria «opera», ca un aristocrat pursânge: un estet si un sentimental totodata, caruia ii place sa traiasca mai mult in trecut, doar cu amintirile sale, printre oameni frumosi si tineri, cum a fost el insusi odata. Si cum a ramas mereu. Desi de la o vreme nu mai vrea sa vada pe nimeni, asemeni atenianului Timon, cel convertit la mizantropie, tin totusi sa-i spun lui Florin Faifer ca noi, prietenii domniei sale, nu l-am uitat. Si nu l-au uitat nici cele câteva generatii de critici care au invatat meserie fara sa-l fi zarit in carne si oase, numai si numai citindu-i cartile ca unui adevarat magistru din umbra“. Intrebarea care staruie ca un cui in mintea oricui citeste acest admirabil portret este de ce si-a intors profesorul ochii de la cetate? De ce „nu mai vrea sa vada pe nimeni“? Si care e partea cetatii in „convertirea“ acestui Timon la mizantropie? Ce-i drept, ins contemplativ si inclinat sa „asiste de pe margine la spectacolul vietii“, moralistul innascut este, in principiu, el insusi un „marginal“, care-i va alege pentru studiul sau spectroscopic pe alti marginali ai cetatii, pe secundarii ei, exercitându-si inclinatia si talentul pe seama lor: acesti „naufragiati“ comunica mult mai fidel, mai transparent si mai expresiv moravurile si spiritul epocii, decât cei „mari“, aceia care reprezinta de regula abaterile de la norma si „sariturile“ din chinga epocii. Nu-i vorba, ca atare, in aceasta alegere a moralistului innascut, nici despre supralicitarea „necritica“ a secundarilor si a celor „uitati“, dar nici despre o gratuita si excesiva atentie nu putem vorbi: generoasa, atentia focalizata pe „naufragiati“ s-ar prea putea sa fie o forma de „expropriere“ a lor in beneficiul vocatiei de moralist. „Privitor ca la teatru“, scriitorul e comparat de altfel cu un Montaigne al „dulcelui Târg“… In fine, respiratia moralistului ii mai tine in viata si pe cei „uitati“, pe „pitorestii“ ce dau culoare si farmec epocii lor. Insa „cuiul“ intrebarii cu privire la asa-numita mizantropie continua sa intepe.
In interventia sa omagiala, Bogdan Cretu constata si el o anumita retragere a magistrului din umbra si, in consecinta, scrie: „De ceva timp, insa, scriitorul pare sa se fi retras din agora, ii mai gasesc câte o rubrica si o citesc pe loc, dar si asta se intâmpla mai rarut. E pacat; e unul dintre oamenii de la care am invatat multe. De la Florin Faifer ar avea de invatat orice june care se iluzioneaza ca are ce face in domeniul acesta atât de pretentios, care te rasplateste târziu si cu parcimonie, care este istoria literara“. Un raspuns mai raspicat si mai lamuritor la intrebarea ce pluteste asupra convertirii la mizantropie a celui aniversat, vine de la Antonio Patras: „Ulterior am aflat ca si-a dat demisia de la Institut, fara nicio explicatie. L-o fi jignit probabil atitudinea egoista a colegilor mai tineri, care se uita chiorâs la pensionarii din câmpul muncii. Din pricini similare, presupun, a plecat si de la Facultate, unde lupta pentru un post e si mai apriga. Abia publicase niste opuri menite a-i familiariza pe studenti cu problemele teatrului si cu istoria dramaturgiei românesti si universale («Dramaturgi români», 2010, «Incursiuni in istoria teatrului universal, de la origini pâna in Renastere. Theatrum mundi», 2010, «Incursiuni in istoria criticii dramatice românesti. Zodia balantei», 2010). Mare pacat! – zic eu, si odata cu mine toti cei care il cunosc. E regretabila intempestiva iesire din scena a acestui profesionist de elita, cercetator cu state vechi, care a scris (si n-a scris oricum!) sute de studii si articole, punând umarul decisiv la realizarea unor lucrari fundamentale ca «Dictionarul general al literaturii române pâna la 1900», «Dictionarul General al Literaturii Române» s.a.“.
„Iesire din scena“?! „Retragere din agora“?! E vorba mai degraba de cu totul altceva: de o necuviincioasa, chiar de-ar fi si inefabila (!), „impingere“ din scena a unui stralucit carturar si de lepadarea ignobila din agora a modelului nepretuit despre care scrie si Dragos Cojocaru, considerându-l „Personaj cheie al evolutiei mele intelectuale“. Batrânul si „dulcele Târg al Iesilor“ din legendele istorico-literare si-o mai fi revizuit moravurile, caracterele si comportamentele, daca n-o fi chiar raposat intre timp, adaptându-se chemarii veacului: la vremuri noi, oameni noi! Cum vedem, insa, tinerii critici ieseni care scriu emotionant la aniversarea magistrului lor duc in chip stralucit pe umerii lor batrânetea cuviincioasa si civilizata a capitalei culturii românesti de odinioara: un efort salutar de reabilitare a continuitatii care leaga siragul nesfârsit al celor ce vin de magistrii care i-au „impins“ prin stiinta, tact si discretie in fata. Si un frumos exemplu, care mai poate imblânzi mizantropia, daca nu o si dizolva intr-un val unanim de optimism.

P.S. N-am putut afla dintr-un dictionar prea esential si atât de „selectiv“ aparut mai de demult data nasterii istoricului literar Florin Faifer; am descoperit in „Convorbirile literare“ din octombrie 2013, in articolul omagial al unuia din tinerii sai pretuitori, ca scriitorul s-a nascut la 14 aprilie 1943: La multi ani!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper