Jorge Luis Borges, „Elogiul umbrei“ sau poarta secreta ce conduce la iesirea din labirint

 

Este evident si, prin urmare, inutil sa recurgem la entelehii demonstrative in acest sens, ca tematica lui Borges, in toata opera sa, este recurenta si reiterativa. Autorul insusi pare a fi mereu acelasi chiar daca, desigur, uneori in alte forme, dar alegând sa ramâna fundamental acelasi in infinitele sale manifestari textuale. Borges intelege perfect ca intreaga viziune asupra lumii nu e altceva decât o problema de perspectiva. Labirintul sau si nesfârsitul sir de oglinzi sparte care il multiplica iar apoi il neaga se pierde in insasi notiunea de infinit, cea care conditioneaza toate aceste recurente, precum si fiecare reiterare in parte. Dar, dintr-o alta perspectiva, labirintul in sine se afirma in actul scriiturii si in obiectul realizarii sale: opera de arta, cea care, desi fenomen singular, tinde spre infinit ca unica forma de continuitate si de existenta. Timpul si spatiul ajung din nou sa fie ceea ce nu sunt, altfel spus se elibereaza de orice limita si perceptie, precum si de acel caracter individual pe care omul li-l impune, multiplicându-le dimensiunile si, in acelasi timp, posibilitatile scriiturii care, straina de propriul sau creator, se transforma intr-o obsesie, al carei obiect de definitie se ascunde de sine insusi sau se neaga, tot intr-o forma recurenta si capricioasa, la infinit.
Unitatea unei opere literare sau a unei carti se supune propriilor sale coordonate. Nu este nevoie sa fie reflectarea sau substratul unei viziuni a lumii supusa tiraniei logicii si a mecanismelor sale de demonstratie; ambiguitatea, prin propria sa natura, elimina tot ce e necesar intre antecedente si urmari. Cauza si efect sunt (sau devin) un singur simptom al fictiunii sau al lectorului, si tocmai de aceea apar drept una dintre numeroasele solutii literare sau simple manifestari ale frecventei, intensitatii si gradatiei intr-un moment in care procesul creator simte nevoia sa-si stabileasca propriile limite si pauze. „Elogiul umbrei“ ne propune o realitate fragmentata si, deci, asa-zis juxtapusa sau aflata in contradictie cu ea insasi, ca unica posibilitate a unitatii intr-o lume unde totul poate, pe rând, sa fie sau, dimpotriva, sa nu fie; mereu supusi unui destin ineluctabil sau care ne sileste sa ne asumam propria realitate, desi fiind condamnati din capul locului, asa cum spunea Pessoa, sa fim necunoscuti chiar de noi insine. In acest text, la fel ca si in opera sa anterioara si ulterioara, Borges insista asupra labirinturilor sale, singuratatea, memoria, orasul Buenos Aires, Anglia, aceiasi scriitori, aceleasi carti, timpul, spatiul, uitarea, batrânetea si etica. Nimic nou; si, totusi, Borges fiind Borges, ne da, fara indoiala, senzatia ca in aceste pagini totul traieste intr-o forma diferita, ca si cum ar fi pentru prima data când aceste teme ar aparea in opera sa. Ca si cum aceasta ar fi prima oara când oglinda s-ar face tandari.
In poemul intitulat „Labirintul“, vocea poetica afirma ca acesta nu e mai mult decât o serie de „galerii drepte care se intretaie in cercuri secrete la capatul anilor.“ Imaginea labirintului primeste in acest poem noi nuante si dimensiuni, astfel incât se abandoneaza linia dreapta vazuta ca esentialitate in favoarea cercului care, definit ca o realitate secreta, o transforma in enigma sau sustine, pe rând, ca o diversifica si o converteste. Imediat dupa aceea, vocea se depersonalizeaza fara a nega ceea ce crede ca este, dar, in egala masura, afirmându-si propria existenta in ceva (Celalalt) care nu este inca: „Stiu ca in umbra se afla altul.“ Si, in cele din urma, recurge la imaginea mortii ca la un soi de realitate substantiala spre care totul converge sau prin care totul se defineste. Altfel spus, ca la o iesire posibila catre sau din potentialitatea dorintei si indreptata catre ori ivita din obsesia infinitului. Insa mai e ceva: Borges subliniaza in acest poem ca un lucru este ceea ce este, dar, in acelasi timp, si ceea ce nu este. Labirintul se transforma, asadar, in constiinta temporala a ceea ce nu se va pierde nicicând. Fiecare forma a sa si tot ceea ce ar putea-o defini nu e decât fictiune si artificiu. Astfel ca doar el singur se poate bucura de placerea unei forme, daca o reinventeaza in fiecare clipa. De asemenea, acelasi joc al identitatilor si nonidentitatilor se poate aplica si la nivelul fiintei umane, care este, la rândul ei, ceea ce este – exact pentru ca nu este. Tezeu este Minotaurul fara a inceta sa fie Tezeu si fara ca Minotaurul sa inceteze a fi el insusi. Toti ne traim propria moarte si, fara indoiala, intotdeauna traim (sau participam la) o moarte ce nu se afla (in)scrisa in propria noastra soarta. Astfel ca moartea se dovedeste a fi aceeasi pentru toti, insa, dupa cum bine spunea Rilke, fiecare moare de propria sa moarte, cel putin asa ar trebui (sau trebuie?…)
Paradoxul anterior: a fi ceea ce nu esti pentru a putea fi ceea ce esti (propriul destin) ne arata, tocmai prin faptul ca devine recurent, ca secretul operei lui Borges, la fel ca si acela al operei lui Nietzsche, rezida in contradictie. „Iar impulsul esential al acestei forme de a gândi (de a scrie)“, ne spune Blanchot, „consta in a te contrazice pe tine insuti“. Fara vreo urma de indoiala, comentariile scurte si inspirate pe care le face Jaspers scrierilor lui Nietzsche pot fi aplicate si la nivelul operei literare a lui Borges, cel putin in ceea ce priveste actul de a gândi (de a scrie) si ratiunea de a fi a acestuia. Jaspers spune ca impulsul care se manifesta in actul creator este suma impulsului vietii si a constiintei ca, totusi, viata si cunoasterea nu au de ce sa fie considerate doua lucruri complet diferite si distincte. Cunoasterea doreste sa se schimbe o data cu fiecare dintre posibilitatile sale, cu scopul de a merge mai departe decât fiecare dintre acestea si, tocmai de aceea, nu se poate limita doar la una dintre ele. De fiecare data când in opera lui Borges simtim ca Borges-naratorul a reusit sa-si defineasca temporar obiectul dorit sau sa delimiteze clar specificul unei atmosfere sau imprejurari-metafora care aparent ni se reveleaza ca un absolut sau un adevar indiscutabil, aproape instantaneu, dintr-o necesitate spre reversibilitate imanenta limbajului insusi, acest obiect sau imprejurare devine chiar contrariul sau. Mai exact, naratorul face uz de o nevoie aproape biologica de a-si proiecta actiunile in opusul lor, tocmai in acele aspecte in numele carora ele au fost sacrificate, iar deodata ceea ce a fost sau fusese afirmat anterior va fi negat sau respins cu aceeasi pasiune si cu aceeasi forta a vointei cu care fusese afirmat la un moment dat, in favoarea unei alte negatii. Iar aceasta functie pare a se repeta in reversibilitatea ei paradigmatica la infinit. Nu exista nici o posibila sinteza sau reconciliere (cu toate ca aceasta ar fi exact ceea ce se cauta ca fiind preexistent actului scriiturii) nici macar in premisa unitatii contrariilor, atât de frecventa si frecventata in toata literatura moderna de la Rimbaud incoace. Aceasta miscare constanta si infinita in starile ei desavârsite artistic sau in cele de artificiu dezvaluie unul dintre secretele literaturii ca atare: a inventa o realitate pentru realitatea insasi si plecând chiar de la realitate, având permanent in vedere ca orice cuvânt se alimenteaza cu valori absolute, desi este exact sensul absolutului cel pe care il va nega ulterior. Borges ne ofera pur si simplu o imagine falsa a labirintului pentru a putea s-o materializeze apoi ca posibila prin intermediul particularului, obsesia imposibila a generalului… eternitatii.

Blanchot chiar spune asta cu claritate in eseul sau dedicat lui Borges si intitulat „Nesfârsirea literara, Aleph“: „Borges stie ca  pericolul disocierilor si distinctiilor literare nu e acela ca ne-ar face sa credem ca lumea este cuvântul unui creator atotputernic invaluit in mistificari ale visatorilor, ci ca ne-ar face sa intelegem sau sa banuim posibilitatea existentei unui creator impersonal strain de noi. El ii priveste pe toti scriitorii ca pe unul singur, care este (sau poate fi) Carlyle, unicul Whitman, dar care nu e, pâna la urma, nimeni. Literatura este, in fond, abilitatea periculoasa de a cauta realitatea printre infinite multiplicari ale imaginarului, este chiar infinitul, mai mult decât orice altceva, adica esenta intregului imaginar colectiv.“
Aceasta adevarata spaima de infinit plasmuita in cadrul mai larg al spaimei fata de imaginea in stare sa se materializeze intr-o singura clipa, labirintul, care la rândul lui nu este altceva decât reflectarea in alta forma de a fi a eternitatii, este marele spectacol al deghizarii pus la cale de Borges, dar, de asemenea, si marea sa deceptie. Caci, daca exista o singura carte si aceasta nu are nici inceput si nici sfârsit, ea nu mai poate fi nici scrisa (de el insusi) pentru simplul motiv ca a fost deja scrisa sau, daca nu, in cel mai bun caz, este in curs de a fi scrisa… De aici imposibilitatea scriiturii ca unica forma de continuitate a ei insasi. Iar Borges nu va avea incotro, ci va fi nevoit sa recunoasca singur: labirintul nu se poate materializa. Scriitura e condamnata la aceasta recurenta infinita in toate formele ei posibile. Cocteau, de altfel, spune chiar asa: „Singura opera care are succes este aceea care esueaza.“ Iar Borges, asemenea unui iluzionist sau unui mag, alege sa se joace cu atentia cititorilor sai sau, daca nu, chiar cu lipsa acesteia, pâna când ea insasi se transforma si devine un soi de artefact sau, alteori, o realitate inutila, tocmai in clipa in care structura textului reusise sa configureze acea iluzie fara de care artificiile fictiunii ar fi inoperante. Finalul, unicul posibil, de altfel: realitatea nu e niciodata posibila si cu atât mai putin tangibila dar, cu toate astea, numai ea ne este data in aceasta conjunctie cu entelehia eternitatii: infinitul: labirintul. Nimicul.
Obsesia care ii permite lui Borges sa continue si sa insiste asupra propriei nevoi de a scrie este aceasta viziune in acelasi timp familiara si stranie a labirintului. Borges insusi se simte ca facând parte din el, mai ales atunci când labirintul actioneaza prin includere, dar, ca autor, este atras deopotriva, tocmai prin seninatatea pe care pare a o arbora pe deasupra sau pe dedesubtul textului, de incapacitatea de a sti cu exactitate locul pe care aceasta imagine il ocupa in dinamica insasi a constructiei imaginii. Iar in acest moment se ridica o intrebare inevitabila: daca, asa cum afirma implicit Borges, se poate scrie doar sub iluminarea aparte produsa de existenta insasi a imaginii labirintului, este oare nevoie sa faci parte din chiar aceasta viziune, ca unica posibilitate de a o intelege pornind de la o serie de structuri determinate si determinante? Apoi, este oare omul capabil sa suporte aceasta viziune haotica ce prin propria sa natura aduce atingere ideii insesi de limita, precum si formei, in inteles larg? Si scriitorul care, apelând la toate aceste subterfugii – inclusiv la depersonalizare – reuseste sa patrunda in vreun fel in aceste planuri suprapuse, in toate aceste dimensiuni sau transgresiuni care se conformeaza doar paradoxului, in ce fel e de asteptat sa gaseasca sau sa ofere cititorului si posibilitatea unui drum de intoarcere, sau acea poarta de iesire care sa-i dea sansa de a exista din nou ca individ unic, in stare sa se reintoarca la planul formelor limitate si bine definite si, cu atât mai mult, la acel fapt concret si punctual al scriiturii, anume poemul? Borges pare a lasa sa se prefigureze, in chiar spatiul operei sale, un numar infinit de raspunsuri la toate aceste intrebari. Fara indoiala, insa, multiplicitatea viziunii sale, a acestui bine pus la punct spectacol cu masti si deghizari infinite, se condenseaza, in cele din urma, intr-o ecuatie simpla cu trei termeni: daca ne aflam in interiorul labirintului, aceasta se intâmpla numai pentru ca niciodata nu suntem ceea ce suntem. Adica, in realitate, suntem si, in acelasi timp, nu suntem in interiorul acestuia, deci suntem mereu acel „altul“, mai bine zis Celalalt. Si, cum, iata, suntem in labirint fara a ne afla cu adevarat in el, este posibil sa iesim doar printr-o poarta care nu exista. In mod indirect, Borges sugereaza la tot pasul ca singura solutie pe care o avem la indemâna este aceea ca fiecare cititor sa-si inventeze aceasta poarta la fiecare lectura, altfel spus, s-o creeze. Si cum poarta nu exista – deci nu e decât o pura inventie, un cuvânt, pur construct verbal – atunci nici nu mai e nevoie sa iesi din labirint, caci daca nu exista o poarta, se poate spune la fel de bine ca nici macar nu am intrat in complicatul si inspaimântatorul labirint, si, prin urmare, nu este nevoie sa iesim de undeva… in concluzie, labirintul nu exista. Este, la rândul lui, doar o inventie, un alt artificiu pur, o iluzie a scriiturii insasi in obsesia sa staruitoare a infinitului, tocmai pentru a putea fiinta in finitudinea si singularitatea sa: poemul. Doar ceea ce nu exista este etern iar eternitatea omului si a actului concret de a scrie depind de eternitatea inexistentului. De aceea a enigmei, a sfinxului, a oglinzii, a minotaurului. Pentru ca tot ce a existat odinioara „de-acum va fi din nou propriul sau desert“, dupa cum insusi Borges afirma intr-unul din poemele sale.

 

Traducere de Rodica Grigore

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper