In spatele tabloului (II)

Tocmai pentru ca am spus ca munca restauratorilor ar trebui sa fie mai bine apreciata de toata lumea, cred ca este cazul sa îi amintesc aici pe cei care, la recent încheiatul Salon national de conservare si restaurare MATCONS 2013, au primit mult râvnitele premii (râvnite nu din punct de vedere financiar, pentru ca, din aceasta perspectiva, ele au fost foarte modeste, dupa posibilitati). Mai întâi, ar trebui mentionati cei care au primit premiile oferite, direct, de organizatorii doljeni: Radu Tunaru, de la Complexul Muzeal Arad, si Malvine Mocenco, de la Muzeul Viticulturii si Pomiculturii (din Golesti, bineînteles; este singurul muzeu din România care poarta acest nume). Juriul (alcatuit din profesorul Ioan Opris, restauratorii Rodica Antonescu, Dan Octavian Paul si Simona Gheorghe, precum si subsemnatul) a acordat diplome de merit, premii de excelenta si câte un mare premiu, la fiecare dintre categoriile aflate în concurs. Astfel, au primit diplome de merit care au recunoscut mai ales potentialul de dezvoltare a abilitatilor tehnice si artistice ale restauratorilor ieseanul Laurentiu Nechita, pentru restaurare pictura, Raluca Mihaela Puscariu, de la Universitatea brasoveana Transilvania, pentru restaurare lemn, Vasilica Izdraila, de la Complexul National Muzeal ASTRA, pentru restaurare textile si piele, Maria Fota, de la Muzeul National Brukenthal, pentru restaurare carte veche si document, Daniela Iamandi si Elena Cristina Poschina, de la Complexul National Muzeal „Curtea Domneasca“ (din Târgoviste, evident), pentru restaurare metal, si Emanoil Pripon, de la Muzeul Judetean de Istorie si Arta din Zalau, pentru restaurare ceramica. Juriul a simtit nevoia sa acorde premii de excelenta acelor restauratori care s-au prezentat cu lucrari mai vechi, din diverse motive (tinând mai ales de itinerarea bunurilor prezentate la mai multe expozitii) si care, din cauza nerespectarii cerintei de a aduce în concurs lucrari recente, nu s-au putut califica pentru obtinerea unui mare premiu; totusi, nu s-a putut trece peste travaliul extraordinar al specialistilor care a necesitat adeseori mai multi ani de documentare si de munca intensa asupra obiectelor, astfel încât au fost premiati Mirel Bucur, de la Complexul National Muzeal ASTRA, pentru restaurare pictura, Florenta Moga, de la acelasi mare muzeu sibian, pentru restaurare textile si piele, Radu Schuller, de la Muzeul National Brukenthal, pentru restaurare carte veche si document, Mihaela Antonina Simon, de la Complexul Muzeal National „Moldova“, pentru restaurare metal, si Eugen Gavril Vacuta, de la Muzeul Regiunii Portilor de Fier, pentru restaurare ceramica. În fine, laurii marilor premii i-au obtinut Alina Geanina Ionescu, de la Complexul National Muzeal ASTRA, pentru restaurare pictura, Gabriela Mihaela Negoescu si Nicolae Potcovel, de la acelasi muzeu transilvan, pentru restaurare lemn, Irinela Firan, de la Muzeul National Brukenthal, pentru restaurare textile si piele, Cristina Camelia Ghitescu si Rodica Florentina Opritescu, de la Muzeul Olteniei, pentru restaurare carte veche si document, Adela Dumitru, Leonard Ionescu si Valentin Preda, de la acelasi muzeu, pentru restaurare metal, si, în fine, chiar seful laboratorului muzeului oltean, Tutu Barbulescu, pentru restaurare ceramica.
O scurta privire asupra acestui palmares ne arata faptul ca – lasând la o parte muzeele bucurestene care, poate dintr-o ciudata lipsa de interes pentru aceasta manifestare nationala (ma feresc sa etichetez drept aroganta aceasta atitudine) ori poate din lipsa îndeplinirii conditiilor minimale de înscriere, nu s-au înscris decât într-o proportie nesemnificativa în concurs –, centrele care conteaza astazi în activitatea de restaurare a bunurilor culturale muzeale sunt cele doua mari muzee sibiene, precum si Muzeul Olteniei si Complexul Muzeal National „Moldova“. Cu alte cuvinte, doar patru muzee, dintre care doua aflate în subordinea Ministerului Culturii, iar celelalte doua sub autoritatea unor consilii judetene constiente de importanta muzeelor pe care le coordoneaza: Dolj si Sibiu. Stim, desigur, ca exista restauratori valorosi si în alte laboratoare din tara, cele de la Drobeta – Turnu Severin, Zalau, Târgoviste, Arad, Brasov, Arad ori Golesti fiind premiate, altele, ca cele de la Cluj – Napoca, Timisoara, Constanta, Suceava, Ploiesti, Tulcea, Galati, Bacau, Târgu Mures, Satu Mare, Oradea sau Slobozia asteptând probabil vremuri mai bune pentru a se afirma la nivel national. În mod evident, asa cum am mai spus, în pofida faptului ca schemele de încadrare ale muzeelor sunt cu totul subdimensionate, în ceea ce priveste numarul si specializarea restauratorilor, cei care exista nu se simt suficient de motivati pentru a participa la întruniri de genul saloanelor regionale ori nationale de restaurare. Nu as vrea sa acuz aici o anume nepasare fata de functia reprezentativa a muzeelor, asa ca prefer sa pun aceste absente pe seama lipsei fondurilor pentru participare. Totusi, îmi este limpede ca este nevoie în România în momentul de fata de un nou suflu ca restauratorii sa se simta apreciati si sa participe la ceea ce ar trebui sa fie o mare miscare de protejare a patrimoniului cultural national, în fata unor pericole extrem de diverse, mergând de la incultura si ignoranta, pâna la prostie si neputinta. Din pacate, se pare ca, în mica lume a restauratorilor din România, vocea care ar putea sa îi aduca pe toti sub stindardul apararii unor interese comune lipseste sau, în orice caz, nu se face auzita suficient de pregnant.
Ne aflam, oarecum, într-o situatie paradoxala. Se spune ca, anual, peste 150 de tineri absolva diversele facultati având specialitati din domeniile conservarii si restaurarii bunurilor culturale. În mod cert, nici 10% dintre acestia nu reusesc sa lucreze în muzee, din cauza blocarii angajarilor. Este de sperat ca anul 2014 va permite o oarecare relaxare a acestei politici obtuze si criminale (atunci când vine vorba despre distrugerea patrimoniului cultural al României, nu pot vorbi decât despre crime, indiferent care ar fi motivatia acestora) si ca va fi în sfârsit posibila angajarea în muzee a unor tineri restauratori, care sa refaca lantul rupt, în foarte multe locuri, al învatarii meseriei. Restaurarea bunurilor culturale este, ca oricare alta îndeletnicire, o profesie care necesita studiu individual si lectura multa. Dar, spre deosebire de alte meserii, spre apropiere însa cu unele precum medicina si artele, are nevoie de o predare directa a mestesugului, pe care nu o poti deprinde decât dupa multi ani de ucenicie pe lânga un maestru. Maestrii restaurarii din România au ramas foarte putini, sunt foarte grabiti (pe buna dreptate) sa îsi duca la bun sfârsit propriile opere si sunt descurajati de politicile ignare despre care am mai vorbit. De unde ar putea, oare, tinerii restauratori sa preia stafeta pasiunii puse în slujba obiectului de patrimoniu? Este, desigur, o întrebare retorica si nu ma astept ca cineva sa îmi ofere un raspuns foarte închegat. Oamenii care se afla în spatele frumoaselor tablouri si al tuturor celorlalte bunuri pe care le admiram în expozitii, cei care, cu pretul propriei lor anonimitati, au grija ca operele maestrilor sa straluceasca si acum, precum atunci când au fost create, par sa ramâna muti, dupa multe dezamagiri si promisiuni neonorate. S-ar putea ca urmasii nostri sa ne judece aspru pentru aceste taceri acuzatoare.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper