In spatele tabloului (I)

Am mai avut ocazia sa o spun: dintre toate profesiile creative, cele din jurul muzeelor aduc cea mai putina notorietate persoanelor care le practica. Oamenii ii cunosc si ii recunosc pe acei artisti care, in procesul de creatie, au ocazia sa isi puna in valoare, in mod vizibil, calitatile fizice. Chiar si scriitorii au ajuns sa fie cunoscuti, macar si pentru faptul ca numele autorului apare pe coperta unei carti, mai intotdeauna, deasupra titlului volumului. Ni se pare normal sa vedem un film „de Bernardo Bertolucci? (am ales, nu chiar la intâmplare, numele sau, tocmai pentru ca am tinut sa vad, recent, ultimul sau film, doar pentru ca era recomandat de numele sau; din pacate, filmul este o productie oarecare), dar nu stiu cine s-ar duce sa vada un muzeu, unde, pe afis, ar scrie „o expozitie de Margherita Sani? (cunoscutul muzeolog italian nu mai face acum expozitii; totusi, pentru lumea muzeelor, doamna Sani reprezinta o marca similara cu cea pe care o garanteaza regizorul Bertolucci pentru lumea filmului). Explicatia este, desigur, simpla. Scriitorii, regizorii, muzicienii creeaza un intreg univers din mintea lor, fara sa fie obligati sa respecte vreo conventie. Muzeografii re-creeaza un univers pe care spectatorii il vor intelege, doar daca sunt utilizate niste bunuri culturale preexistente. Am vazut productii teatrale cu „Hamlet“, in care Shakespeare parea sa fie evacuat din ecuatia creatiei, fiind inlocuit, integral, de regizor si de actori. Nu cred ca isi imagineaza cineva o expozitie despre cultura neolitica Gumelnita in care muzeograful sa isi permita un eseu expozitional care sa ii puna in valoare doar propria-i personalitate. Si nici nu ar trebui sa vedem vreodata asa ceva, pentru ca muzeograful este cel care se pune pe sine in slujba patrimoniului, si nu patrimoniul in slujba sa. Intreaga sa sfera a cunoasterii si toata maiestria de care dispune sunt puse in valoare doar prin patrimoniul cultural pe care muzeul il prezinta. Nu persoana muzeografului este cea care trebuie sa se afle in lumina rampei, ci obiectul de muzeu.
Dar, dintre toate profesiile legate de lumea muzeelor, probabil ca cea a restauratorului este cea mai putin cunoscuta. La oricare vernisaj, de obicei, vorbeste si autorul expozitiei; restauratorii nu vorbesc niciodata. Oricare vizita la un muzeu este insotita de prezenta restauratorilor, dar travaliul lor este cel mai putin vizibil. Lucrul este valabil, din pacate, chiar si pentru cei apropiati de profesie. Atunci când celebrele figurine neolitice numite „Gânditorul“ si „Femeie sezând“ (probabil ca nimeni nu ar mai indrazni astazi sa dea asemenea denumiri, destul de sexiste, unor artefacte; in 1956 era posibil!) au fost descoperite la Cernavoda, pe traseul viitorului canal ce urma sa lege Dunarea de Marea Neagra, ele se aflau intr-o stare destul de proasta de conservare. De altfel, se spune ca arheologii condusi de Dumitru Berciu ar fi descoperit trei figurine, nu doar doua, insa a treia nu a mai putut fi reconstituita. A fost nevoie de mâna unui restaurator, pentru a face ca figurinele sa arate intregi. Din pacate, numele acestui artist nu mai este cunoscut pentru marele public. Asta nu ne va impiedica sa admiram, intotdeauna, cele doua capodopere ale artei neolitice (dupa stiinta mea, „Gânditorul“ a fost desemnat, in urma cu 13 ani, drept unul dintre cele 10 obiecte, cele mai reprezentative, care ar putea sa vorbeasca despre civilizatia omeneasca unei civilizatii extraterestre). Desigur, maiestria restauratorului va fi considerata cu atât mai mare, cu cât „mâna? sa va ramâne cât mai putin vizibila. Mi-a fost dat sa vad asemenea obiecte: daca nu mi s-ar fi spus ca au fost restaurate, nu as fi observat.
In România exista foarte putine ocazii in care munca restauratorilor sa fie pusa in lumina. Una dintre cele mai recente s-a desfasurat la Craiova: Salonul International de Conservare si Restaurare MATCONS 2013. De mai multi ani de zile, laboratorul de la Muzeul Olteniei reuseste sa se afle in fruntea celor mai harnice grupuri de restauratori din tara. Coordonati de un om, pe cât de ambitios si de energic, pe atât de modest (l-am numit pe Sutu Barbulescu), restauratorii craioveni sunt preocupati nu doar sa lucreze ei insisi, ci si sa „traga? dupa ei intregul corp de profesionisti din România. Au fost vremuri in care organizarea saloanelor nationale de restaurare revenea Ministerului Culturii. De mai multi ani incoace, de când ministerul a devenit tot mai discret in sustinerea unor evenimente de anvergura nationala, locul sau a fost preluat de institutii locale. In domeniul restaurarii, Muzeul Olteniei si-a asumat aceasta sarcina, cu naturalete, cu incapatânare, dar si (lucru esential, de altfel) cu sustinerea diriguitorilor locali, care au inteles importanta unui asemenea demers cultural (Consiliul Judetean Dolj este, probabil, una dintre fericitele exceptii, in care o asemenea autoritate locala acorda, cu adevarat, importanta cuvenita patrimoniului cultural). Editia din acest an a MATCONS a prilejuit o sesiune de comunicari la care au participat specialisti din Turcia, Austria, Portugalia, Slovenia, Spania si Serbia, salonul propriu – zis (cu alte cuvinte, o expozitie cu obiecte recent restaurate, expozitie pe care o puteti vizita, in Palatul Baniei, pâna la 15 decembrie) si mai multe ateliere sustinute de unul dintre cei mai apreciati restauratori din lumea intreaga: Florica Zaharia. Intr-adevar, putina lume din tara sa natala stie ca România are a se mândri cu faptul ca cineva care a invatat restaurarea textilelor la noi a ajuns sa fie seful laboratorului de restaurare din unul dintre cele mai mari muzee ale lumii, Metropolitanul din New York, si unul dintre cei mai apreciati restauratori de pe mapamond. Agenda doamnei Zaharia este plina, pe urmatorii ani, pâna la pensionare, cu participari la congrese si la expertize internationale. Tocmai de aceea, fiecare vizita a sa in România este cu atât mai pretioasa pentru fostii sai colegi.
Desigur, nu este locul sa amintesc aici subiectele discutate la Craiova, tocmai pentru ca ele ii intereseaza strict pe specialisti. Salonul insa este, in sine, o realizare care trebuie laudata si, in orice caz, vizitata. Totusi, am fost surprins de faptul ca numarul pieselor expuse este destul de mic. Am crezut, initial, ca este vorba doar despre autocenzura restauratorilor, care au vrut sa vina la Salon doar cu câte un obiect, pe care l-au considerat cel mai reprezentativ pentru munca lor din ultimii ani. Am aflat apoi ca, din pacate, multe dintre obiectele restaurate nu au mai putut parasi expozitiile muzeelor in care se aflau; directorii muzeelor au considerat ca ele trebuie sa ramâna in expozitiile permanente. Motivatia nu a stat, intotdeauna, in fragilitatea bunurilor, ci, pur si simplu, intr-o oarecare desconsiderare a muncii restauratorilor. Faptul mi s-a parut cu atât mai trist, cu cât, in fiecare muzeu din România, numarul acestor specialisti este in scadere. Cele mai mari muzee ale tarii se pot mândri cu laboratoare in care lucreaza cel mult 15 – 20 de specialisti, dar sunt destule muzee in care nu exista decât unul sau doi restauratori. Tocmai de aceea cred ca munca acestor oameni ar trebui mai bine apreciata cu atât mai mult de catre directorii muzeelor si, in general, de colegii din muzee.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper