In linie dreapta

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Snurul se termina. Pe fetele tuturor se citeste o asteptare incordata. Dupa câteva clipe, Hausvater cheama toti actorii pentru a le transmite observatiile. Ii face atenti la nuantele la care ar mai trebui sa lucreze. Cere mai multa intensitate la inceput. Si, ca totdeauna, inovatie la actori. Apoi trece la detaliile care fie fac sarea si piperul, fie distrug intregul moment.
– Relatia Caesar – Calpurnia sa continue.
Imediat il cearta pe Matei Chioariu:
– Antonius, pauzele sunt insuportabile.
Pesemne din cauza frecusului din ultimele saptamâni si a muntilor de oboseala acumulata, Matei nu mai e baiatul gata sa se scuze smerit in fiecare clipa. De data aceasta riposteaza hotarât:
– Bine, atunci o sa spun textul ca o mitraliera.
La care Hausvater argumenteaza prompt:
– N-ai cauza de pauza.
Aferim rima, domnule Hausvater! In timp ce colegii sai, atenti la ce li se spune, isi detensioneaza incet-incet corpurile, Razvan Mazilu asculta totul stând in spagat. Regizorul ii recomanda ca atunci când spune „Teme-te de 15 martie“ sa se uite in ochii lui Caesar. Apoi continua luându-i la rând pe ceilalti:
– Cassius, din ce in ce mai bine. De acum sa fii mult mai exploziv ca militar. Corina, vreau mult mai multa energie in scena de cabaret. Matei, dupa cursa, sa te uiti in ochii Anei Maria. Ana Maria, am discutat ca totul e vocal, intâi se aude vocea si dupa aceea apari tu.
Regizorul vrea continuitate. Cere de la cei care au text sa se auda clar:
Spectacolul e dinamic si cei care au text sunt statici.

***
Mâine este premiera. Inaintea repetitiei de seara, toata lumea se precipita la machiaj si la costume. Doamna care ii fardeaza pe actori e pusa pe glume. Ii trateaza cu veselie si cu un umor sanatos in fiecare moment. Toti se imbulzesc incolo si incoace pe culoarele de la Sala 2. Cu fete preocupate, se incruciseaza, schimba doua vorbe, se napustesc parca spre ceva. Nu e clar spre ce. Arata ca trasi de niste fire interioare. Fiecare merge la regizor sa-l consulte in câte o chestiune: daca ii sta bine cravata, daca pantalonii ii vin cum trebuie… Benone Viziteu vrea sa stie daca sapca rosie merge cu costumul negru. Calin Stanciu jr. s-a vopsit blond. Ii sta miraculos. Oriunde te-ai duce, aerul e electric. Fiecare s-a impregnat de frenezia din jur. In mijlocul nebuniei, Razvan Mazilu, surescitat si el, imi marturiseste ca adora zilele de dinainte de premiera, cu toata agitatia asta. Il prind in cabina fardându-se, ca intotdeauna, singur. Privirea imi cade pe caseta lui supraetajata de machiaj. Uau, câta monstrul! Ramân cu gura cascata. Fardurile si cremele reprezinta una dintre eternele mele slabiciuni.
– Asta nu-i nimic fata de cea pe care o folosesc la Bucuresti, Pisi, imi ia el si mai tare maul.

***
In jur, agitatia a atins climaxul. Curând incepe repetitia. Actorii se grupeaza pentru intrare. Pe fetele tuturor se ghiceste un singur lucru: tensiune. Start! Mamma mia, e cu totul si cu totul altceva! Nu e sec, nu e tehnic, nu e mestesugareste. Corpurile imbracate in costume spectaculoase, fetele machiate fac ca totul sa se schimbe. Nu mai e deloc repetitie. E teatru adevarat, in care se citesc intentia si greutatea. Las mirarea sa intre in mine si sa ma stapâneasca. Nu ma mai gândesc, nu mai vreau sa urmaresc pas cu pas sensurile, ci sa ma las in voia senzatiilor.

***
Jos, la fumoar – caci in perioada aceasta se fumeaza mai mult ca niciodata –, Dana Bostan ii intreaba pe Ion Rizea si pe Vali Cotinschi cum trebuie sa intre spectatorii. Scenografa a mai pus un grilaj la intrare prin care va trece publicul. Pe nepusa masa, au survenit probleme cu usile. Spectatorii trebuie sa traverseze intregul foyer strabatând un traseu complicat pâna sa intre in sala. Au aparut, in sfârsit, si mult-asteptatele masti de dictatori. Nimic de zis, foarte expresive! Doar ca actorii se plâng ca ii cam deranjeaza pe fata. Fetele avanseaza chiar un amanunt mai tehnic: din cauza mastilor le intra genele in ochi si, bineinteles, asta le incurca teribil. Nici nu te-ai fi gândit cu câte chichite trebuie sa se lupte actritele in spatele stralucirii de pe scena!
In sfârsit, se repeta. Proiectiile ocupa, alternativ, toti peretii Colosseum-ului. Nenorocire! O vitrina nu se lumineaza, videoul nu intra când si unde trebuie. La repetitie, Hausvater e ca un leu in cusca, zvâcneste la fiecare desincronizare. Ia foc la cea mai mica sovaiala a actorilor. Judit Dobre-Kóthay se agita sa gaseasca solutii pentru piesele de decor care fac probleme: usile de la vitrine care, deschise navalnic si apoi trântite, se intepenesc când ti-e lumea mai draga.

***
Timp de cinci saptamâni i-am ascultat pe toti actorii vorbind cu mine sau – mult mai interesant –, intre ei, pe cele doua scenografe, pe light designer etc. Am avut prilejul de a intra in intimitatile estetice pe care jurnalele artistilor le-au dezvaluit. Stiu ca regizorului i-ar fi placut sa fac o colectie de stiri care sa incadreze mostra lui de teatru politic in actualitatea româneasca din 2010, la douazeci de ani de la Revolutia de aici, de la Timisoara. Nu s-a putut. Cum spunea si Corina Dohanici, dupa opt ore si ceva de repetitii, de abia iti mai ramâne timp pentru fiziologie si pentru deadline-urile care te preseaza, facând sa-ti vuiasca mintea de incordare si de teama ca nu vei ajunge sa te achiti la vreme de toate responsabilitatile. Si, totusi, ma uit retrospectiv la cele cinci saptamâni petrecute alaturi de TNTm si ma gândesc in ce masura am reusit sa cojesc straturile teatrului politic. Sau nepolitic. M-am lasat dusa de iuresul repetitiilor, am abandonat complet distanta dintre mine si ceea ce se petrece pe scena. Sa ma scufund si sa ma imbib de energia locului, a oamenilor, a lucrului care se naste din incrucisarea atâtor individualitati. Iata ce imi propusesem initial si am reusit sa ma tin de promisiunea facuta mie insami.
Acum, cu câteva ore inainte de premiera, trec in revista zilele din ultimele cinci saptamâni. Am descoperit misterul teatrului? Cu siguranta, nu. Atunci ce am invatat din aceasta experienta? Imi storc mintea ca sa enunt fraza secolului. Mai bine sa fiu cinstita cu mine! Cel mai important lucru pe care l-am descoperit se reduce la un singur cuvânt: impreuna. Nu stiu care e secretul one-man-show-urilor, dar esenta unui teatru care cuprinde macar doua personaje o reprezinta acest impreuna. Actorii repeta ce repeta. Suna flasc si plat. Si, dintr-odata, intr-o singura clipa neanuntata de nimic, ceea ce fac ei pe scena incepe sa arate a teatru. Adica incepe sa emotioneze. Ce s-a intâmplat? Nu am nici o explicatie. Ceva s-a nascut si a crescut din intersectarea energiilor si a personalitatilor lor. Tine doar de un moment. Probabil ca acesta e miracolul teatrului. As vrea sa-l deconstruiesc si sa-l analizez in particule estetice maruntite? Nu, nicidecum! Mai bine sa-mi pastrez placerea si curiozitatea vie.
Ce am urmarit? O suita de optsprezece actori, fiecare reactionând altfel. De la cinism flegmatic (Romeo Ioan) la ironie solara (Utu), umor luminos (Victor Manovici) sau potop de cuvinte care tradeaza nevoia, placerea si increderea de a fi alaturi de ceilalti (Doru Iosif), impreuna cu care isi desfasoara misterul creativitatii. O suma de personalitati una mai diferita de alta care isi compun fortele iar din efortul lor iese un spectacol cu fatete multiple si totusi cu o dominanta unitara. Poate ca Hausvater are dreptate, desi fraza lui ma contrariase la inceput. Poate ca orice relatie intre doi oameni este politica. Jocurile sociale au aparente diferite, dar esenta se pastreaza mereu aceeasi. O adunare formata din naturi atât de deosebite, reusind sa-si niveleze discrepantele, sa se asorteze si sa-si armonizeze energiile, poate reproduce, la scara minuscula, dar cu grad maxim de semnificare, o societate intreaga care se pune in slujba unui tel comun.
Vreo alta descoperire? Ceva legat de autoritatea tutelara? Cum il percepeam eu pe Hausvater inainte? Ca pe un regizor care nu se cantoneaza in vreo formula si care imi deschide mintea pe orice subiect, ori de câte ori am ocazia sa-l intâlnesc. Si acum? Dupa cinci saptamâni de respirat acelasi aer electric cu el, reprezinta cu totul altceva. Ce anume? Suma tuturor contrastelor! Este cel ce se foieste, alearga, sare, geme si interpreteaza toate rolurile intr-o infrigurare nu o data vecina cu furor. Dar si cel ce si-a conceput scenariul cu o rigoare rara, secunda de secunda, cu ceea ce se vede si se aude, cel ce a gândit situatiile (aproape niciodata, pe scena, petrecându-se doar una) si modul cum se intersecteaza planurile. Altceva? Cel ce tuna nemilos, nu-si slabeste nici o clipa actorii, storcându-i la maximum si, cu toate acestea, ii conduce cu inteligenta si, nu de putine ori, cu diplomatie. Si, mai presus de orice, cel ce ridica femeia pe un piedestal.

Fragmentele de mai sus fac parte din volumul „Despre dictatori si alsi demoni. Iulius Caesar, jurnal de repetisii“ de Cristina Rusiecki, editat in Colectia „Atent“ a Teatrului National „Mihai Eminescu“ Timisoara. Lansarea va avea loc in cadrul Festivalului National de Teatru, sâmbata 2 noiembrie, ora 21.00, in foyerul Teatrului Odeon si luni 4 noiembrie, ora 18.30, la Libraria Carturesti Verona.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper