In dosarul nuclear iranian, divergentele persista

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Bruma de optimism aparuta in relatiile intre Iran si Occident s-a risipit destul de repede. Prea complicatul „dosar nuclear iranian“ nu si-a gasit rezolvarea nici in cea de a doua runda de negocieri de la Geneva, din 8-10 noiembrie. Daca este sa dam crezare presei, delegatia franceza ar fi la originea esecului sau, cum spun unii, a unei pauze de zece zile pâna la  reluarea negocierilor intr-o a treia runda.

Washingtonul, potrivit declaratiilor secretarului de stat John Kerry, ar fi vrut ca lucrurile sa mearga mai rapid. Israelul urmareste sa nu mearga deloc. Ministrul de externe francez Laurent Fabius declarase inca din timpul negocierilor ca nu are „nicio certitudine“ ca marile puteri si Iranul vor ajunge in aceasta etapa la un acord. Declaratie care particulariza pozitia delegatiei franceze. Si câte eforturi fusesera facute pentru organizarea negocierilor! De doua luni, se spune, Kerry lucrase la dosarul iranian. Neobositul secretar de stat facuse mai multe vizite in  Orientul Mijlociu, via Tel Aviv, iar când a inceput runda a doua de negocieri a renuntat la o vizita in Maroc pentru a se alatura echipei negociatorilor americani. In aceasta situatie, desi nu era prevazut, ministrul rus de externe Serghei Lavrov s-a deplasat si el la Geneva. Deocamdata, toate aceste eforturi au fost naruite. Teheranul a facut Parisul responsabil pentru amânarea negocierilor, iar liderii iranieni s-au repliat pe pozitii radicale: programul nuclear este o chestiune esentiala a independentei nationale. Astfel de reactii arata ca „nodul iranian“ este greu de dezlegat, ca firele lui sunt amestecate in urzeli de interese mai mari decât accesul Iranului la beneficiile energiei nucleare.
Divergente de fond
Conditiile acordului care, daca ar fi adoptat,  ar conduce la punerea sub control a programului iranian nuclear au fost: eliminarea totala a dimensiunii militare (nu si a celei civile!) in  schimbul ridicarii (partiale?) a embargoului Statelor Unite si europenilor in privinta vânzarii de petrol iranian. Dupa intâlnirea presedintelui Hassan Rouhani cu presedintele francez Hollande si, mai ales dupa convorbirea telefonica avuta de acesta cu presedintele american Barack Obama, fusese constituit  un mecanism de negocieri in format 6+1, cu participarea membrilor plini ai Consiliului de Securitate, Statele Unite, Rusia, China, Marea Britanie si Franta, plus Germania, pe de o parte, si Iranul, pe de alta. S-a convenit ca negocierile sa beneficieze de moderarea doamnei Catherine Ashton, sefa diplomatiei Uniunii Europene. Totul parea sa intruneasca datele minime ale unei reusite. Doar Israelul era nemultumit. Declaratiile premierului Benjamin Netaniahu au fost intransigente pe tot parcursul negocierilor asa incât amânarea adoptarii proiectului de acord a fost salutata la Tel Aviv. Cine stie, tot amânând poate nu mai este adoptat. Secretarul de stat american abia si-a ascuns dezamagirea iar doamna Ashton, delicata, a zâmbit cu inteles când i s-a pus o intrebare privind pozitia de ultim moment a Frantei. Cred ca traduc corect acest gest: pacat, proiectul, intr-o forma minimala, fusese deja agreat in principiu de participantii la negocieri! Interventia Frantei se va fi bucurat de multa apreciere la Tel Aviv. Nicio negociere, insa, nu ajunge la un rezultat fara compromisuri. Teheranul fusese de acord sa puna sub control international programul sau nuclear dar, dupa esecul negocierilor a revenit la pozitia ferma de a nu  renunta la programul civil, facând din acesta, asa cum am mai spus, o problema de independenta nationala. Esentialul acordului cu Teheranul consta in inlaturarea pericolului militar nuclear, iar pentru aceasta, atât Statele Unite cât si europenii acceptasera ridicarea (macar partiala) a embargoului. Parisul a avut mai putina incredere in Iran decât a avut Washingtonul, cel care are inca nerezolvat contenciosul de acum trei decenii provocat de asaltul asupra Ambasadei SUA la Teheran si tinerea ca ostatici a personalului diplomatic mai bine de un an de zile. „Asupra celor doua obiective (eliminarea dimensiunii militare a programului nuclear iranian si ridicarea embargoului, n.n.), a declarat un diplomat occidental prezent la Geneva, cele cinci puteri au fost de acord, dar nu si asupra modalitatilor pentru atingerea acestora. Pentru a obtine un acord cu Iranul, unele state, printre care Marea Britanie, au fost pregatite pentru o mare suplete… Franta a ridicat cele mai constrângatoare conditii tehnice“. Fara sa-si precizeze ratiunea schimbarii de pozitie, ministrul de externe  Laurent Fabius si-a pus in garda omologii american, rus, chinez, britanic si german in privinta unui „jeu de dupes“, pe româneste tragere  pe sfoara, care putea veni din partea Iranului.
O explicatie si o precizare
De ce este Franta atât de intransigenta, de ce are pozitia cea mai dura, se intreaba un ziarist de la „Nouvel Observateur“. Am ales intentionat explicatia data de publicatia franceza. Cum este moda „liniilor rosii“, Parisul cere Iranului sa nu continue constructia uzinei (reactorului?) de la Arak iar inginerii iranieni sa nu aiba acces la uraniul imbogatit cu 20%, deja produs in Iran.  Aici fixeaza Parisul „linia rosie“ peste care Teheranul sa nu treaca. Dar, presedintele Rouhani tocmai acesti doi piloni ai programului nuclear ii apara cu inversunare. Este de presupus ca divergentele vor avea consecinte serioase. Probabil, in estimarile ministrului Fabius, continuarea constructiei uzinei de la Arak si posibilitatea inginerilor iranieni de a utiliza uraniul imbogatit sunt manevrele acelui invocat „jeu de dupes“. Aceasta ar fi o explicatie. Dar mai sunt si alte aspecte de luat in seama. Sa continuam cu opiniile ziaristului de la „Nouvel Observateur“, de altfel extrem de interesante.
„Franta se teme ca, presate sa se retraga din Orientul Mijlociu sau macar sa-si reduca <<amprentele>> (subtila ironie!), cum spun specialistii, Statele Unite ar putea accepta un acord cu potential periculos. Chestiunea se pune in termenii urmatori: Iranul poseda deja capacitati tehnice care ii permit, daca Ayatolahul hotaraste, sa construiasca o arma intr-un timp relativ scurt (un an, potrivit CIA) sau numai câteva luni pentru a obtine materie fisionabila militara; cât timp, in plus, trebuie luat in calcul pentru ca vecinii sai sa se simta in siguranta pe termen lung si ca Arabia Saudita si Turcia  sa se decida sa se lanseze in propria cursa pentru a dobândi propria bomba? De raspunsul la aceasta intrebare depind cererile concrete, liniile rosii pretinse Iranului: darâmarea constructiilor, dezactivarea instalatiilor, transferul de materiale… Prin revendicarile sale tehnice, Franta pare sa urmareasca impunerea unor termene cât mai lungi pentru ca Statele Unite sa nu se dezangajeze in Orientul Mijlociu“. Parisul, ca si alte state, este ingrijorat de ofensiva agresiva a siitilor in regiune. Sa continuam cu analiza publicatiei franceze. „Adoptând aceasta pozitie intransigenta, Franta intelege sa se plaseze in postura de protector – sau cel putin de purtator de cuvânt – al tarilor din regiune ingrijorate de ascensiunea Iranului, care se simt abandonate de Statele Unite. Aceasta este valabil, bineinteles, pentru Israel dar, mai nou, si pentru  Arabia Saudita pe care echipa lui François Hollande – Jean-Yves Le Drian (ministrul Apararii, n.n.) si in special Laurent Fabius le consulta cu regularitate. Aratându-se intransigent in dosarul nuclear iranian, Parisul incearca, deci,  sa impuna ca interlocutor privilegiat Ryadul, ceea ce ar intari considerabil pozitia sa diplomatica – si comerciala – in regiune. Si aceasta este o parte din jocurile ascunse ale acestor negocieri istorice“.
Este oare intempestiva sau calculata declaratia ministrului Fabius in urma careia Geneva-2 s-a incheiat fara rezultatele scontate? Mai direct spus: a impiedicat ministrul francez realizarea acordului? Evident, la Quai d’Orsay se afirma ca nu. Din  revista citata mai sus am retinut urmatoarea precizare : „Totul s-a jucat  in intâlnirea en tête à tête de sâmbata, 9 noiembrie, dintre Laurent Fabius si John Kerry, in camera de hotel a acestuia din urma. Dupa ce ministrul francez a prezentat rezervele si propunerile sale, sefii celor doua diplomatii au  inteles mai bine rafinamentul pozitiei respective, apoi si-au dat mâna“.  Se vede ca secretarul de stat american Kerry si-a luat mai usor o piatra de pe inima pentru ca, mai mult ca sigur, in discutiile paralele cu negocierile nu reusise sa-l convinga pe premierul Netaniahu ca a luat toate masurile pentru ca acordul sa fie suficient de constrângator si sa faca inoperant programul nuclear militar iranian. Adica sa garanteze anularea  amenintarii Iranului la adresa Israelului.
Sa asteptam dezvoltarile din runda a treia. Si, pentru ca pâna acum au tacut, sa asteptam si pozitiile Germaniei, Marii Britanii, Chinei si Rusiei.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper