Ice Age 4, critica Europei si relevanta muzicii

Un articol de MARIN MARIAN-BALASA

„Ice Age 4: Deriva Continentelor“ este un film foarte american. Gasim in el, ca in celelalte trei filme-secvente, numeroase clisee tipice. De pilda, obsesia pledoariei pentru „valorile familiale“, si mai ales „apologia familiei“, dusa si aici la paroxism. Si solidaritatea de tip melting-pot, acceptarea si stimularea Diferentei/alteritatii este o pledoarie – aici ca in excesiv de multe filme americane (in Europa luând o forma mai subtila, pe care am si numit-o „realism civic“). Dar sa fie americanii sanatosi – in sensul acestor doua teze care-i fac egali pionieri si campioni la extrem! Ce este mai important pentru europeni, in filmul acesta, este faptul ca, pentru prima oara in mod mult mai evident, filmul este unul despre Europa, ba chiar mai mult, despre Uniunea Europeana. Iar conceptul de deriva (acum când in Europa inca e la moda sa se vorbeasca despre colapsul „uriasului cu picioare de lut“ – SUA), are in film mult mai multe intelesuri si este elocvent. Fiindca aceasta „inocenta“ replica americana dovedeste/ilustreaza Europa ca aflându-se in deriva atât odata cu miturile sale fondatoare, multimilenare, cât si simultan cu caznele unionale actuale.
Filmul pune in scena, desigur, pâna la caricatura, ceea ce antropologii ar putea numi imagologie, discurs critic despre Europa ca alteritate. Spun ca alteritate fiindca in film nu avem o ilustrare flatanta a Europei, de tip eurocentrist, asa cum este obisnuit/instinctual pentru orice european. Caci insiderii, adica reprezentantii directi ai Europei, asa am apucat: sa ne protejam inclusiv metehnele, pentru a caror scuza nu ne dam inapoi de la orice fabricatiune a mintii, de la sofismele cele mai mistificatoare. Dar America, ca si alte continente de altfel, este plina de insatisfactie cu privire la unele/multe mosteniri europene daruite/impuse intregului mapamond. Iar in „Ice Age 4“ aceste critici, chiar daca refac/ilustreaza clisee, provin si ridica la o cota de mare vizibilitate tocmai aceasta critica fundamentala.
Este drept, primele trei filme ale secventialului erau povesti unional/comunitare intr-un sens mai discret, ca atare putând usor scapa filmografilor, fiind pricepute de toata lumea drept filme dragute, despre inceputurile lumii in genere (o lume dupa chipul si asemanarea societatii umane inclusiv de astazi). Cel putin prin nemuritoarea, indestructibila veverita, parabola a lacomiei nemarginite, am fi putut crede ca „Epoca de Gheata“ ridiculizeaza omul etern, primitivul instinct de a avea, a poseda, a acumula. Si puteam ramâne la amuzament, fiindca fabula care este filmul, „vorbind“ despre lacomia in sine, a tuturor, de fapt parea ca nu se refera la nimeni anume. Abia acum insa, cu cel de-al patrulea film din seria Epocii de Gheata, atât prin câteva mituri esentiale ale Europei, cât si prin sau mai ales prin utilizarea ca fundal muzical a Imnului Uniunii Europene, tot ce poate fi morala (a fabulei filmului) tinteste precis catre Europa.
Desigur, aceeasi indestructibila veverita – Lacomia – revine. Numai ca de data asta ea nu mai face doar interludii hazlii, aproape aleatoare sau divagationiste. Incidenta micului animal mai tare ca moartea (lacomia – pacat letal) este de data asta epica. Aici, actele lacomiei chiar contribuie la deriva catastrofica, mondiala (sustinând astfel titlul acestui episod). Iar inocentul, galesul mit al Atlantidei, adica al oricarui paradis sau al oricarei utopii sociale (nu doar un mit reprezentativ – daca nu chiar fondator – al gândirii sociale si filosofice europene, dar inclusiv o permanenta a culturii reflexive si sociopolitice a ultimelor doua milenii europene), este demantelat aici tocmai de numirea lacomiei ca sursa apocaliptica.
Desigur, in ultimii 15-20 de ani ne-am obisnuit sa punem numeroase necazuri ale Europei, inclusiv recentul risc al distrugerii monedei euro, pe seama crizei economice pornite din SUA. Mai ales ca numeroase jafuri financiare, speculatii bursiere oneroase si fraude bancare efectuate in SUA au ajuns rasunator la cunostinta publicului mondial. Dar raul economiei si al politicilor americane, afectând precarul „echilibru“ mondial, nu este nicidecum unul datorat culturii americane, omului american. Cine neaga lucrul acesta o face numai fiindca ignora faptul ca omul nord-american si cultura nord-Americii contemporane sunt un transfer european, o mostenire europeana extrem de directa si de data istorica (relativ/destul de) recenta. In termeni de cultura, sensibilitate sau profil uman, SUA este (adesea doar) extensiunea transoceanica a Europei, desigur evoluata diferit, in timp ce Europa a ramas in chip traditionalist/conservator pe traversele sale determinate istoric (continuând in secolul 20-21 ceea ce a apucat sa puna la cale in veacurile anterioare).
Spre exemplificare, comercialismul, consumismul si patima (compulsiva a) lui „a avea“ fara masura, sunt vazute de multi – inclusiv in SUA – ca o alienare, ca „sursa a Raului“. Numai ca dorinta de parvenire, posedare sau acumulare exponentiala tin de un instinct primar, iar acesta isi afla in Europa cea mai elocventa cultura si istorie. Din Europa a ajuns el in America ultimelor sute de ani, asa ca unii americani ar putea fi indreptatiti sa continue a arata inspre Europa (istorica si contemporana), ca leaganul cultural, uman sau psihoatitudinal al multor riscuri sau hibe.
Desigur, fiecare ins are aici o opinie diferita, mai ales cei care citesc orisice text (nu doar pe acesta de fata) nicidecum pentru a-l urma si intelege pe autor, ci doar pentru o confirmare a propriului monolog sau pentru o polemiza imaginar intru salvarea propriilor idei (o postura psihomentala iarasi tipica egocentricului si belicosului european). Numai ca, intr-un film precum „Ice Age 4: Deriva Continentelor“, pozitia morala/moralizanta americana, punând apocalipsa Terrei pe umerii Europei, vrea sa indice „natura raului“ in om, si mai ales in acel om care e ilustrat la maximum de catre istoria si cultura Europei.
In film, „Imnul Europei“ apare atunci când veverita (lacomia) vede pe fundul marii Ghinda Fagaduintei. Imnul este redus la semnale scurte, dar deja… promitatoare. Apoi, atunci când monstrii-sirena ii atrag spre moarte pe toti eroii pozitivi ai filmului (la un moment dat sirenele criminale se vor transforma ele insele in ghinde de aur verde), „Imnul Europei“ se aude si mai consistent. Aici, asadar, Imnul nu mai sprijina Lacomia, ci mai degraba Iluzia. Poate ca in Iluzie pot fi incluse si eroarea, cultura excesiva a senzatiilor, senzationalul sau senzationalismul facil, atât de caracteristice culturilor de factura europeana (incluzând aici si nordamericanismul).
Poate ca sugerarea Europei drept iluzie, falsa sau fragila Tara a Fagaduintei, seducatoare monstruozitate, ori cel putin climat de risc maximal, este dura. Dar prezenta Imnului, evocând si chiar identificând UE (prin ceea ce ea insasi si-a ales ca oglinda), asta face.
Prezenta Imnului este – ca sa vorbim copilareste – pozitiva atunci când el face tema celebrarii victoriei impotriva piratilor, obtinuta si aceasta prin solidaritatea cu cele mai marunte vietati. Dar oda Imnului irumpe la descoperirea Atlantidei, tarâm idealist, de armonie si frumusete paradisiaca. Si devine marcial atunci când lacoma veverita incepe distrugerea insulei. „Ridica-te deasupra dorintei primare, fii mai mult decât un rozator“ – este fraza care rezuma sau caricaturizeaza absolut orice predica sau religie. Dar ea, adica orice predica sau religie, devine ridicola nu doar in contextul vizual (al catastrofei de pe ecran), ci si in contextul acustic, al bravei ode beethoveniene. Apoi, dupa scufundarea Insulei, nasterea/generalizarea marelui desert este imaginea cu care filmul se termina. Acest final nu are in zglobiu-marcialul Imn al Uniunii Europene un apendix marginal, dispensabil, ci din contra, un germene fondator. Uniunea poate fi roasa launtric, de catre proprii sai agenti sau membri. Iar Oda surdului Beethoven, oda unei false/ipocrite ori fortate Bucurii, poate ascunde sau surdiniza doar zgomotul acestei erodari interne.
In contextele in care filmul utilizeaza „Oda Bucuriei“, alias „Imnul“ UE, aceasta muzica apare doar ca basm fals sau ironic, de adormit copii. Iar lucrul acesta, venind din partea fostilor europeni (sau pseudo-noneuropenilor) care sunt americanii, arata clar sa orice magulitoare autoreprezentare, asternuta idealist peste traume/ drame, impatimiri, fracturi, inconsecvente sau inconsistente, este subtire rau.

Un comentariu pentru “Ice Age 4, critica Europei si relevanta muzicii”

  1. noiembrie 17, 2013 la 7:02 pm

    .

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper