Harry Brauner – un maestru neintrecut al culegerilor folclorice pe teren

Un articol de Alexandru Mica

Henri H. Stahl în dialog cu Alexandru Mica

 

 

În anul 1978, când profesorul meu într-ale cântecului popular românesc, regretatul etnomuzicolog Harry Brauner, mi-a adresat îndemnul de a-l vizita pe apreciatul sociolog si profesor universitar Henri H. Stahl, cu care colaborase în decursul timpului în cercetarile sociologice si de folclor poetico-muzical în cadrul Scolii de sociologie a savantului Dimitrie Gusti, m-am înfatisat pe Calea Dorobantilor din Bucuresti, la locuinta sa, în vederea consemnarii unui dialog cu acesta despre colaborarea si peregrinarile celor doi într-una dintre cele mai importante cercetari sociologice din mediul rural traditional românesc.
Profesorul m-a primit cu multa cordialitate, aratându-se bucuros sa-mi confieze unele dintre amintirile sale legate de acele investigatii ale caror rezultate au ramas în analele cercetarii sociologice a satului românesc, dar si despre conlucrarea istorica dintre Harry Brauner si „Pasarea Maiastra a cântecului românesc traditional“, nemuritoarea Maria Tanase.

Alexandru Mica: Din ce an dateaza întâlnirea dumneavoastra cu folcloristul Harry Brauner?
Henri H. Stahl: Era prin anul 1929, la Dragus. Avusese deja loc vestita cercetare de monografie sociala în localitatea Fundul Moldovei, la care participase si Constantin Brailoiu. De data aceasta, la Dragus, în Fagaras, s-a deplasat o echipa mai numeroasa si mai bine reprezentata de specialisti în diferite domenii ale stiintei, artei, etc. Din ea faceau parte: Harry Brauner, Matei Socor, Achim Stoia, Mihai Pop, Stefania Cristenesei, Zamfir Constantinescu, Stefan Topala, Maria Radulescu.
La putin timp, Matei Socor a plecat din echipa deoarece se pregatea sa mearga în Germania, la studii.
De folclorul muzical se ocupau Harry Brauner si Achim Stoia. Fara îndoiala, Brauner a fost „primasul“, ca sa zicem asa.
Alternativ, am lucrat si eu de dragul folclorului si al lui Brailoiu si pâna la urma, si de dragul lui Brauner, cu care am colaborat apoi, necurmat, ani de zile, în toate campanile la Institutul social român dar si la Societatea compozitorilor romani în cadrul careia Brailoiu reusise sa înfiinteze o sectie de folclor.
Arhiva Societatii, a carei înfiintare a fost sprijinita cu mult entuziasm de marele nostru compozitor George Enescu, a fost practic alcatuita de Constantin Brailoiu, secondat în permanenta de Harry Brauner, care-i era asistent.

A.M.: Cunosc din „istorie“ ca în acea perioada dumneavoastra ati avut preocupari stiintifice punctuale cu privire la metode si tehnici originale de investigare pe teren. Ati putea sa detaliati în ce au constat acestea si, mai ales, ce rezultate au fost obtinute?
H.H.S.: Da, în timpul acela ma preocupam asiduu de elaborarea unor metode si tehnici de cercetare pe teren care sa ne permita o buna organizare a activitatii si, mai ales, obtinerea unor rezultate cât mai complexe, ca bazã de lucru pentru cercetarea ulterioara „de laborator“, cum s-ar spune, conform preceptelor noii stiinte a sociologiei si a noii Scoli sociologice a lui Dimitrie Gusti.
Ca sa faci, cu adevarat, treaba pe teren, atunci când esti culegator, trebuie sa ai si un dar pe care-l au foarte putini.
Draga tinere, trebuie sa stii ca nu este deloc o treaba usoara sa poti obtine rapid si corect informatia de care ai nevoie în conlucrarea cu informatorul – depozitar al acesteia. Or, în materia aceasta, vreau sa-ti spun, Brailoiu era un as, fara îndoiala, si Harry Brauner era al doilea.

A.M.: Foarte interesant. În ce consta abilitatea neobisnuita, cum spuneti, a lucrului cu „pertenerii“ abordati în cursul investigarii de teren?
H.H.S.: Rareori am putut întâlni un om cu aceasta capacitate de a stabili un contact direct cu informatorii, fie ca erau batrâni, tineri sau copii, femei sau barbati, români sau tigani. Indiferent pe cine întâlnea în cale, cu o repeziciune uimitoare reusea sa intre în sufletul lor si sa-i faca sa cânte, sa boceasca, sa joace asa cum îi era necesar.
Sa stii ca nimic nu este mai greu, de pilda, decât sa determini o femeie sa boceasca la… comanda. Bocetul este, prin excelenta, un act ritual care nu se cade a fi cântat decât cu prilejul efectiv al înmormântarii. Ca s-o faci pe o informatoare sa boceasca trebuie s-o pui, mai întâi, în starea psihica necesara, s-o faci mai înainte sa plânga si abia dupa aceea poti obtine de la ea un bocet. Dupa cum vezi, nu e deloc o treaba usoara sa reusesti, de pilda, într-un sfert de ceas, sa zicem, uneori si mai putin, s-o aduci pe informatoare în starea psihica trebuincioasa, s-o faci sa verse lacrimi si s-o convingi sa boceasca în mod spontan.

A.M.: Realizez, domnule profesor, ca persuadarea unei informatoare, presiunea psihica la care o supui, în acest context, necesita, într-adevar, un talent si o capacitate de convingere de veritabil maestru.
H.H.S.: Tocmai. Determinarea „producerii“ unui bocet este un mestesug si o arta extraordinar de greu de realizat, mai ales, de pilda, când vrei sa faci o înregistrare seara sau noaptea, când exista o interdictie rituala de a boci.

A.M.: Si, totusi, profesorul Brauner cum încalca aceasta interdictie si mai ales cum îi convingea pe cei chestionati sa comita sacrilegiul?
H.H.S.: Este interzis, si totusi Harry Brauner reusea sa faca aceasta „scamatorie“ obtinând tot ceea ce voia el, la orice ora din zi sau din noapte. Avea, pur si simplu, o abilitate draceasca… nimeni nu-i rezista când îsi propunea sa faca asa ceva. De fapt, nu era nimic dracesc în tot demersul sau. Întreaga sa reusitã rezulta firesc, logic, adevarat, din acea liniste interioara transmisa informatorului, cu siguranta pe care ti-o da certitudinea reusitei, dorinta puternica de a reusi, credinta ferma în valabilitatea si necesitatea actului propus a-l duce la îndeplinire.
Ce se mai poate adauga la toate acestea ar fi, în plus, daca vrei, un anume dar de sugestionare a interlocutorului, pe care, iarasi, numai el îl avea.

A.M.: Mi-ati putea exemplifica, domnule profesor, cu o situatie concreta în care l-ati urmarit pe Harry Brauner în „actiune“?
H.H.S.: Îti raspund cu placere. Îmi revine în memorie momentul când, vizitând împreuna cu Harry Brauner, un cimitir, am vazut, la una din cruci, o femeie care bocea un bocet extraordinar de interesant, nemaiauzit, pâna atunci, de noi.
Harry s-a apropiat tiptil, s-a asezat lânga ea, si-a instalat fonograful si, foarte calm si sigur de el, i-a spus: „ia, boceste aici în pâlnie!…“, ceea ce femeia a si facut, conformându-se ca raspuns la un îndemn divin.
Uneori, poate nu crezi, faceam si întreceri, cu ceasul în mâna, care reuseste sa obtina în 10-15 minute un bocet de la prima femeie întâlnita pe drum.
Vreau sa spun ca aveam si eu o oarecare pretentie ca ma pricep la „intervievarea funebra“ a femeilor de la tara în astfel de împrejurari, dar Harry Brauner câstiga toate întrecerile, batându-ma mar…

A.M.: Stiu ca profesorul Brauner s-a aratat interesat si de viata mahalalelor, de muzica acestora, de lautarii care o practicau.
H.H.S.: Da, un lucru foarte interesant de stiut este ca sfera de preocupari ale lui Harry Brauner cuprindea si mahalaua care, poate te surprinde, dar asa este, îl interesa mai putin pe Brailoiu.
Si în aceasta privinta Harry Brauner avea un talent deosebit… el gasea numaidecât motiv de dialog, intrând în vorba, pe nesimtite, angajând apoi discutii prietenesti, daca-ti poti imagina, pe limba lor, cu toti mitocanii, borfasii, cu toata tigania, pâna la urma…

A.M.: Ati putea sa exemplificati cu o situatie concreta?
H.H.S.: Desigur. În anul 1930 am facut cu studentii seminarului de sociologie recensamântul cartierului Tei din Bucuresti Si l-am rugat si pe Harry Brauner sa vina cu mine pentru a culege ceva folclor. Misiunea sa mai era aceea de a descurca acele cazuri în care cei recenzati refuzau sa raspunda la întrebarile ce li se puneau.
Eram în timpul sarbatorilor de Craciun. Într-una din seri, unul dintre recenzori se întoarce disperat la centru, spunând ca la o anume locuintã cetatenii respectivi pusesera câinii pe el si zavorâsera poarta, nepermitând accesul în curte. Preocupat de a gasi totusi o solutie, fac apel la „darul“ lui Harry Brauner.
Întelegând încurcatura, Harry s-a deplasat la fata locului, de unul singur. A trecut un ceas, au trecut doua ceasuri, Harry nu dadea niciun semn de viata. Trecuseara de acuma trei ceasuri, si Harry nu mai aparea. Începuserãm sa ne facem fel si fel de gânduri rele… cu indivizi de teapa alora nu era de glumit… regretam chiar, în sinea mea, ca l-am bagat pe bietul om în cine stie ce bucluc… Alarmat, peste masura, îmi iau inima-n dinti, cum spune românul la primejdie, si ma duc dupa el în tiganie. Dau sa intru în curtea cu pricina, usa descuiata; ma apropii tiptil de una dintre ferestre si încerc sa privesc înauntru. Ma uit mai bine si – ce crezi ca-mi vad ochii? Harry statea de gât la masa cu „recalcitrantii“ cetateni, benchetuind si, din când în când, punându-i sa cânte în pâlnia fonografului cântece de petrecere… Îti poti imagina ca n-am mai putut pleca de acolo cu una, cu doua…

A.M.: Asta a fost în Bucuresti, în mahalaua din Tei. Ce se întâmpla însa în provincie, la tara? V-ati confruntat si acolo cu astfel de situatii?
H.H.S.: A, bineînteles. Îmi vine acum în minte o alta întâmplare, de data asta, însa, cu mai putin haz. Eram prin anul 1934 la Nucsoara Muscel.
Ne deplasaseram acolo trei echipe ale Fundatiei pentru culegeri de teren.
În echipa de cercetari sociologice am vrut s-o antrenez si pe cea de folclor, cu Harry Brauner. Era vara, zapuseala mare. Pe atunci verile erau mult mai calduroase decât astazi. Pe Râul Doamnei, membrii echipei, baieti si fete, se spalau dimineata în zori, unii faceau chiar baie. Într-una din zile, auzim vociferari si vedem în departare un grup de indivizi, de sateni, pusi pe harta si cu ceva obiecte contondente în mâna, ciomege, rangi si asa mai departe, care se apropia de locul unde ne aflam. Ce se întâmplase?
Unii legionari din sat atâtasera satenii împotriva noastra, de fapt, împotriva lui Harry, pe motiv ca el, ca evreu, culegea folclor românesc. Pretextul a fost însa ca acesta umbla în pantaloni scurti si fara maieu.
Vreau sa-ti spun, domnule Alexandru Mica, ca, de frica confruntarii cu legionarii, toata echipa a trebuit, în mare graba, sa se retraga, pe ascuns, din sat. Cu totii ramaseseram profund socati de cele întâmplate, dar cel mai dureros socat a fost, desigur, Harry…
A.M.: Dar ce l-a surprins atât de tare pe profesorul Brauner, doar erau cunoscute practicile acestor echipe de soc organizate de autoritatile legionare din tara noastra?
H.H.S.: Draga, vreau sa-ti spun ca sunt convins de faptul ca, pâna atunci, Harry nu avea constiinta ca este evreu.
Absorbit pâna în adâncul fiintei sale de cercetarea spiritului românesc exprimat în vers si melodie traditionale, cred ca el era lipsit de constiinta faptului ca apartine altei nationalitati decât celei românesti.
Incidentul m-a durut si pe mine, fiind cel mai dureros esec din viata mea. Monografia, fireste, nu s-a mai putut continua.
Reveniti la Bucuresti, ne-am reluat fiecare treburile noastre. Harry lucra mai departe cu Brailoiu la Societatea Compozitorilor Români, precum si la Fundatii.

A.M.: Ce alte îndeletniciri profesionale mai avea Harry Brauner, în aceasta perioada?
H.H.S.: În afara îndeletnicirilor profesionale curente, el era si profesor de muzica, în Capitala, si se mai ocupa si de altceva…

A.M.: De ce anume?
H.H.S.: De Maria Tanase. O cunoscuse pe Maria si, împreuna cu prietenul sau Sandu Eliad, un remarcabil om de teatru si gazetar, au instalat-o pe aceasta cu tot dichisul pe scena unui local vestit, de fapt, o cârciuma din Piata Buzesti, din zona Garii de Nord, care cred ca se numea Neptun.
Ce a iesit din Maria Tanase, pâna la urma, se datoreste, fara nicio îndoiala, lui Harry Brauner, în principal, lasând la o parte talentul înnascut al cântaretei.
Harry i-a procurat acesteia cel mai ales repertoriu de cântece din toata tara, care mai apoi a facut-o celebra. Creatii ca, de exemplu, „Cine iubeste si lasa“ („Târâisul sarpelui“), „Bun e vinul ghiurghiuliu“ si multe altele sunt din repertoriul personal al lui Harry. El le culesese prin satele cutreierate si le cânta la întâlnirile prietenesti în inima Bucurestiului.
Tot de la el, Maria a deprins pretioase cunostinte despre folclorul muzical, în general. Fiind foarte receptiva si de o sensibilitate iesita din comun, Maria Tanase a ajuns, destul de repede, sa cânte melodii din mai toate regiunile tarii, pe care Harry i le dadea. „Imitatoare“ perfecta a mai multor stiluri de interpretare, Maria, sub atenta si entuziasta îndrumare a lui Harry Brauner, a reusit sa-si întocmeasca un repertoriu specific ei si neimitabil, de o aleasa frumusete si de un pitoresc aparte. De la binecunoscutul cântec „Mi-am pus busuioc în par“, pâna la vestitele cântece populare gorjenesti, maramuresene sau de pe plaiurile Moldovei este un drum anevoios si lung, pe care numai Harry stie cum l-a parcurs Maria…

A.M.: Cum a ajuns Maria Tanase sa cânte acompaniata de cele mai cunoscute tarafuri din Bucuresti?
H.H.S.: Ma poarta acum gândul, încercând sa-ti raspund la aceasta întrebare, la o alta împrejurare, notabila si ea, demna de a fi stiuta. Pe vremuri, în gura pietelor Bucurestilor erau la mare cautare felurite cârciumi.
La Oituz, de pilda, veneau tarafuri din toata tara în cautare de angajamente. Proprietarii de restaurante îi ascultau, rând pe rând, pe unii si pe altii, alegându-i pe cei care cadeau la învoiala cu cât mai putin, de obicei.
În mod regulat, ma duceam cu Harry sa „vizionam“ si noi tarafurile.
Hotarârea a ce trebuie înregistrat de la acestia el o lua, însa, întotdeauna. Îmi amintesc, de exemplu, de împrejurarea în care a fost descoperita vestita cântareata din Gorj, Ioana Zlataru.
Harry se afla împreuna cu Brailoiu în Gorj la culegeri de folclor.
Pe drum trecea un grup de lautari care venea, sau se îndrepta catre vreo nunta, nu mai stiu exact cum povestea Brauner.
Îndata ce i-au vazut, le-au oprit caruta si, pe loc, i-au pus sa le cânte.
Acuma, e greu sa-mi dau seama cine a avut ideea primul, Harry sau Brailoiu… stiindu-l pe Harry, în permanenta, o prezenta extrem de activa pe teren, iar, în materie de recrutare, un mare si neîntrecut maestru, îmi vine usor sa cred ca, mai degraba, el a avut initiativa, si nu Brailoiu. De fapt, era un lucru bine stiut de toata lumea… ori de câte ori aveai nevoie de un taraf sau de un informator, cine putea sa ti-l aduca, într-un timp record, decât Harry! Cum facea?… asta era un alt „secret“ al lui… cert este, însa, ca în anul 1934, la deschiderea Muzeului Satului, la hanul proaspat varuit si special amenajat pentru aceasta festivitate, cine delecta vizitatorii si curiosii? Taraful din Gorj al Ioanei Zlataru, recrutata si adusa de Harry la Bucuresti.
Brailoiu avea, desigur, o mare apreciere pentru Harry Brauner; acesta era si motivul pentru care îl avea „mâna dreapta“, în tot ce facea.

A.M.: Se spune ca profesorul Harry Brauner avea un stil spontan de a povesti anumite întâmplari hazlii auzite prin peregrinarile sale folclorice pe coclaurile patriei…
H.H.S.: Da, dragul meu, într-adevar, Harry mai avea înca un dar, acela de societate, la fel de exceptional ca si celelalte. Ne amuzam cu totii copios în prezenta lui. Avea un talent de povestitor, o mimica foarte plastica în a imita situatii si personaje, relatând cu atâta haz lucruri dintre cele mai nastrusnice, motiv pentru care era întotdeauna o adevarata placere sa stai în compania lui.
În special când se întorcea din culegeri, de pe coclaurile patriei, cum spui dumneata, venea cu sacul plin de povesti hazlii auzite prin satele colindate si, mai ales, cu cântece… La o adunare mai restrânsa, între prieteni, el dadea chiar mici recitaluri.

A.M.: Ce se mai întâmpla, în aceasta perioada, la Arhiva de Folclor?
H.H.S.: La Arhiva, cu timpul, lucratorii s-au înmultit, ca numar. Astfel, au venit Gheorghe Ciobanu, Tiberiu Alexandru, si, mult mai târziu, Emilia Comisel. În jurul lor s-au adunat, ulterior, si multi altii.
A.M.: Domnule profesor, Constantin Brailoiu, secondat de Harry Brauner, au avut, la un moment dat, initiativa organizarii unor actiuni de valorificare si popularizare a folclorului nostru coregrafic, dar si muzical, peste hotarele tarii.
H.H.S.: Desigur. Îmi amintesc de faptul ca Harry, alaturi de Brailoiu, a desfasurat o serioasa activitate în domeniul valorificarii si popularizarii folclorului nostru în afara tarii. Au facut vâlva la noi, dar si în strainatate, calusarii din Paduretii de Arges care ne-au reprezentat la Londra. Cele dintâi echipe de dansatori si folcloristi din România au fost prezente în capitala Marii Britanii multumita ostenelilor lui Harry Brauner si, la început, si ale lui Brailoiu, pe care l-a însotit la una dintre actiuni. Atunci au fost initiate manifestarile de acest tip, care astazi se fac atât de des. La initierea si organizarea lor, Harry a avut, fara îndoiala, un rol direct.

A.M.: Care era relatia savantului Dimitrie Gusti, care era un fel de „factotum“ al acestor ample descinderi investigatoare pe teren, adevarate incursiuni istorice în noianul traditiilor, muzicilor si obiceiurilor, al dansurilor populare românesti cu Harry Brauner?
H.H.S.: Fara îndoiala, savantul Dimitrie Gusti îl aprecia mult pe Harry, desi el era mai putin interesat de membrii componenti ai echipelor de cercetare, pentru simplul motiv ca, de obicei, lucra în special cu sefii de echipa, cu Brailoiu, de exemplu, când era vorba de folclor.
Harry Brauner, prin firea sa atât de comunicativa si deschisa, a avut multi prieteni adevarati. Printre acestia m-am numarat si eu. Am fost si am ramas prieteni buni. Si acum îl socotesc pe prietenul Harry, între folcloristii români, ca pe unul care are un orizont mai larg. Dincolo de tehnica muzicologica propriu-zisa, pe el l-a interesat viata muzicala, în general, fenomenul cultural, precum si latura de sociologie în studiul functiunilor sociale pe care la are muzica în viata unei colectivitati.
Harry Brauner, din pacate, n-a scris. În afara cursului sãu de folclor si a studiilor asupra instrumentelor muzicale traditionale la români, în special cobza, de la Conservator, nu a reusit sa lase mai nimic în forma scrisa. Absorbit total de munca de teren, el a înfaptuit, la început, alaturi de eminentul sau profesor, savantul Constantin Brailoiu si, mai târziu si de altii, o munca deosebit de grea si de importanta, o munca de pionierat: descoperirea, culegerea, valorificarea si conservarea nestematelor folclorului românesc. Când se pregatea sa se aseze la masa de lucru, pentru a-si asterne pe hârtie rezultatele unice ale cercetarilor sale de pe teren, în împrejurari care l-au depasit, nu numai pe el, ci si o epoca întreaga, ca sa nu spun, un popor întreg, a suportat o lovitura pe deplin nemeritata, paradoxal, din partea celor de-un gând si-o idee, în teorie, cu el si, timp de 14 ani, s-a aflat izolat dureros de noi si de realitatea româneasca, de folclorul si traditiile românesti.

Abia din anul 1966, Harry Brauner, se poate spune cu îndreptatire deplina, a putut renaste la normalitatea unei vieti personale si sociale.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper