FNT 2013 La inceput au fost „Troienele“

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

O noua editie a Festivalului National de Teatru, a douazeci si treia, s-a incheiat recent. Raspunzând rezervelor sau pur si simplu intrebarilor formulate de colegii din presa, directorul si selectionerul unic, Alice Georgescu, a subliniat in mod repetat ca cea mai mare realizare a mandatului sau de trei ani a fost ca festivalul a continuat sa existe. In ciuda marilor dificultati economice, se intelege! Formatia clasica a selectionerului, cu o axiologie teatrala bine fundamentata, a facut ca optiunile domniei sale sa se indrepte, de-a lungul celor trei ani, mai ales inspre spectacole solide din punct de vedere estetic. Fara sa-si asume riscuri prea mari, Alice Georgescu a selectionat numai ceea ce reprezinta main stream. Chiar si in modulul Teatrul de mâine, in afara poate de „Solitaritate“ si de „Un tramvai numit dorinta“ (gratie in primul rând spatiului), spectacolele sunt mai degraba clasice, fara innoiri vehemente. Mari regizori, mari actori, mari montari (in masura in care acestea mai sunt mari in anii din urma) au fost criteriile infailibile dupa care s-a ghidat directorul artistic al F.N.T.. Si, in linii mari, e drept ca acestea nu pot lipsi din nici un festival national. Ramâne, bineinteles, nostalgia experimentului care si-a gasit prea putin loc in selectia ultimilor trei ani. Sau poate a ultimului deceniu?
Oricum, salile au fost pline, in ciuda celor spuse de cei carora le place sa cârteasca. Ba ca nu s-a facut destula promovare, ba ca nu s-au facut parteneriate cu presa, ba ca publicul larg nu a aflat de festival. Ei, bine, de douazeci si trei de ani, cel din urma tot afla si il tot cauta. Sa fim seriosi, nu e prea greu de gasit Festivalul National de Teatru. Care, oricum, in umila mea opinie, se adreseaza in primul rând specialistilor. Iar acestora nu le trebuie prea multe canale mediatice in legatura cu cel mai important festival al tarii, cel putin in ceea ce priveste productia nationala. Iar frumosul afis conceput de Cosmin Ardeleanu, ca si catalogul festivalului, facut cu profesionalism de Cristiana Gavrila, care (Evrika!) a putut fi descarcat cu usurinta de pe internet, ramân instrumente de mare folos.
Editia de anul acesta a Festivalului National de Teatru s-a deschis cu „Troienele“, in regia lui Andrei Serban, prezentat intr-un modul denumit inspirat „Legendele scenei“. Un spectacol de tezaur, rupt direct din patrimoniul umanitatii. Montat prima oara in 1974 la faimosul teatru experimental newyorkez La MaMa, ca fragment din „Trilogia greaca“, alaturi de „Medeea“ si „Electra“, Andrei Serban l-a reluat, dupa propriile spuse in seara de deschidere, de nenumarate ori. Nu ar trebui sa uitam ca montarea initiala apartine unei perioade de imens interes pentru antropologie. Aceeasi perioada in care Claude Lévi-Strauss scria, de exemplu, „Crud si gatit“ (1964). Perioada unei insatiabile curiozitati pentru fondul arhaic al umanitatii. Aceeasi perioada in care Andrei Serban colabora cu Peter Brook la spectacolul „Orghast“, unde, plecând de la mitul lui Prometeu, regizorul englez, alaturi de Ted Hughes, inventa o limba noua, Orghast (de unde si numele spectacolului), cu sonoritati, dar si cuvinte ca atare preluate din greaca veche si din avestica (limba scrierilor lui Zoroastru). In incercarea de a depasi limitele discursului rational, creatorii isi propuneau sa comunice cu publicul prin intermediul sunetului pur intr-o maniera apropiata de teatrul ritual. Spectacolul se juca in Iran, la Persepolis, in doua parti, prima la apus, a doua in zori.
Acesta este contextul in care Andrei Serban avea sa creeze, dupa trei ani, „Trilogia greaca“ la La MaMa. Inainte sa compuna muzica acestui spectacol, Elizabeth Swados culege de la fata locurilor, in câtiva ani de documentare, sonoritati arhaice apartinând nenumaratelor triburi existente in lume. Spectacolul ramâne unul de referinta, care se studiaza si azi in facultatile de teatru de pe tot mapamondul. Cine nu crede poate sa dea o scurta cautare pe internet. Dupa ce Andrei Serban, ca director al TNB, il reluase (premiera pe 28 octombrie 1990) si il purtase prin lungi turnee in lume in anii ’90, regizorul il reface la Opera Nationala Iasi, la propunerea directoarei, Beatrice Rancea, aceeasi care, in montarea de la TNB, facea impresionantul moment de coregrafie pe panta inclinata. Astfel de opere de restitutio, indiferent de modificarea gustului si de mutatiile estetice care au survenit in ultimele decenii, sunt, indubitabil, necesare. Chiar si pentru generatia Facebook!
Avantajele si dezavantajele montarii unui spectacol de asemenea anvergura cu interpreti de opera sunt evidente. Pe de o parte, vocile suna impecabil, sonurile stralucesc prin fluenta si lejeritate si prin faptul ca nu au hopuri intr-o aventura muzicala de cursa lunga. Pe de alta parte, inevitabil, fetele si corpurile cântaretilor sunt mult mai putin expresive decât cele ale actorilor, iar tensiunea dramatica, infinit mai mica. La sfârsitul spectacolului, am auzit multi specialisti nostalgici dupa vechea „Trilogie antica“. La unison, toti regretau extraordinara expresivitate a corpurilor, dramatismul intens, senzatia de procesiune arhaica (maruntaiele Teatrului National sunt mult mai largi decât cele de la Odeon) si mai ales emisia vocala sacadata imprimata de Elizabeth Swados dupa o lunga perioada de antrenamente vocale cu actorii. Prima impresie si impactul acestei montari covârsitoare nu se sterg niciodata! Ca si dragostea dintâi.
Dar spectacolul de la Iasi nu-si pierde din importanta in urma acestor comparatii. Valoarea sa, aceea de patrimoniu viu al umanitatii, nu se schimba cu nimic. Vocea Hecubei e cutremuratoare, ca si explorarea la radacina fiintei, scena violului punitiv al Elenei, plus forta de expresie a interpretei, aruncarea de pe rampa, dispunerea spatiului, plimbarea in procesiune in diferitele cotloane ale teatrului, inghitirea spectatorilor in actele ceremoniale desfasurate in fata, in stânga, in dreapta si in spatele lor, ca si muzica arhaica ce ii scufunda din toate partile in universul ei ramân atuuri imense ale spectacolului.
Va mai amintiti când, intr-o editie a Festivalului U.T.E., la Teatrul „Bulandra“, a fost prezentat un spectacol al lui Strehler, „Arlecchino. Sluga la doi stapâni“? Era o piesa de muzeu, o veritabila conserva artistica. Ma numar printre aceia carora pescuitul cu batul in apele de acum câteva secole ale Commediei dell’ Arte nu le mai spune mare lucru. Nu neg, insa, impactul pe care un astfel de spectacol il poate avea asupra publicului cu gusturi clasice. Dar cazul „Troienelor“ de la Opera Nationala Iasi este cu totul si cu totul altceva. Când istoria nu este asa de indepartata, reluarea uneia dintre montarile care au contribuit la schimbarea perceptiei asupra teatrului in lume este extrem de importanta. De aceea, optiunea directoarei Alice Georgescu de a deschide actuala editie a Festivalului National de Teatru cu „Troienele“ ramâne, orice ar spune cârcotasii, un gest de infailibila responsabilitate teatrala.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper