FNT 2013 (2) Povesti de familie vechi si noi

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Asa cum mentionam saptamâna trecuta, gustul selectionerei Alice Georgescu se indreapta catre montarile de respiratie clasica. O dovedesc si doua productii aduse de la Timisoara, „Pescarusul“ si „Gardenia“.

Asezati in public, unul intr-o parte, altul in cealalta, cu lumina aprinsa in sala, Masa si Medvedenko vorbesc in soapta. Pentru o clipa, spectatorii sunt tentati sa le atraga atentia sa faca liniste. Cu ochelari si fata de intelectuala, Masa prizeaza un indulcitor de realitate. Lumina ramâne aprinsa timp indelungat. De altfel, eclerajul in „Pescarusul“ de la Teatrul German de Stat din Timisoara, in regia lui Yuri Kordonsky, scenografia lui Dragos Buhagiar si light designul lui Botond Nosz, are un rol esential. Pe alte portiuni de spectacol, luminile vor ramâne foarte slabe (se joaca mult la lumina veiozei sau a lumânarilor) sau chiar de tot stinse. Fara obisnuitele decupaje de lumina, fara traditionalele spoturi care sa accentueze si sa esentializeze scena, obiectele sau personajele, perspectiva obtureaza (exact ca in viata) unghiurile vizuale ale spectatorilor, care par astfel rupte din realitate. Doar ca acest adaos de realitate duce inevitabil, la un deficit de confort vizual pentru public. Un trend care dureaza de câtiva ani in teatru si face parte, pesemne, din ciclul „durerea omoara placerea“.
Pe scena imaginata de Dragos Buhagiar privirea se opreste de-a valma, in cufere, scaune, pian, cuiere cu multe, multe palarii, o bicicleta, o patura, plapuma si alte o suta de astfel de obiecte. Colturile sunt strajuite de oglizile in care se privesc personajele. Distanta infima la care sta publicul il ajuta sa se infiltreze pe loc in activitatile futile cu care personajele isi trec ziua, toate aflate sub semnul efemeritatii. Spatiul inghite literalmente spectatorii, care se vad inconjurati din toate partile de obiectele din recuzita. Scena, departe de conventia traditionala, marcata in mijloc printr-o simpla platforma de lemn, ii opreste sa ia atitudinea obisnuita fata de povestea dintr-un text clasic sau sa puna punctul pe i, recunoscându-i forta de esentializare. Prin asemenea mijloace, Kordonsky da piesei clasice a lui Cehov un fenomenal refresh.
Printre marile atuuri ale actualizarii se numara si dramatizarea semnata de Valerie Seufert. Hotarât lucru, este „Pescarusul“ cu cel mai clar decupaj de text pe care l-am vazut vreodata. Teoria abstracta a lui Konstantin despre formele noi ale artei sau despre spatiul gol in teatru este limpede ca lumina zilei. Ba inca si actuala! Scena in care Nina (Olga Török, cu o ingenuitate de azi, când ghidusa, când chinuita), cu creionul in dinti, inaintea spectacolului prezentat familiei, ii reproseaza lui Konstantin ca nu are personaje vii, intregeste dimensiunea, umana, nefacuta, a lucrurilor. Piesa pregatita de cei doi tineri va suna ca o alternanta de soapte si urlete prelungi, isterice. Mult timp dupa ce baiatul intrerupe reprezentatia se mai aud soapte in intuneric. Basca spectatorii vor avea parte si de o felie de lamâie care sa le strapezeasca dintii fata in fata cu noile forme de arta. Sa fie perspectiva creatorului asupra teatrului de azi?
Noua va fi si actoria. Adica deloc melancolic-cehoviana, ca aceea pe care ne-o servesc cele mai multe spectacole dupa dramaturgul rus. Tonul, ipostazele, atitudinile, alura, frizurile moderne ale personajelor, toate coaguleaza senzatia de proaspat. Iar regizorul Kordonsky, cu un excelent simt teatral, rotunjeste jocul modern cu multe scene de atmosfera. Arkadina, in interpretarea Ioanei Iacob, cu look si energie moderne, de femeie de azi, vesnic in miscare, deloc dominata de sentimente, se dovedeste mai mult activa decât diva. Actrita, care se catara peste tot, facând apologia muncii, contrasteaza in acest spectacol nu cu traditionala sa pereche antitetica, ingenua Nina, ci mai degraba cu fatalista Masa (Anne Marie Waldeck).
In helanca si pantaloni de piele neagra, cu alura oricarui adolescent ce se simte distinct, neinteles si inadaptat la lumea din jur, Horia Savescu il joaca pe tânarul creator de teatru interiorizat, cu un minimalism extrem de credibil. In scena de dinaintea plecarii mamei, când cei doi stau, fiecare, pe câte un brat al fotoliului, oarecum imbratisati, totodata, oarecum despartiti, Konstantin va fi simplu si uman, fara urma de patetism. In rolul lui Dorn, acelasi magistral Georg Peetz dintotdeauna focalizeaza privirile prin multele nuante pe care le ofera personajului. Doctorul sau este uman, suta la suta firesc, echilibrat, empatic, intelept si jucaus in aceeasi masura. In Trigorin, Radu Vulpe, cu papion si sapca muncitoreasca, confera scriitorului aclamat un profil modest, deloc aristocratic.
Cu asemenea interventii subtile, simplu si convingator, spectacolul lui Kordonsky straluceste de dinamism.
O noua poveste de familie
Tot de la Timisoara, dar de data aceasta de la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely“, a sosit in FNT „Gardenia“ de Elzbieta Chowaniec, in regia lui Gábor M. Koltay. In piesa rotunda, cu personaje clasice, spectatorii asista la o saga feminina intinsa pe patru generatii. Cu repere existentiale pe care publicul le recunoaste si le asimileaza usor (spre placerea multora), textul lasa o senzatie de déjà-vu, repede depasita, insa, prin interpretarea minimalista. Piesa se deruleaza printr-o succesiune de monologuri, fara interactiune intre personaje. Tema consta in relatia tensionata, plina de incordare, nu de putine ori, chiar de ura, cu propria mama. La fiecare nastere, mama pare sa ii transmita fiicei fibra resentimentului. Un text din esente emotionale tari! Insa modul de expunere dramatica ales de regizor e unul modern, fara urma de patetism. Imaginati-va ce material pentru stors lacrimile ar fi fost un asemenea text in montarile traditionale!
In rolul generatiei celei mai vârstnice, o bunicuta cumsecade si alcoolica, Tokai Andrea isi coaguleaza personajul cu mare forta de expresie. Ca intotdeauna, simpla ei prezenta pe scena aduce tensiune dramatica de buna calitate. Monologul de inceput al actritei, cu treceri prin vârstele fundamentale, cu schimbari de registru, cu bune dozaje, se dovedeste captivant un material dramatic care atrage publicul in universul spectacolului chiar de la inceput.
Doua tipare contrastante se succed in familia de pe scena: hedonista dedata la delicii bahice, pusa mereu pe petreceri si distractie, fara grija pentru ziua de mâine (a ei si a copilului), si contrareactia urmasei la acest pattern matern, femeia hiperresponsabila, care se speteste muncind ca sa faca rost de bani pentru intretinerea familiei (sau doar de dragul rutinei), fara mare atentie fata de nevoile emotionale ale fiicei. Fiecare mama lasa, astfel, un potop de resentimente in urma ei.
Regia onesta a lui Gábor M. Koltay face ca mesajul sa transpara clar, iar interpretarea moderna, performanta a actritelor Borbely B. Emília, Lörincz, Rita si Tar Mónika sa absoarba usor publicul.  Al doilea monolog, in care femeia harnica pregateste mâncarea, taie carnea, toaca ceapa, toarna pesmet, aduce necesara doza de realism, iar personajul e cu atât mai convingator cu cât gospodina se vede mai preocupata de bucatareala ei.
Dramele acestor personaje feminine se povestesc in cele trei spatii imaginate de scenografa Iuliana Vilsan, intesate de obiecte: trei custi in care fiecare femeie ramâne captiva in blocajul emotional fata de mama. Toate se intregesc vizual cu imaginea de final care pune in abis povestea de familie a celor patru generatii incrâncenate.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper