Firea osanului (II)

Un articol de Nicoara Mihali

In primavara anului 1869, intemeietorul scolii pedagogice publice din Maramures, Ioan Busitia, face o calatorie in Tara Oasului, unde participa la sfintirea bisericii din satul Prilog. In trei numere din revista „Familia“ (numerele 12, 13, 14) va publica un reportaj despre Oas. Vizita s-a intâmplat in toamna anului 1868. Desi nu scrie clar despre o bataie cu cutitele dintre feciorii din Prilog, el noteaza in „Familia“ (Ioan Busitia, „Tara Oasului“, in revista „Familia“, Budapesta,1869, nr. 14 din 6/18, aprilie, p. 162-163): „Poporul era adunat cu numar frumos si imbracat sarbatoresc, mai ales femeile, infrumusetate cu bani de argint pe cap si pe frunte, ma silira a tine din respect archiologic intre dânsele un fel de revista campestra, insa nu am reusit a descoperi nici un ban vechi si demn de atentie, cu atât mai vârtos gasii ochi de româncute care animau pretutindeni. Sunetul maiestatic ne anunta cum ca solemnitatea isi lua inceputul la care ne grabim si noi a lua parte in corpore. Ceremonia s-a tinut cu asistenta unui numar frumos de preoti, corul era asemenea bine reprezentat, insa, la auditia incercarii de armonie, imi veni in minte ca oarecând vom avea ocazia a invata si noi românii regulile armoniei vocale sistematice… Ceremonia a fost mareata si predica la fel. Dupa acest act bisericesc urma o petrecere data prin preotul locului, insa nu am putut intelege cauza pentru ce la toate mesele nici un toast nu s-a tinut. La sfârsitul praznicului era sa fie aranjata o petrecere nationala in onoarea tineretului de ambe secsele. Era o bucurie a privi asupra acestui tineret ales, ce e mai mult tot român, dar era un pacat neiertat a trimite aceste flori incântatoare, ambitie nationala, catre casa inainte de a se petrece câtva timp laolalta. Dar soarta fatala voii ca frumosul public sa fie si aici despartit in doua partide (tabere). Asa ca una partida pleca spre a-si tine petrecerea la scaldele Bicsadului, pe când cealalta a ramas pentru a petrece la Prilog. Cine poarta vina dezbinarii? Nu stiu. Insa am inteles cum ca ambele parti erau nemultumite cu dispunerea si aranjarea la masa. Soarta m-a aruncat si pe mine la Bicsad. Cu alegerea fui pedepsit pentru ca muzicantii au ajuns la 10 seara. Totusi, nobletea societatii adunate, conversatia joviala in limba materna, convenirea cu mai multi cunoscuti dintre batrâni, ne risipi orele de asteptare destul de repede. Jocul s-a inceput cu ardeleana. Româna nu s-a jucat din simplu fapt ca muzica nu a stiut sa o cânte. La miezul noptii, doua dame ne-au surprins cu un joc pur national. Balul a trecut, insa dulcea lui suvenire se va pastra mult timp in amintire… Luându-mi ramas bun si cordial de la bravii mei cunoscuti si amici si de la scumpele lor familii, cu un vânt favorit si o privire amicala peste Tara Oasului, trecui peste dealul Racsei catre Seini.
Cu o cordiala primire am fost onorat la Seini. Am cântat „Astazi fratilor români“, acompaniati de ecoul dealurilor vecine, am facut o excursie in viile Seiniului, am vorbit de planul de a ridica un monument martirului natiunii Sava Brancoviciu si multe suveniruri interesante imi vor ramâne scrise in minte. Dupa o petrecere de o zi in frumosul oras al Seiniului, am plecat apoi spre Baia Mare, catre Baia Sprie, unde petrecuram câteva zile interesante, si apoi plecai acasa spre Marmatia, ca sa apuc din nou firul ocupatiilor mele de toate zilele“ (Ibidem, p. 162-163).
„In ziua de Sfânta Maria Mica, pe la 8 si jumatate am plecat de la bunul nostru ospataru, zelosul preot al Bicsadului cu câteva cara catre scopul calatoriei noastre la Prilog. Iar in scurta calatorie de o ora si jumatate avui ocazia a vedea si cunoaste Tara Oasului. In intreaga sa extindere, tara corespunde pe deplin numelui. Intr-un oval cu aria sud-nord, format de dealuri paduroase in extensie de câteva dealuri sunt jur imprejur asezate 17 sate, toate române: Moisieni, Certeze, Negresci, Vama, Racsia, Prilogu, Calinesci, Boinesti, Tripu, Bicsadu, Turu, Ghertia si altele si doua unguresci, Uivaroj si Remiete.
Intr-adevar, frumoasa tarisoara româneasca intr-un compendiu asa de mic, cât un glas statornic barbatesc, ar fi in stare deodata pe toate a le alarma. Centrul românismului Tarii Oasului ar fi Negrescii, care cu timpul va si juca un rol important, e dureros ca locurile de capetenie de-a lungul drumului sunt deja ocupate de evrei si mi-e teama ca românii sa nu devina, ca in Borsia si in alte comune din Marmatia, a fi siliti a se muta cu locuinta la hotare si in paduri, ceea ce vadeste o mare nepasare a persoanelor conducatoare. Ce mare binefacere ar fi pentru Tara Oasului o scoala normala bine organizata, ce prin intelegere cât de usor se poate realiza. Dar mi se pare ca interesul parintilor poporului de pâna acum a fost „quat capita tot sensus“, am auzit si pareri care opinau cum ca Manastirea Bicsadului ar fi cel mai comod loc pentru infiintarea acelei scoli normale. Ideea nu ar fi rea, parintii calugari moderni si altcum tare s-au abatut de la destinul primitiv al manastirilor.
Pamântul Tarii Oasului luat in genere nu ar fi bun, caci este impletitura de parti mai mult vegetale, insa, dupa cum observai, este rau cultivat.
Vorbind despre Tara Oasului, ma simt provocat a vorbi ceva si despre poporul român de acolo, care in genere luat este un popor sanatos, de statura mijlocie, ici colea se vede câte un atlet, cu fata dupa natura rasei române mai mult bruneta, muierile care se ocupa mult cu lucrarea câmpului sunt de o constructie compacta si sanatoasa, mai toate poseda tipul spaniol, cu ochi mari si negri, vioi si plini de expresiune, iar de afli intre frumoasele româncute ochi albastri de acestia si cea mai flegmatica (suflet) anima o pot aduce in perplexitate.
Imbracamintea de gala a femeilor? Este adusa mai toata de la oras, mi se pare ca asta e cauza, de casuta românului se afla la marginea gradinii asa de izolata.
Poporul este foarte harnic. La ora 3 dimineata vedeam femeile la cânepa, cartofi, cules de cucuruz si alte ocupatii. Una din ocupatiile de baza ale osenilor este cultivarea pomilor incât piata orasului Marmatiei toata este plina de struguri si alte poame peste tot anul… Asa imi explic ridicarea bisericilor grandioase din material solid, ce ca niste trofee se inalta spre cer in toate comunele, desi inca mai toate sunt fara turn. Scolile sunt inca slabute si cele mai multe parca au scapat dintr-un cutremur de pamânt, sunt insa facute dispozitiunile ca sa fie inlocuite cu altele noi si corespunzatoare.
Ceea ce mi-a stors mirare in Tara Oasului a fost asemanarea cea mare a invatatorilor unul cu altul, statura mijlocie, fata bruneta, ochii ageri si negri, barbia rasa, mustati sucite, sunt semnele caracteristice ale unui invatator din Tara Oasului. Insa respectul tine de dorinta sacra de a aminti si recunoaste cum ca cu câti avui onoare a conveni si conversa in toti am descoperit solidaritate, simturi bune nationale, dar intre toate dorinta inflacarata de a se jertfi si contribui pentru inaintarea poporului in cultura. Despre preoti nu pot aminti decât ca sunt si ei insufletiti pentru natiune si au o stare materiala foarte buna“ (Ioan Busitia, „Tara Oasului II“, in revista „Familia“, Budapesta.1869, nr. 13 din  30 martie-30 aprilie, p. 162).
„Apoi dealul Moisenilor pâna la Bicsad, unde ca in ziua sarbatorii Sf. Maria Mica era chiar ziua de procesiune, ziua de indulgente si adunare pentru toti crestinii evlaviosi de mai departe si de aproape, o astfel de adunare fie si astfel de zgomotoasa intre românii nici când nu vazusem, la Nicula, românii se roaga in taina, la Bicsadu, insa slovaci, rusi, unguri si svabii, par ca se croiesc a purta un proces cu puterile de sus. Precum am inteles, ruga cea zgomotoasa la Bicsad tine câte 3-4 zile, ori icoana miraculoasa ce se afla in biserica de piatra a Manastirii Bicsadului e o icoana dupa modelul de la Nicula. Era foarte mult popor adunat, românimea insa la toata ruga si solemnitatea lua parte mai mult pasiv, pe când restul ducea tonul, altcum si manastirea purta un tip mai mult rusesc, cu toate ca se afla pe pamânt si teritoriu românesc.
Anomalii din acestea se vad aici mai multe a caror cauze zac ascunse in trecut.
Din minunile cele mai numeroase produse prin miraculoasa icoana a Sfintei Nascatoare se amintesc mai ales ca fecioarele si vaduvele isi capata barbati dupa plac, insa adesea s-a intâmplat ca o sarmana de muiere a alergat a doua la icoana sfânta a Bicsadului ca sa-i ieie barbatul de pe cap, ca e prea aspru. Aceea, intr-adevar, se poate observa cum ca nicaieri atâtea muieri ca la astfel de ruga publica nu vei gasi, si eu nu stiu de ce sa nu se adune?
Poporul, mai ales cel român si altcum arareori convine sa se strânga laolalta chiar mi-a placut mult ideea inteligentei române de a intruni pe viitor aceasta solemnitate totdeauna cu un bal in scop filantropic“ (Ibidem, p. 162-163).
Am citat atât de amplu notele de calatorie din Tara Oasului, publicate in revista „Familia“ din primavara anului 1869, pentru ca autorul reda parfumul acestui tinut, descrie portul si comportamentul oamenilor, dar, mai ales, face o descriere ampla a praznicului de la Manastirea Bixad. Calatoria are loc toamna, dar articolul apare in revista la sfârsitul anului urmator, adica in anul 1869. Dascalul avea 61 de ani si o cariera stralucita la catedra. Este insotit in calatorie de elevii ce, pentru putin timp, aveau sa devina invatatori in satele din aceasta parte de tara. Dascalul, de data aceasta, in calitate de reporter al revistei amintite, avea sa noteze: „Vorbind despre Tara Oasului ma simt provocat a vorbi ceva si despre poporul român de acolo, care in genere luat e un popor sanatos, de statura mijlocie, cu fata dupa natura rasei romane, mai mult bruneta. Iar muierile, care se ocupa mai mult cu lucrarea câmpului sunt de o constructie compacta si sanatoasa, mai toate poseda tipul spaniol, cu ochii mari si negri, vioi si plin de expresiune, iar de afli printre frumoasele româncute câte una cu ochi albastri incepe sa te doara sufletul“ (Ibidem, p. 162-163). Reporterul a reusit sa ne faca descrierea locuitorilor, portretul barbatilor si al femeilor.
Chiar daca reporterul a asistat la o crima, cea descrisa si de catre Ionita G. Andron, când Ion Berinde a fost omorât de catre Tilica din Prilog, nu face descrierea acesteia in revista, ci aminteste in treacat despre faptul ca lumea dupa sfintirea bisericii s-a impartit in doua tabere.

Cercetatorul I.A. Candrea, in studiul sau, „Graiul din Tara Oasului“, face o descriere a firii osanului. „Osanul pe cât e de blând, pe atât e de iute la mânie. Cutitul, de care nu se desparte niciodata, fie el pus in straita, in tasca sau la brâu, e usor scos la iveala si deseori se intâmpla omoruri, mai cu seama in zilele de sarbatoare, când s-au golit câteva sticle de palinca mai mult.
Sunt foarte mândri si increzatori in sine. Ti se adreseaza cu tu si tine; rareori si numai catre cei straini se adreseaza cu dumneata. Tin la obiceiurile si la portul lor si sunt renumiti pentru conservatorismul lor; n-au adoptat nici un joc, nici un cântec de la altii, asa ca au un singur joc, o singura hora, un singur dant si o singura melodie. Pacatul e ca se cam iau cu bautura si isi ruineaza sanatatea si averea.
De altfel foarte milosi, consacra primavara o zi când ara pe la cei fara mijloace si iarna (de obicei a treia zi de Craciun) cara din padure lemne la vaduve si la saraci.
Cât tine munca se duc si fac claca unul la altul câte o jumatate de zi pâna ce ispasesc tot lucrul“ (I.A. Candrea, Graiul din Tara Oasului, in Buletinul Societatii Filologice, Bucuresti, Ed.Socec, 1907, p. 12).
Firea osanului, modul de viata, obiceiurile si traditiile culturale, alaturi de frumusetea peisajului si coloritul costumului traditional si, implicit, al vietii, stârnesc interesul oricarui cercetator de a scoate la lumina tot ce e numai aici, caci osanului nu-i sta in fire sa isi etaleze principiile si valorile culturale in afara acestui spatiu, insa celor interesati le da „dezlegare“ sa vina, sa vada, iar apoi sa spuna si altora. Acest lucru este valabil desigur atunci când osanul este surprins in spectacolul „lumii“ de la el de acasa.

In portul Oasului predomina culoarea rosie, care reflecta dragostea omului pentru viata si frumusete, asta la femei, pentru ca in portul barbatilor avem culorile sobre, negru si alb. In Tara Oasului colorile sunt vii. O casa de tip vechi, inmuiata in albastru, ne ofera un sentiment de intimitate cu firea. E o speranta vegheata de eternitati sacre. Aceste sensuri erau legi pâna nu demult. In Tara Oasului exista un adevarat cult pentru lemn. Troita, cruce de mormânt, casa, leagan, lingura, roata, fluier, icoana, poarta, copârseu. Aceasta imagine iti oferea o incremenire in timp. Oasul a asteptat un moment de exprimare, o dorinta de schimbare. Casele in albastru au inceput sa dispara, in locul lor au ramas adevarate palate, Tara Oasului a devenit dupa 1989 „Tara de miliarde“.. S-a construit enorm de mult, din orgoliul cu sacrificii in competitie pentru urmasi si pentru privitori si nu pentru sine. Marmura, betonul, mozaicul, inoxul si materialele de constructii moderne au ucis viul de altadata al Tarii Oasului. Noile generatii au uitat de „lucrurile batrânesti“.

Dar putini au vorbit in cercetarile lor despre o alta fire a celor din Oas. Când se aprind la mânie si ucid cu cutitul si atunci când nu sunt in spatiul lor.

Etnologul Ion Muslea este cel care reia tema despre firea osanului intr-un studiu care il va publica in revista „Transilvania“:
„Osanul e foarte dârz din fire si e mândru de originea lui, poate ca nici un alt român. Osanul nu e numai dârz, ci si demn:
„Fecioru care-i fecior
Si-n temnita-i domnisor“,
spune un cântec al lor.
De asemenea foarte usor ii poti jigni. Le sare tandura foarte iute, cutitul fulgera intr-o clipita – e vorba mai ales de certurile si bataile feciorilor la hora – si cel ce a indraznit sa-l supere sau sa-l atinga are adeseori rani grele de indurat.
Cutitul acesta, nedespartit, ca si straita in care e purtat, e cântat ca in niciun alt tinut românesc:
„Trii cutite in curea:
Unu zbiara, altu plânge
Unu carne sa manânce!“
Astfel de versuri ar putea face pe unii sa creada ca osanul e salbatic. Ar fi o mare greseala.
Inchipuiti-va un tip de maramuresean din cei mai alesi, poate mai bine legat, mai voinic, mai dârz si mai plin de vigoare. Asa arata un osan adevarat. Figura ii e rareori senina, suferintele anilor i-au imprimat o expresie incruntata, aproape agresiva. Parul negru cazând bogat pe frunte, contribuie si el la aceasta impresie. Parul e, de altfel, o mândrie a osanului. Batrânii spun ca numai cei ce se intorceau din temnita umblau tunsi“ (Ion Muslea, „Tara Oasului“, in revista „Transilvania“, Sibiu, 1941, anul 72, iunie nr. 4, p. 32).

Fiul lui Ionita G. Andron, Ioan George Andron, in lucrarea aparuta la Negresti, in memoria tatalui sau, face si el o descriere a firii osenilor: „Celalalt lucru care ne-a mirat, sa nu spun socat, era lumea din Negresti, majoritatea locuitorilor fiind imbracati oseneste in zilele comune, iar duminica si de sarbatori cei imbracati domneste se pierdeau printre oseni. Portul cu totul original, atât la femei, cât mai ales la barbati, cu gaci largi si clopurile mici din paie, muzica de-a dreptul stranie, tâpuriturile si dansurile tinerilor pentru noi erau exotice… Erau foarte aprigi osenii, mai ales tinerii care se infierbântau la joc, intrau in dispute, ba pentru o fata, ba pentru un loc cât mai apropiat de ceteras, animati de ambitia de a juca „sub grumazu ceterii“, asa ca rar era dans fara bataie, cu cutitul sau cu parul, care se termina de multe ori in spital, la tribunal si uneori la cimitir“ (Remus Vârnav, op. cit., p. 55).
Cei care au poposit mai mult timp in Tara Oasului, sau chiar au locuit acolo, au inceput sa se obisnuiasca cu firea locuitorilor si sa adune tot mai multe povesti despre crime. Este suficient sa notam ca la Inalta Curte de Justitie si Casatie din Oradea, din 1932, acuzatul Somlea Gheorghe, care in ziua de 20 septembrie 1931, a lovit cu un cutit, cu intentiune, dar fara intentiunea de a ucide, corpul vatamatilor Mois Gheorghe Nemtuc si Mois Grigore a Petri, cauzându-le leziuni corporale grave, a avut un aparator in persoana dr. Iosif Marcovici (avocat), care il scoate nevinovat.
Un alt mandat de arestare pe numele lui Mihoc Ioan din Certeze ne arata ca: „acesta impreuna si in comun cu inculpatul Mihoc Vasile Alexuri cu intentiunea de a ucide, dar fara precugetare, in cursul unei incaierari cu Dorlea Ion a Cloparului si cu Dorlea Grigore a Cloparului, au tabarât asupra lui Dorlea Ion pe care l-a lovit cu un par si cu toporul care din cauza loviturilor date de inculpati a incetat din viata. Mihoc este arestat pentru crima de omor savârsita la 3 noiembrie 1936 in Certeze“ (Arhivele Nationale-Serviciul Judetean Satu Mare, Fondul Penitenciarului Satu-Mare cu nr. de inventar 12, Dosar nr. 37, p. 114). Având in vedere ca acest fapt este prevazut de Codul penal art. 379, coroborat cu art. 239 c.p., la temnita grea de la 10 la 16 ani, judecatorul de instructie semneaza un mandat de arestare pentru vinovat in data 13 noiembrie, 1936.
In Fondul Primaria Municipiului Satu Mare (oficiul juridic) nr. actului 63 aflam ca intr-un proces intentat de Ioan Bene contra lui Mihai Tatar pe anul 1800 judecator este Toth Janos, cauza este lovire si cauzarea unor leziuni corporale grave prin folosirea cutitului. In anul 1850, din cele 300 de cauze dezbatute la tribunal, 110 erau penale…
(va urma)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper