Filosoful in stamba

Un articol de CLAUDIU GAIU

Emanuele Coccia, Viata sensibila, traducere Alex Cistelecan, Tact, 2013.

 

Paradele de moda sunt liturghia cheltuielilor de reprezentare a capitalului si prin aceasta  ultimul produs major al metafizicii occidentale. Aici, orice urma de utilitate se topeste. Daca servirea unui meniu de câteva sute de dolari la restaurantul „Masa“ din New York sau închirierea unui avion de lux pentru un zbor de afaceri de la Nisa la Biarritz mai amintesc de hrana si transport ca necesitati vitale, o mare defilare de moda cu piesele sale unicat nu-ti duce deloc gândul la protectia trupului de intemperii. Parada modei e desprinderea completa a omului de trebuintele animale si realizarea destinului sau contemplativ, îndelung dospit de platonism si feluritele lui versiuni crestine. Luxul dintr-o dinastie de bancheri este mai întâi opus zgârceniei primului camatar care a pornit afacerea. Dar el se dezvolta mai apoi într-o somptuozitate teatrala derizorie ce nu mai are nimic de a face cu cheltuiala întretinerii obrazului subtire si capata propria logica rituala. Parada costumelor ecleziale din „Roma“ lui Fellini, pornind de la simple calugarite si preoti de tara pentru a ajunge, dupa nobletea episcopilor si cardinalilor, la înfatisarea astrala a Papei, descrie o istorie a splendorii politico-religioase care s-a mutat din altar pe podiumul de moda.
Georg Simmel acordase la începutul secolului al XX-lea un interes filosofic modei („Philosophie der Mode“, 1905). Pe calea deschisa de el merg azi Gilles Lipovetsky sau Lars Svendsen, care ne invita sa admiram în fenomenul fashion libertatea individului consumator sau pluralismul creatorilor, valori care coloreaza austeritatea crizelor spirituale sau economice. Meritul lui Emanuele Coccia e de a rasturna perspectiva: nu metafizicianul îsi îndreapta privirea asupra modei, ci filosofia este o consecinta a capacitatii umane de a purta haine. Ascutimea interogatiei filosofice din „Viata sensibila“ ascunde eruditia autorului italiano-francez, în ciuda optiunii grafice de a decupa corpul textului prin chenare în care sunt plasate citate din traditia aristotelica latina, din antropologia filosofica germana sau din cercetarea biologica. Cu aceste unelte teoretice, tânarul colaborator al lui Agamben si specialist în opera lui Averroes, îndrazneste o definitie a omului ca animal care s-a deprins cu îmbracamintea. Se poate argumenta, printr-o lectura a „Facerii“, ca hainele, primele produse ale omului, sunt începutul culturii, ne spune Coccia. Ba mai mult, daca tot suntem într-o toana teologica, vom vedea ca vesmintele nu au niciun rol practic pentru Adam si Eva. Ele sunt cerute de dobândirea constiintei propriului trup si a rusinii goliciunii, si nu de dogoarea soarelui sau frigul înserarii. Dar gânditorul „Vietii sensibile“ e mai degraba strabatut de umori filosofice, în cautarea obiectelor potrivite sa-i slujeasca drept „ghid transcendental“ – vorba batrânului Edmund Husserl – în lamurirea facultatii pur umane de a se îmbraca. Calauzele gândurilor sale vor fi giuvaergicalele, sulimenelile, vopselele de par si alte marghioleli muieresti. Acelea carora doar poetii le-au mai sesizat importanta, smintindu-si penele si pixurile pentru a cânta misterul feminin. Ele îi spun lui Coccia taina cea mai adânca nu doar a femeii, ci a omului în general: fiinta care are nevoie de un corp strain pentru a-si arata firea. Frunzele cu care genitorii nostri biblici si-au ascuns partile rusinoase, pielea unui animal, o cârpa sau o bucata de stamba ne exprima mai bine interioritatea decât trupul anatomic învelit de ele.
De la sfârsitul secolului al XVIII-lea, antropologii s-au aplecat asupra primitivilor cu aere de superioritate crestina sau savanta si au conceput o „religiozitate animista“ amerindiana sau africana, forjând termenii de totemism sau fetisism. Chiar înaintea miscarilor de decolonizare, antropologia ar fi intrat în criza daca ar fi acordat importanta teoretica pe care o merita cosmetica si croitoria. Ramuri esentiale si desconsiderate ale metafizicii, ele dezvaluie ca animismul este definitoriu tuturor popoarelor, chiar si celor crestinate, scolite si imperialiste. Este propriu fiintei umane, al carui suflet are nevoie sa se transporte în obiecte straine pentru a se putea înfatisa lumii. Haina si podoabele, iar prin extensie tot ce ne înconjoara si ne învaluie, sunt locul sufletului omenesc. Psyché-ul nostru este mereu o heterotopie. Doar ascunzâdu-ne trupul sau vopsindu-l ne putem arata natura prin haine si culori straine, de unde concluzia lui Emanuele Coccia: „Poate sa spuna eu numai cel care stie sa se machieze.“
Vesmântul ascunde secretul trupului nostru: goliciunea, vidul sau, absenta sa constitutiva care solicita corpul protetic al îmbracamintii. Capacitatea omului de a purta haine este puterea lui de a-si înstraina corpul propriu si de a-si însusi unul strain. Trupul anatomic capata astfel consistenta oglinzii: e doar un mediu ce primeste o imagine. Nu intra dintr-atât lucru în descompunere si nici carnea nu i se fragezeste, caci imaginile care vin peste el nu au puterea viermilor, nici a licorilor de întinerire. Luciul apei care reflecta chipului vreunui Narcis îsi pastreaza compozitia chimica, iar ecranul pe care se proiecteaza filmul nu se rastoarna sub loviturile lui Bruce Lee. Amintindu-si de reflexele sale de medievist, Coccia reaminteste definitia receptarii imaginilor din Averroes: patimire fara preschimbare. Goliciunea nu este opusul îmbracarii, ci trupul devenit transparenta, conditie de posibilitate a oricarei îmbracari. Între unica haina a pântecului matern care îmbraca pruncul si completa despuiere a lesurilor se desfasoara defilarea de moda a vietii noastre. Portul vesmintelor este corelativul constiintei: cea din urma ne ofera o interioritate asimilând imaginile exterioare ale lumii; cel dintâi ne ofera exterioritate transformându-ne pe noi însine într-una din imaginile lumii.
Filosofii de diverse scoli si obediente, rituri si loje sunt extrem de sfiosi când vine vorba sa ni se prezinte. Despre anglo-saxonul analitic stim ca este un encefal capabil sa rezolve probleme de logica prin conexiuni neuronale. Vertebratul continental fenomenologic e un ego transcendental înzestrat cu un corp propriu (Leib, pe nemteste) despre care însa nu stim daca-l tine acoperit sau nud. Fenomenologul adevarat, dupa o ucenicie la scoala de croitorie si cosmetica, va baga de seama ca el si semenii sai se prezinta sub trei straturi: botul de carne capabil de viata, pielea ca mediu sau capacitate de a primi imagini si, în fine, haina care ne transforma într-un cinema umblator. Acest ultim corp, prin care animalul uman apare, a fost ocolit de descrierea filosofica. Indiferent la nastere si la moarte, fara natura si materii proprii, vesmântul e corpul nostru secund care ne da posibilitatea sa fim pura imagine. Ceea ce înseamna ca momentul în care ne facem aparitia e simultan cu înstrainarea de sine, imaginea fiind ceea ce poate fi mutat din locul sau propriu si preluat de oricine. Recent, Dinu Flamând a tradus în româna un text major al gândirii occidentale: scrisoarea lui Fernando Pessoa catre Armando Côrtes-Rodrigues, din 19 ianuarie 1915. Poetul portughez vorbeste acolo de planul sau de a crea poeme sub alte nume, pentru ca, spune el, literatura sincera e „simtita în persoana altuia“. Dar a crea un altul, exterior prin voce si chip, nu e specific doar marilor creatori, ci e gestul de fiecare zi al alegerii hainelor. Portul – element distinctiv al unei comunitati traditionale, ca pindileul de Oas, kimonoul japonez sau orice alt acoperamânt preluat azi de globalizarea turistica – da seama de stranietatea omului care nu se poate înfatisa decât sub un acoperamânt strain, printr-o costumare. Iar portul devine purtare: traditie locala sau fel de a fi al fiecaruia. Moda deschide posibilitatea vietii morale. Transmiterea de obiceiuri, de valori sau de metehne nu este cu putinta decât pentru ca acestea tin de natura modei si nu sunt substante. Doar cele trecatoare pot fi trecute altora. Si printre cele ce se transmit: viata însasi! Reproducerea, sugereaza Coccia, e o imaginatie corporala, iar imaginatia o reproducere diminuata la reprezentari mentale. Cum ceea ce tine de imagine poate fi îndepartat de la locul sau natural, genetica sprijina prezenta teorie prin proba clonajului artificial.
Filosofia occidentala, centrata pe categoriile vederii (forma-idee, contemplatie, speculatie) nu este decât dezvoltarea capacitatii umane de a se autoprezenta, ceea ce omul face mai ales prin îmbracare. Sansele ei de dainuire depind azi de puterile ei de a critica si de a se hrani – ca dintr-o prada! – din formele privilegiate de reprezentare a capitalului: lumea modei, a publicitatii, a „comunicarii“. Acestea nu sunt doar formele lui de a se arata, ci foarfecele conceptuale cu care trupul si mintea ne sunt croite pe masura nimicniciei veacului.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper