Festivalul Enescu de la extaz la luciditate

Un articol de ION BOGDAN STEFANESCU

De foarte multe ori sunt intrebat daca noi, românii, avem un public de muzica clasica; daca lumea isi doreste, intr-adevar, sa asculte o astfel de muzica, dat fiind faptul ca sondajele de opinie demostreaza ca românului ii place mai curând muzica facila, menita sa-i produca descatusari de energie asociate, cel mai adesea, cu distractia.
Ei bine, iata ca Festivalul „George Enescu“, organizat din doi in doi ani, in Bucuresti si in multe alte orase din tara, demonstreaza de fiecare data ca românul isi doreste enorm sa asculte muzica clasica. Mai mult chiar, ca un numar considerabil dintre cetatenii nostri au o solida educatie muzicala, desi nu activeaza in domeniu. Au demonstrat-o interviurile realizate de reporterii Radio România Cultural sau „Adevarul“ in pauzele concertelor sau la finalul acestora. Asa am aflat ca multi spectatori venisera la Bucuresti din diferite colturi ale tarii pentru a-si asculta interpretii favoriti. Au fost destui aceia care au facut aprecieri juste, de adevarati cunoscatori, in privinta interpretarilor, folosind repere consistente asupra lucarilor audiate, fixate deja in memoria lor afectiva de catre marii interpreti din trecut.
S-a remarcat, in sfârsit, potentialul urias pe care numele marelui nostru compozitor, George Enescu, il contine, transformându-se, evident, intr-un adevarat brand românesc, menit a aduce un important câstig de imagine tarii noastre. Acest grandios festival reuseste, pe parcursul unei luni intregi, sa reuneasca in Bucuresti si in câteva orase din tara pe cei mai de seama interpreti ai momentului, fapt ce atrage o afluenta impresionanta de public, un public ce alearga cu zâmbetul pe buze de la o sala la alta, nerabdator sa prinda concertul urmator. Rar se pot observa pe strazile Bucurestiului atâtia români animati de o asemenea stare de satisfactie, de fericire chiar, provocata de miracolul muzicii. De remarcat si beneficiul de natura financiara, deloc neglijabil, in toata aceasta perioada: festivalul a ocupat hotelurile cu melomani veniti de pretutindeni, a umplut restaurantele, i-a fericit pe taximetristi, pe florari, a adus câstiguri considerabile companiilor de transport aerian sau local s.a.m.d. Cu alte cuvinte, a inflorit brusc turismul cultural, cel despre care tot auzim din ’90 incoace.
Cu fiecare editie am considerat ca festivalul sporeste atât in notorietate cât, mai ales, in diversitatea si performanta gesturilor artistice. De data aceasta, insa, am avut senzatia ca desfasurarea de forte creatoare si interpretative a atins apogeul. Caci ce-si mai poate dori un iubitor al claviaturii, mai mult decât fantastica ocazie de a asculta, pe parcursul unei luni intregi, atâtia uimitori pianisti, de la Daniel Barenboim, Radu Lupu, Rudolf Buchbinder, Christian Zacharias, Boris Berezovsky, Evgeny Kissin sau Murray Perahia la fermecatoarele Katja si Marielle Labèque sau nonconformista si extrem de talentata Yuja Wang? Iar daca la aceasta pleiada de mari pianisti ai lumii il adaugam si pe fenomenul Cameron Carpenter, organistul care electrizeaza publicul din intreaga lume cu arta sa iesita din comun, impingând cântatul la orga pâna la limite incredibile, avem tabloul complet al virtuozilor claviaturii, adunati, ca prin minune, la Bucuresti. Fenomenul s-a extins si in privinta instrumentelor de coarde unde, de asemenea, au evoluat cele mai de seama nume ale artei interpretative, precum si orchestre de camera celebre.
O prezenta inedita a constituit-o orchestra de camera Harmonius din Osaka (pentru prima data in istoria festivalului a fost invitata o orchestra asiatica), impresionanta prin sonoritatea si perfectiunea corzilor si, indeosebi, prin talmacirea nebanuit de sensibila a dificilului „Octuor“ al lui Enescu, sub bagheta uneia dintre vedetele artei dirijorale japoneze ale momentului, maestrul Naoto Otomo. Dar, din punct de vedere violonistic, cred ca una dintre aparitiile mult asteptate, si cu adevarat coplesitoare, a fost inegalabilul si inconfundabilul Maxim Vengherov. Aceasta minune a violonisticii mondiale – Maxim Vengherov – fusese anuntata cu trei concerte de Mozart, numai ca artistul, intr-un gest de mare generozitate, a renuntat la unul dintre acestea, pentru a-l invita alaturi de el, in dublul de Bach, pe foarte tânarul violonist român, plin de vigoare si talent, Vlad Stanculeasa, laureat al Concursului „George Enescu“. O alta surpriza acordata de maestru a fost si aparitia sa pe noua scena de concert a Brasovului – fostul Cinema Patria, cladire pusa in valoare de un foarte apreciat constructor brasovean, Cornel Chitu. Sala, cu o acustica foarte buna, a fost inaugurata cu ocazia acestui memorabil eveniment.
De o inestimabila valoare a fost si pleiada marilor dirijori prezenti in festival, cu orchestre de prim rang mondial. Cu siguranta, momentul de referinta l-a constituit interpretarea, in patru seri consecutive, a tetralogiei wagneriene „Inelul Nibelungului“ de catre Marek Janowski alaturi de Rundfunk – Sinfonieorchestre Berlin.
Asadar, toate cuvintele de lauda pentru directorul festivalului, domnul Ioan Holender care, prin personalitatea domniei sale, a reusit sa ofere melomanilor români, dar si de pretutindeni (multe dintre concerte au fost preluate si de Canalul Mezzo) o feerie sonora cum rar se poate auzi intr-un festival de gen.
Pentru a reveni insa cu picioarele pe pamânt, cred ca se cuvine sa discutam, cu luciditate, si despre neimplinirile si zvonurile care au umbrit intrucâtva atmosfera de sarbatoare a festivalului. Spre exemplu, acelea conform carora pentru editia viitoare nu mai exista resurse financiare; iar temerile pareau a fi justificate, dat fiind ca, de regula, la noi tot ce incepe sa mearga bine ajunge in cele din urma sa fie sugrumat, din indolenta ori lipsa de educatie a celor ce au puterea de dicizie. Sa speram totusi ca nu ne vom ineca la mal si sa dam crezare afirmatiilor domnului Ioan Holender, care a tinut sa linisteasca opinia publica printr-o declaratie ce incerca sa impace si capra si varza: adica va exista o editie urmatoare, insa cu o durata mai scurta. Cât despre neimpliniri, m-as referi in primul rând la renuntarea organizarii, anul acesta, a Concursului de interpretare „George Enescu“, atât de apreciat pe plan mondial. Motivul? Desigur, taierea intempestiva a fondurilor alocate initial de guvern, pe motiv de criza. Imediat dupa incheierea festivalului, am intâlnit, la Londra, câtiva profesori de vioara total dezamagiti de faptul ca si-au pregatit elevii temeinic pentru aceasta competitie care, in ultimul moment, a fost anulata. Cu greu se va sterge aceasta fapta din constiinta dascalilor si discipolilor acestora, lovitura de imagine având repercusiuni pe termen lung.
Un alt semnal de alarma trebuie tras in privinta faptului ca Festivalul „George Enescu“ nu a reusit, dupa ’90, sa lanseze pe plan international vreun interpret tânar român. Cu o investitie financiara de dimensiunile celei alocate pentru festival, ar fi fost normal ca printre obiectivele principale ale acestuia sa se afle si impunerea unor reale valori românesti pe marile scene ale lumii, prin asocierea acestora cu  personalitati straine invitate in festival. Cu alte cuvinte, câtiva solisti români care si-au demonstrat calitatile in competitii internationale si sustin o constanta si remarcabila activitate pe scenele noastre de concert, sa fi fost alesi de Artexim pentru a fi programati in compania unor dirijori si orchestre de prestigiu care, mai apoi, sa ii invite, la rândul lor, in stagiunile proprii de concert. Acelasi lucru este valabil si pentru propagarea la scara internationala a muzicii lui Enescu. Majoritatea ansamblurilor invitate, platite regeste, vin sa ne cânte noua opusurile enesciene, fara sa li se ceara, prin contract, sa le interpreteze si in tarile lor si, de ce nu, in turneele pe care le vor intreprinde ulterior. Consider ca ar fi o politica justa de promovare, in mod real, a genialei muzici enesciene. De asemenea, marii nostri compozitori, contemporani cu Enescu, precum si cei care au urmat, ar trebui impusi printr-o strategie bine condusa. Imi amintesc doar de aparitia, intr-una dintre editiile trecute  ale festivalului, a marelui Genady Rozhdestvensky care, din proprie initiativa (din pacate, pentru organizatori, si din fericire, pentru publicul meloman), a dirijat una dintre simfoniile lui Anatol Vieru. In ciuda impresiei ca o asemenea muzica nu are impact la public, motiv pentru care nu ar avea rost sa fie programata, dirijorul a fost ovationat la scena deschisa minute in sir.
Se cuvine, de asemenea, sa mentionam faptul ca, in general, muzicienii români prezenti in festival sunt tratati in mod discriminatoriu, prin comparatie cu cei straini, daca ne referim la remuneratia primita. S-a tot afirmat in conferintele de presa ca, mai intâi de toate, românii ar trebui sa atinga nivelul celor de afara si apoi sa pretinda gajurile invitatilor. Un fapt jignitor si total neadevarat. Nivelul inalt de pregatire al muzicienilor români este pretutindeni in lume recunoscut si apreciat, mai mult chiar decât in propria  tara. Asa se face ca multe dintre marile orchestre ale lumii, invitate chiar in festivalul nostru, au in componenta instrumentisti români, multi dintre acestia ocupând postul de concert-maestru, cu o activitate solistica bine conturata deja in strainatate. Altii, mult mai tineri, ramasi in tara, sunt câstigatori de importante premii internationale, dovedind un talent incontestabil; pe acestia Arteximul ar avea datoria sa-i descopere si sa-i promoveze. Teatrele de opera ale lumii sunt pline de voci splendide românesti. Avem si câtiva dirijori de succes cu cariere internationale. Si poate cel mai important argument ar fi ca orchestrele noastre sunt cele care tin viata muzicala in România, in ciuda vicisitudinilor de tot soiul, iar pentru acest fapt merita tot respectul si, macar o data la doi ani, ar trebui sa fie pretuite cum se cuvine. Caci fara aportul lor, Festivalul Enescu nu ar mai avea publicul avizat caruia sa i se adreseze.
Vorbim despre un festival, iara nu despre o competitie. A fost foarte trist, asadar, sa aud printre melomani aprecieri nedrepte la adresa Filarmonicii „George Enescu“. Spre satisfactia generala, sper, aceasta a reusit sa depaseasca in mod stralucit un moment stânjenitor, generat de neatentia organizatorilor sau a directiei institutiei: ma refer la interpretarea in prima auditie absoluta pentru România a lucrarii „Gurre Lieder“ de Arnold Schoenberg, o lucrare fundamentala a istoriei muzicii, a carei pregatire in vederea concertului a cunoscut, daca e sa spunem adevarul, faze de lucru inacceptabile: membrii orchestrei au fost convocati, la sfârsitul lunii august, pentru a citi lucrarea impreuna cu dirijorul român Iosif Pruner care, la rândul sau, nu avea cunostinta de conceptia si indicatiile celui ce urma sa o dirijeze in Festival, maestrul Bertrand de Billy, un nume urias al artei dirijorale (acesta se pare ca trimisese din timp notatiile sale, fara insa ca ele sa fie transmise orchestrei). In ziua fixata pentru prima repetitie cu dirijorul francez, spre surprinderea intregii orchestre, recuziterul Filarmonicii impartea, chiar sub ochii dirijorului, foile cu indicatiile atât de necesare ale acestuia, care, de fapt, ar fi trebuit sa fie deja cunoscute si insusite din repetitiile precedente. Si, pe buna dreptate, domnul Bertrand de Billy a afirmat ca orchestra nu este pregatita, dar nu in sensul ca n-ar fi fost capabila sa faca fata textului lui Schoenberg, cum s-a tot comentat, cu mare voluptate, printre colegii de breasla, ci  din pricina lipsei de organizare a celor responsabili de acest concert. Oare cum a fost posibil ca acele indicatii sa nu ajunga la orchestra când ar fi trebuit? O intrebare la care sunt chemati sa raspunda Arteximul si directia Filarmonicii, care, bineinteles, isi arunca pisica una in gradina celeilalte. Insa motivul real pentru care dirijorul francez a renuntat la concert, in ciuda remuneratiei pe care nu cred ca multi ar fi nesocotit-o atât de categoric, a fost impunerea, in contextul lucrarii, de catre dl. Holender, a actorului Victor Rebengiuc, cu un text in limba româna, fapt de neacceptat pentru desfasurarea muzicala a acesteia, care implica, in purul stil sprechgesang, prezenta unui actor sau, mai degraba, a unui cântaret, care sa rosteasca, pe muzica, textul neaparat in limba germana (altfel, cuvintele nu se mai potriveau cu linia melodica). In pofida acestui argument, domnul Ioan Holender si-a sustinut cu tarie optiunea, renuntând astfel la serviciile lui Bertrand de Billy. Dar intâmplarea – cel putin bizara – a facut ca, in aceeasi perioada, sa se afle la Bucuresti dirijorul Leo Hussain, care probabil ar fi trecut mai rapid prin constiinta publicului nostru, in postura sa de dirijor al Filarmonicii din Iasi, desi maestrul ocupa un post extrem de respectabil, adica director la Lansestheater din Salzburg. N-as vrea sa se inteleaga ca subapreciez calitatea orchestrei, ma refer doar la faptul ca acel concert a beneficiat de prezenta unui numar restrâns de melomani, fiind programat la Ateneul Român, a carui capacitate este de numai noua sute de locuri. Culmea coincidentei! – ne-a marturisit dl Holender –, Leo Hussain cunostea lucrarea pe dinafara, pentru ca o studiase in studentie; nu o dirijase pâna in acel moment, dar era pregatit sa preia frâiele productiei. Intr-adevar, a facut-o cu brio, iar succesul a fost pe masura.
Apropo de supozitiile fara temei create in jurul Filarmonicii „George Enescu“, in particular, si in jurul artistilor români, in general, se adevereste o data in plus tendinta tipic româneasca de a privi in jur cu incrâncenare, demolând cu voluptate valorile proprii, intr-un cinic dispret al rezultatelor bune obtinute de cei ce se evidentiaza si tin pasul cu lumea civilizata.
Voi spune, in concluzie, cu toata credinta, ca muzicienii români fac parte deja din patrimoniul universal, cu interpreti omologati in plan artistic si creatori care, prin opusurile lor, sunt recunoscuti de istoria muzicii, personalitati ce merita respectul cuvenit din partea Arteximului, a directorului festivalului, dar si a guvernantilor României.
Asadar, numai o schimbare de strategie ar putea aduce un plus editiilor viitoare, justificând si obligând la o alocare de fonduri substantiala din partea statului român.
Iata de ce voi incheia articolul cu o celebra replica a lui Camil Petrescu: „Câta luciditate, atâta drama“!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper