Dureri…

Un articol de GEORGE NEAGOE

Andrei Pogorilowski, Nic Studeno. Al doilea cartus, Bucuresti, Editura Cartea Româneasca, 2013, 208 p.

 

Dupa al doilea sau roman – „Nic Studeno“ – avem câteva certitudini in legatura cu Andrei Pogorilowski. Prima ar fi grija in a-si evalua corect proiectul, interesându-l mijloacele, nu scopul. Stie ce vrea sa faca: o excelenta scriere detectivistica si erotica. Adica un roman-foileton, asa cum recunoaste pe a doua clapeta a cartii: „Am scris acest episod secund al telenovelei mele literare cu sufletul la gura, asteptând sa vad ce s-a mai intâmplat cu Vlad si cu Andreea, eroii primului episod“. A doua confirmare sta in citatul precedent. Prozatorul construieste cinematografic. Infirma insa prejudecata ca povestea ofera consistenta peliculei. Senzorialitatea, cu insuficienta ei cognitiva, si dialogul, cu aparentele lui de naturalete, asigura libertatea scenaristilor. Pentru ca, la fel ca in „Cartuse“, lumea exista datorita spatiilor goale. Excelenta stilului se afla in faptul ca personajele masculine principale – Vlad Hârtopanu, respectiv Nikolas Studeno – exista datorita excitatiei provocate de miros (amândoi traiesc ameteli narcotice si pestilentiale), auz (ambii sunt melomani), pipait (copertele cartilor au, la ei in cap, finetea si consistenta coapselor femeiesti) si gust (nu ne dam seama daca sunt gurmanzi ori bulimici). Aventura constiintei fiecaruia incepe cu o reactie la stimuli olfactivi: parfumul luxului, respectiv aroma ritualului interbelic de pregatire a tutunului pentru pipa si a cafelei. Este de semnalat si ca pregatirea muzicologica il apropie pe romancier de strategiile intrebuintate de Ioan Mihai Cochinescu in „Ambasadorul“.
Pornind de la trasaturi incerte, obiectivul intârzie asupra scenelor, creând posibilitatea de a le completa cu detalii nementionate. Dilatarea vazului, a celui mai saracacios dintre simturi, si acumularea de amanunte dau senzatia de narativitate. A treia constatare rezulta imediat. Andrei Pogorilowski se concentreaza asupra personajelor. Participarea lor (in niciun caz la „actiune“, termenul fiind inadecvat) deschide un sir nesfârsit de tabieturi si de vicii. Umanitatea li se consuma in degustari si orgii. Când „Cartuse“ se incheia, Laurentiu, fostul amant al Andreei, il introducea discret pe bosorogul viril Nic Studeno, profesor de facultate. Asteptam, in consecinta, sa vedem ce lectii i-a dat infatuatului june-prim. Când colo, am primit biografia scurta, in derulare balzaciano-proustiana, a acestui Priap nabadaios. Asadar, intersectarea destinelor asteapta continuarea, deja anuntata de catre Andrei Pogorilowski.
A patra chestiune evidenta este ca autorul a mostenit de la Aurel Covaci, tatal sau, dexteritatea filologica. Sofisme felurite, calambururi, parodii si structuri licentioase sunt executate ca la pacanele. Jargonul sexual reprezinta punctul forte, pentru ca avem, prin intermediu bulgaresc, sugestii de fixare metaforica, dar nepeiorativa/ bascalioasa, a anatomiei intime. Iar când se profereaza, injuriile au ceva delicat, afectuos, pontos, generând rânjete cabaline. Doua exemple au sanse sa stârneasca emulatie. Unul, prin caracterul rimat si prin resuscitarea patriotismului local: „futu-te-n dinti ca-n judetul Mehedinti“ (p. 167). Asteptam provincia. Al doilea, prin sonoritate: „futu-te-n zbant“ (p. 166). Numai ca aici brevetul ii apartine lui Marin Preda. Lucrul e cunoscut printre literati, ca „neamu’ nevoii“, invocat de Eminescu.
Atingem astfel la a cincea pista neteda. Autofictiunea lui Andrei Pogorilowski prelucreaza anecdote verificabile din lumea scriitoriceasca antedecembrista. De pilda este descrisa cu lux de amanunte, probabil gratie lui Aurel Covaci, intâmplarea din 1969 de la Casa Monteoru, când Dumitru Tepeneag a sarit de la etaj, din Sala Oglinzilor, rupându-si un picior (pp. 59-66). Participanti, la gestul socotit mai târziu ca „disident“ de catre patit (numit „intelectualul“ in roman), sunt „poetul“ (Nichita Stanescu), „traducatorul“ (Aurel Covaci) si „prozatorul“ (nu l-am identificat). De asemenea, apar ca niste umbre puse pe sotii, poetul si graficianul cu nume paronimice, singaporeni statornici, Teodor Pâca si Florin Puca, initiatorii unei prinsori ecologice. Ei „se acuzasera reciproc de faptul ca, in lungile dupa-amieze in care picoteau cu ochi iepuresti, pravaliti in scaune, scrutau de fapt cu atentie lastarisul din jurul gradinii si faceau in secret recensamânul frunzelor“ (p. 60).
…in cot
Romanul imbina, in traditia recuperarii comunismului, palierul personal si coordonatele macroistorice. In plan individual, Nic Studeno trece de la frustrari la satisfactie sexuala. In adolescenta, bulgarul originar din Mehedinti se lasa contaminat de imaginile erotice din „Jurnalul“ lui Amiel si nu poate sa intre in rândul barbatilor. Sansa de a scapa de pacostea virginitatii ii scapa fatidic, de trei ori cu aceeasi fata, Deliana. Dupa atâta tocire si framântare, baiatul de 18 ani primeste inca o buba vânata pe nas. Ii soseste ordinul de chemare la oaste, intr-un batalion de lânga Botosani, comandat de colonelul Molodet, specialist in zborsirea barbatiei racanilor. Dupa aceasta veste, i se parea exagerat de jignitor sa paraseasca tara fara sa fi cunoscut, in sens biblic, sexul opus. Dar avântul se domoleste inca o data, din suflet si din trup, iar timidul accepta detentia in militarie. Pâna când, patruns intr-o ceremonie bahica tripartita – soldati lasati la vatra, proaspat incorporati si scolari – Nikolas accepta sa i se organizeze ad-hoc petrecerea burlacilor. Intrând in cocioaba placerilor, se panicheaza si, din agitatia femeii, izbucneste un incendiu.
Inspaimântat de perspectiva puscariei, Nikolas hotaraste sa fuga din tara. Il ajuta Coriolan Teiu, fost legionar, aghiotant al lui Horia Sima, informator prompt, insa necinstit, al Securitatii si taumaturg regional, cam pârât totusi, al „camasilor verzi“. Panicat, liceanul face legamânt de ascultare, primind asemenea lui Fat-Frumos, hainele cele vechi ale camaradului. Asa cum ne-a obisnuit in „Cartuse“, Andrei Pogorilowski se pricepe sa besteleasca orice situatie grava/ agravanta. Patosul ii repugna. Cum decizia si ceremonia aferenta au solemnitate si potential lacrimogen, ilustrând conflictul intre libertate si datoria consfintita de lege, intre simtamântul patriotic si obligatia de a-i servi pe comunistii venetici, prozatorul focalizeaza asupra stimei de sine a tânarului. Pâna la urma, pe burta si prin Dunare, Nikolas trece granita si se opreste in Franta via Iugoslavia si Grecia.
…de tara
Stabilindu-se la Paris, isi depaseste inhibitiile. Dotat si asa, si altminteri, sustine un doctorat la Sorbona si se casatoreste cu Vanina, o vampiroaica insatiabila. Abia dupa ce mariajul intra in rutina, afla distinsul asistent suplinitor al Universitatii Paris IV ca femeia de alaturi era de un leat cu mama lui. Rasturnarile bazate pe anticlimax, in care Nic Studeno interpreteaza rolul lui Nea Caisa, sunt atractia cartii. Cu prestanta la catedra si in dormitor, barbatul devine atractia Capitalei, fiind solicitat pentru meditatii si alte consultatii.
Numai ca, nostalgia il paleste de câte ori apuca „Jurnalul“ lui Amiel. Accepta ca, pentru a se intoarce temporar acasa, trebuie sa obtina avizul celor de care fugise. Or, ofiterul responsabil de cazul sau, un anume Juravlea de la Ambasada R.S.R. in Franta, ii arata omenia socialismului. Afabil, lingusitor si direct, ii inmâneaza contractul de colaborare cu Directia de Informatii Externe, deoarece observase ca, in fond, era element de nadejde, util, meritând reabilitarea. Santajul fusese pregatit. Nic Studeno insa nu pricepe dimensiunea politica a vizei, asa cum nu-si asumase, din unghiul Securitatii, adeziunea legionara ca pe o tentativa de subminare a autoritatii de stat. El ajunge personaj tragic neintelegând ca, intr-un regim totalitar, individualitatea si individualismul reprezinta infractiuni de insubordonare ideologica. Motive launtrice, intime, desprinse de constiinta de clasa, nu se permit: „Nic Studeno afla ca statul român aprecia faptul ca in cei douazeci de ani de exil «statuse in banca lui» si ca nu se combinase in niciun fel relevant cu diaspora româna, ca nu produsese «materiale denigratoare» – si de aceea nu exista niciun motiv serios pentru care sa nu isi poata vizita parintii trecând granita ca cetatean francez, chiar daca la Bucuresti se stie de episodul lui legionar…“ (p. 82).
Dascalit cum se cuvine de superiorul sau, turistul face in asa fel incât „organele“ din Mehedinti sa-l trateze ca pe Revizorul lui Gogol. Totusi, ofiterul DIE nu da semne ca ar fi asimilat ceva din scurta sedere pe plaiurile natale. Altceva il preocupa. Diabetul ii obliga sa ia un medicament care provoaca priapism. Si, ca un soldat neinstruit, are o atitudine ireverentioasa, faloasa. Executarea televizata a dictatorilor, pe 25 decembrie 1989, il lasa rece. Fierbinteala provenea din alta parte. Dincolo de sarja la adresa momentului crucial, cred ca Andrei Pogorilowski a mutat obiectivul pe viata persoanelor indiferente, neafectate de deciziile luate la nivel inalt. Nimeni nu ne obliga sa participam la durata evenimentelor majore: „In ziua in care la Târgoviste o chimista de renume mondial era rapusa de o rafala de gloante, chimia hormonala a lui Nic Studeno o luase de câteva zile cu totul razna“ (p. 144).
Imediat dupa Revolutie, reputatul profesor este reactivat in structurile serviciilor secrete si, alaturi de Juravlea, conduce, la Bucuresti, Universitatea Româno-Franceza si, pe cont propriu, multe studente in pat. Se sinucide in direct la o televiziune, tragându-si un glont in cap, fiind interpelat de mai multi anonimi despre legaturile lui cu fosta politie politica. Zeflemisind onoarea si constiinta, scriitorul opreste romanul in ghiorlania dâmboviteana, unde totul e nesigur, amestecat si gretos, ca mirosul de mititei.
In mâna cititorului, „Nic Studeno“ pare un revolver pregatit pentru ruleta ruseasca. Prozatorul pune gloante oarbe si atentioneaza ca, de pe cladiri, trag teroristi. Intrecându-se in glume, Andrei Pogorilowski a realizat o carte delectabila.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper