Din nou despre muzeele iesene

Prea putine muzee noi se deschid în România! Trebuie, asadar, ca atunci când acest lucru se întâmpla, sa semnalam evenimentul.
De câtiva ani de zile, cladirea emblematica a Iasilor, Palatul Culturii, se afla în restaurare. Pentru ca a venit vorba despre asta, notez ca m-am gândit, adeseori, cum se face ca, atunci când este ca cineva sa aleaga o constructie reprezentativa pentru un oras, ea nu este niciodata, cladirea vreunei administratii publice sau a nu stiu carei firme, ci un monument istoric ori sediul unei institutii de cultura – adeseori, el însusi, monument istoric. Când vine vorba despre finantarea lucrarilor de restaurare sau macar de întretinere a acestor constructii, nu se gasesc bani. Probabil ca cei în drept se gândesc ca monumentele sunt monumente pentru ca sunt rezistente si, în consecinta, se întretin singure, printr-un fel de miracol. În schimb, se arunca sume uriase de bani în tot felul de spectacole cu vedetele zilei, timp în care boxele varsa cantitati insuportabile de decibeli pentru urechea omeneasca – si care fac sa cada tencuiala de pe cladirile care servesc doar drept fundal „frumos“ luminat.
Din fericire, în cazul Palatului Culturii iesean exista un contract de finantare sustinut de faimosul împrumut obtinut de Ministerul Culturii, în 2005, de la Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei. Din nefericire, contractul se deruleaza dupa regulile licitatiilor din România – ceea ce înseamna procese interminabile între toate partile implicate si o multime de încurcaturi administrative.
Pâna când lucrarile de restaurare se vor finaliza, conducerea Complexului Muzeal National „Moldova“ (destul de nefericita aceasta denumire, mai ales de fapt ca nimeni nu îi spune asa muzeului iesean!) s-a concentrat pe lucrarile de finalizare a altor unitati muzeale, care sunt administrate de marele muzeu. Astfel, din 2007 încoace, au fost deschise ori redeschise, dupa lucrari de restaurare mai mult sau mai putin îndelungate, si cu expozitii complet înnoite, Muzeul Unirii, Muzeul Memorial „Mihail Kogalniceanu“ si Muzeul „Poni – Cernatescu“ – toate acestea, din Iasi, precum si Palatul Memorial „Al. I Cuza“ de la Ruginoasa. Doar Muzeul Viei si Vinului, de la Harlau, fusese inaugurat ceva mai devreme. Specialistii moldoveni au realizat proiectul pentru reamenajarea muzeului Rezervatiei Arheologice de la Cucuteni, asteptând doar finantarea, si se pregatesc si pentru marele proiect din Palatul Culturii, unde se vor amenaja noile expozitii permanente de istorie, arta, etnografie si istorie a tehnicii. De aceasta data, am sa ma refer doar la unul dintre muzeele recent (re)deschise, cel care a obtinut în acest an Premiul Comitetului National Român ICOM pentru cea mai valoroasa expozitie permanenta deschisa în anul 2012 în România.
Am avut prilejul cu alta ocazie sa ma refer în paginile acestei reviste la extrem de putinele premii care sunt rezervate specialistilor din muzee, fie ca sunt muzeografi, cercetatori sau restauratori. Nu mai discut aici despre faptul ca, practic din 2004 încoace, Administratia Prezidentiala nu a mai acordat ordine si medalii muzeografilor. Dupa ce Ministerul Culturii a renuntat, din 2009 încoace (nu din cauza crizei, asa cum a lasat sa se înteleaga titularul de atunci al postului, ci din motive strict politice), singurele recompense – si acelea, foarte anemice, din cauza saraciei – au fost cele acordate de putinele organizatii profesionale din domeniu. În aceste conditii, Premiul Comitetului National Român ICOM a ajuns sa fie unul dintre cele mai râvnite, cu toate ca, din banii primiti, abia daca premiatii îsi pot permite o masa la un restaurant bun. Este adevarat, Premiul are deja o anume vechime; în acest an, s-a desfasurat cea de a 14-a editie. De fiecare data, Premiul este acordat unei expozitii temporare si uneia permanente. Daca, de aceasta data, la „temporare“, juriul (alcatuit în acest an din Raluca Iulia Capota, Cristina Dinu, Aurelia Dutu, Mihaela Murgoci, Dragos Neamu, Florin Sicoie, Calin Stegerean si Alis Vasile) a deliberat mult pâna a transat între cele doua favorite, acordând o mentiune expozitiei „Picu Patrut – ultimul mare miniaturist al Europei“ (o excelenta expozitie realizata de o echipa de muzeografi de la Muzeul National al Taranului Român, sub conducerea Georgetei Rosu) si premiul propriu-zis „Marturiilor“ puse în opera de Emanuela Cernea si Lucretia Patrascanu, la Muzeul National de Arta al României (ma refer la expozitia dedicata frescelor Manastirii Argesului), în cazul expozitiilor permanente a fost mult mai simplu, acesta revenind Muzeului „Poni – Cernatescu“.
Poate ca nu toata lumea cunoaste istoria casei din strada Kogalniceanu (ea se afla, de altfel, la doar câteva zeci de metri de Muzeul Kogalniceanu). Însusi mitropolitul Veniamin Costachi a construit-o, în 1839, locuinta fiind cumparata de Petru Poni în 1880. Fiica savantului, profesorul universitar Margareta Poni, a donat casa, în 1973, primariei iesene, cu scopul de a se organiza, acolo, un muzeu dedicat familiei sale. La acest legat s-a adaugat donatia nepoatei lui Poni, Florica Mageru (si ea, profesor universitar), constând în obiecte care apartineau familiei. Din pacate, muzeul a fost inaugurat abia în 1991, primind în 1994 numele actual, având în vedere si patrimoniul provenit de la un alt celebru chimist, Radu Cernatescu, fiu al Margaretei Poni si, deci, nepot al lui Petru Poni, si care a locuit si el în casa din strada Kogalniceanu din 1930 si pâna la moartea sa, în 1958. Merita mentionate si donatiile unei alte universitare, Elena Bogdan, fiica academicianului Petru Bogdan, care era cumnatul lui Radu Cernatescu, precum si ale fiului unui alt chimist, academicianul Constantin V. Gheorghiu. Totul, în jurul acestei case si al celor alaturate are un parfum greu de istorie, mai mult sau mai putin romantata, totul musteste de amanunte legate de viata personalitatilor care au urcat pe dealul strazii Kogalniceanu. Sotia lui Petru Poni, celebra poeta Matilda Cugler – Poni (si mama Margaretei), a revenit în cartierul în care a ajuns sa locuiasca, dupa ce tatal sau, arhitectul sef al Iasilor, Karl von Kugler, fusese angajat, în 1888 (când Petru Poni se mutase, deja, de opt ani, în vecinatatea lui), de catre Ilie Kogalniceanu, venerabilul parinte al lui Mihail, sa îi repare casa. Am exagerat poate dând atâtea detalii despre persoanele care au locuit pe strada Kogalniceanu, la numarul 7B, ori au avut vreo relatie de vreun fel cu celebritatile care au stat acolo, tocmai pentru a arata cât de dificila a fost munca muzeografilor, care au fost obligati sa onoreze toate donatiile facute, de-a lungul a patru decenii, si sa creeze atmosfera unei case locuite de atâtea personalitati, în epoci diferite. Spre meritul lor, ambitia specialistilor ieseni a fost chiar si mai mare, ei reusind sa constituie cu totul altceva decât o casa memoriala; muzeul beneficiaza de spatii educationale, în care (mai ales) tinerii pot sa învete lectii de chimie si de geologie. Totul este cântarit, farmaceutic, pentru a acorda importanta cuvenita fiecarei epoci în parte, fiecarei persoane si fiecarui scop muzeografic anume. Echipa ieseana (autorii expozitiei sunt Lacramioara Stratulat, Lenuta Chirita, Monica Nanescu, Carmen Mihaela Paduraru, Oana Florescu, Marcela Suica si Valentina Drutu) merita felicitata pentru aceasta reusita! Iar daca edilii ieseni îsi doresc cu adevarat sa faca din Iasi o capitala culturala a Europei, ar trebui sa aiba mai mare grija de infrastructura culturala a municipiului si a împrejurimilor sale, pentru ca vor avea parte de contracandidati care se anunta la fel de hotarâti sa urmeze succesul Sibiului din 2007!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper