Depasirea ambiguitatilor

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Sa intram putin în subtilitatile negocierii dosarului nuclear iranian asa cum rezulta din esecul rundei a doua (8-10 noiembrie) pentru a întelege ca un succes la tratativele reluate la 20 noiembrie, la Geneva, nu poate fi usor de obtinut. Iranul risca sa devina un test sever de verificare a solidaritatii puterilor occidentale, poate chiar un factor de dezbinare.
Franta, schimbare din mers
Pâna în ultima zi a negocierilor din 8-10 noiembrie s-a crezut ca un acord interimar cu Iranul este posibil. Teheranul acceptase sa puna programul sau nuclear sub control si sa renunte la dimensiunea militara a acestuia în schimbul ridicarii partiale a embargoului impus de Statele Unite si Uniunea Europeana. Încheiam cronica trecuta cu constatarea ca secretarul de stat John Kerry, dupa discutia între patru ochi cu ministrul de Externe francez Laurent Fabius, a rasuflat usurat intuind ca Franta îsi ia responsabilitatea blocarii acordului. Nimeni nu avea garantia ca amânarea, pâna la 20 noiembrie, a negocierilor conducea la clarificarea conditiilor acestui acord conceput ca interimar sau la înlaturarea unor ambiguitati implicite în aceasta etapa. Altceva s-a limpezit: s-a constatat ca Franta a devenit aliatul cel mai important al Tel-Aviv-ului, oponent total al semnarii acordului. Aceasta indica, între altele, o modificare a obiectivelor Parisului în Orientul Mijlociu, echivalenta poate cu o îndepartare de la mostenirea lasata atât de dreapta, prin Charles de Gaulle, cât si de stânga, prin François Mitterrand, care avea la baza legaturile coloniale ale Frantei cu tarile arabe. Sub Nicolas Sarkozy si François Hollande, asa cum ne dau de înteles angajarile militare în Libia si Mali – poate fi adaugata si intentia de a interveni în Siria –, Franta pare sa urmareasca dobândirea unui rol mai consistent în Orientul Mijlociu. De asemenea, implicarea în Mali si în Republica Centrafricana indica dorinta Parisului de a-si reface viguros pozitia în fostele colonii din Africa. Constatarea nu-mi apartine; cei care au ajuns la ea se întreaba daca Parisul are mijloace sa duca o astfel de politica.
Cine a negociat
proiectul de acord?
Sa revenim la negocierile cu Iranul. Nu a existat nici o îndoiala ca proiectul de acord negociat timp de trei saptamâni la Geneva-2, la nivel de experti, avea imperfectiunile lui. Tocmai de aceea sefii diplomatiilor statelor din grupul 5+1, cei cinci membri permanenti ai Consiliului de Securitate, Statele Unite, Rusia, China, Franta, Marea Britanie plus ministrul de Externe al Germaniei, s-au deplasat la Geneva, la 8 noiembrie. În mare, acestia au deblocat negocierile si au pregatit semnarea acordului. Dar tocmai atunci a intervenit neprevazutul, adica amintita discutie Fabius-Kerry. Dupa care Fabius a facut acea surprinzatoare declaratie: „nu exista nici o certitudine” în privinta semnarii acordului, vorbind chiar de „un jeu de dupes”, pe româneste pacaleala sau înselatorie. Cuvinte grele. „Aceasta reactie, remarca imediat Fr. Nicoullaud, fost ambasador al Frantei la Teheran, lasa impresia ca Laurent Fabius a descoperit textul la sosirea lui la Geneva. Daca diplomatia franceza nu a fost de acord, de ce nu a blocat textul mai devreme?”. Francezii iau în calcul o ipoteza, anume ca textul luat ca baza de negociere nu era opera celor 5+1, ci fructul negocierilor secrete dintre americani si iranieni. O ipoteza numai? Nu tocmai. Acum se stie ca americanii duceau negocieri secrete cu iranienii de sase luni, deci cu mult timp înaintea conferintei Geneva-2. François Gere, directorul Institutului Francez de Analize Strategice, pretinde ca „au existat schimburi de opinii, fara angajamente oficiale, între Departamentul de Stat si Ministerul iranian de Externe, în vederea ajungerii la un acord asupra dosarului nuclear. Americanii au acceptat sa acorde Iranului dreptul de a îmbogati uraniul pâna la 20% sub controlul strict al Agentiei Internationale a Energiei Atomice”. Parisul nu contesta acest drept. Dar nici nu trebuie sa se creada ca schimbarea de pozitie a lui Fabius poate fi pusa doar pe seama unui puseu de orgoliu personal. Franta este tara care a initiat, în 2003, procesul de negocieri cu Iranul si are experienta acelui „jeu de dupes“ al Iranului care nu si-a tinut promisiunile facute. Perioada prezidentiatului lui Ahmadinejad, care a facut din programul militar nuclear un mijloc de santaj politic pentru statele din regiune, cu tinta fixa Israelul, este o dovada. Ca parte a noului grup în format 5+1, mandatat de ONU pentru a negocia cu Iranul, Parisul a suportat greu ofensa de a nu fi fost informat la timp de discutiile secrete americano-iraniene. Si a mers mai departe suspectând ca textul proiectului de acord interimar luat ca baza de negociere la Geneva apartinea, de fapt, delegatiei americane.
Ce s-a negociat?
Sa refacem prevederile proiectului acordului interimar dupa informatiile din presa internationala: o diminuare a sanctiunilor „reversibile” aplicate Iranului prevazute în sectorul comercial cu aur, metale pretioase, produse petrochimice si, de asemenea, deblocarea a cincizeci de miliarde de dolari din conturile Teheranului aflate în bancile straine. În schimb, Iranul accepta sa-si suspende productia de uraniu îmbogatit cu 20% pe propriul teritoriu continuând doar activitatile de cercetare si productie la scara mica pentru programul sau civil. Cu alte cuvinte, sa stopeze orice activitate care conduce la continuarea programului militar nuclear. Semnarea acestui acord-punte ar fi condus, dupa sase luni, la încheierea unuia definitiv care sa prevada si ridicarea sanctiunilor economice aplicate Iranului în comertul cu petrol si deblocarea conturilor iraniene din bancile straine.
Blocând semnarea proiectului negociat la Geneva-2, Franta a intrat în gratiile Tel-Aviv-ului si ale republicanilor americani, cu totii ostili oricarei întelegeri cu Teheranul. Vizitele presedintelui Hollande în Israel si teritoriile palestiniene din 16-17 noiembrie, deci înainte de reluarea negocierilor la Geneva, confirma ipoteza ca Parisul este hotarât sa joace un rol propriu în Orientul Apropiat. „Convingerea mea este ca nu trebuie sa lasam garda jos în fata Iranului”, declara presedintele francez, Iran pe care premierul Netanyahu îl califica de „agresiv, violent, mesianic si apocaliptic”. Hollande a pus patru conditii pentru încheierea unui acord cu Iranul: „Prima: punerea imediata sub control international, în totalitate, a instalatiilor nucleare iraniene; a doua: suspendarea îmbogatirii uraniului cu 20%; a treia: reducerea stocurilor existente: în fine, a patra, oprirea constructiei centralei nucleare de la Arak” (presupusa ca poate asigura uraniul necesar fabricarii armei nucleare, n.n.). Asupra acestor exigente Washingtonul doreste sa discute iar Londra si Berlinul par chiar tolerante. Doar Israelul este intransigent. Presedintele Shimon Peres a reconfirmat, fara precizari: „nu vom admite niciodata ca Iranul sa detina arma nucleara“. Sa reamintim ca presedintele francez, nu cu mult timp în urma, îsi exprima convingerea ca Iranul urmareste „sa se doteze cu rachete balistice intercontinentale, de care proiectul de acord redactat la Geneva nu scoate o vorba. De ce o face? Nu pentru a lovi Israelul, asta este deja în masura sa o faca, ci pentru a atinge Parisul sau Londra, Washington-ul sau New York-ul… În fata Iranului nu ne permitem sa fim slabi sau naivi“.  O astfel de viziune este cu adevarat apocaliptica. Dar acordul cu Iranul nu poate fi nici evitat, nici prea mult amânat. Interesul nu este numai al unei parti. Presedintele Hassan Rouhani, socotit de toata lumea moderat, si-ar vedea subminata pozitia în fata Ayatolahului, conducatorul spiritual al Iranului, caruia i-a promis obtinerea ridicarii blocadei. Fara sprijinul acestuia, Rouhani nu poate avansa în negocierea acordului, iar ridicarea blocadei tine direct de înlaturarea ambiguitatilor programului nuclear iranian: civil sau militar? Pe de alta parte, în 2014, Congresul american va lua în discutie noi sanctiuni îndreptate împotriva statelor aflate pe „axa raului“. În cazul imposibilitatii risipirii acestor ambiguitati este greu sa fie depasita criza de trei decenii din relatiile americano-iraniene pe care, în conditiile evolutiilor din Orientul Mijlociu, si-o doreste Washingtonul.
Tactica Teheranului este sa câstige cât mai mult timp pentru cât mai convenabile concesii. Nealinierea pozitiilor partenerilor occidentali si, mai ales, divergentele lor servesc din belsug o astfel de tactica.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper