Dan Berindei 90

Un articol de ***

 

Un dosar de Angela Martin

Minutie documentara si sinteza istoriografica: academicianul Dan Berindei

ALEXANDRU ZUB

Istoria, ca disciplina umanista, e un domeniu în care se ajunge la performanta relativ târziu, anevoie si cu destule sacrificii. „La plus difficile des sciences“, constata la timpul sau Fustel de Coulanges, el însusi un artizan tenace al domeniului si un reper de neocolit, convins ca e necesara „o viata de analiza pentru o clipa de sinteza“. Rar se întâmpla ca un istoric sa dea masura competentei sale din primii ani, pe seama însusirilor personale, ca si a unei bune optiuni tematice si de metoda. Este cazul academicianului Dan Berindei, ani de-a rândul presedinte al sectiei de resort, actualmente vicepresedinte al savantului corp, pozitie din care a exercitat o legitima influenta asupra istoriografiei.
Nu e de mirare ca a fost evocat la rastimpuri în reuniuni de profil si i s-au dedicat volume omagiale, iar diverse universitati i-au conferit titlul de doctor onorific, în semn de apreciere a operei sale, pe tarâm stiintific si socio-cultural. Însa un anume impact profesional, în cazul sau, e sesizabil înca din primii ani, ca specialist în epoca moderna, preocupat îndeosebi de miscarile social-politice care au jalonat istoria secolului XIX, miscari în miezul carora s-au situat figuri de mare forta combativa (Tudor Vladimirescu, N. Balcescu, Al. I. Cuza), miscari pe care le-a studiat monografic, cu o documentatie mereu extinsa si analize menite a stârni interesul breslei si al publicului totodata. Modernistii au tras un real profit din numeroasele documente de epoca scoase la iveala de tânarul istoric, precum si din analizele secventiale privind un aspect sau altul. În centru s-a plasat mereu miscarea pasoptista, cu antecedentele si efectele ei, constituind pentru autor o tema de reflectie si de continua adâncire. A fost o buna alegere, una ce îngaduia o extensie continua de orizont informational si exegetic, la care au contribuit concomitent si alti specialisti: Cornelia Bodea, Silviu Dragomir, Gh. Platon, Apostol Stan etc. I s-a revelat ideea ca „fara generatia pasoptista România n-ar fi existat. A fost generatia celor care s-au aflat pe baricadele Revolutiei din 1848, pentru ca, apoi, tot ei sa fie fauritorii statului modern. A fost generatia care – însufletita de un ardent patriotism, dar si de inteligenta politica – a stiut sa înlature piedici ce pareau de netrecut si sa puna temeiurile existentei statului modern“. Nu e greu de sesizat faptul ca acea epoca i-a oferit istoricului nu doar o tema de studiu si reflectie, ci si modele de împlinire civica si morala.
Dotarile personale, formatia intelectuala si initierea în domeniul istoriei cu profesori de elita (G.I. Bratianu, I. Hudita, V. Papacostea s.a.) au constituit atuuri însemnate în devenirea sa en historien, în pofida unor elemente de obstructie inerente în epoca, pe care a stiut însa cum sa le depaseasca. A publicat, intens, volume de documente, studii secventiale, monografii, sinteze privind modernitatea româneasca, relatiile cu lumea din afara, impunându-se ca un specialist de marca, unul ale carui opinii contau tot mai mult în evolutia istoriografiei. În tara, ca si în anumite organisme internationale de resort, el a ajuns o figura proeminenta, una demna de stima breslei apartenente.
Recunoasterile nu i-au lipsit, mai cu seama în ultimul sfert de secol, când soarta i-a facilitat unele pozitii de înalta raspundere, nu doar simbolica. Profesionalismul, staruinta în proiect, abilitatea în raporturile cu ceilalti, palmaresul istoriografic au rodit exponential, daca se poate spune asa, mai ales în perioada posttotalitara.
Din aceasta perioada dateaza initierea de ample sinteze colective, precum „Istoria românilor“, sub egida Academiei Române, alaturi de frecvente activitati de interes national desfasurate în acelasi cadru, pe linie de cercetare stiintifica, însa si privitor la didactica istoriei. „Visez la o Enciclopedie a istoriei românilor, în care sa se însumeze biografiile. Sunt preocupat si de o valorificare a propriilor lucrari“, marturisea neobositul istoric, într-un interviu patruns anume de spiritul sau militant si tenace.
A pune rânduiala în propria biografie, dupa exemplul unor înaintasi de seama, a fost o preocupare a sa constanta, din care s-au înfiripat deja unele volume de ego-istorie, în sensul practicat si de alti profesionisti ai domeniului. Ar fi de mentionat aici „Drumuri în lume, în vremuri de speranta si incertitudini“ (2005), „În mijlocul cetatii“ (2009), „Gânduri îngrijorate“ (2011), „Românii între trecut si viitor“ (2012), carti care, din pacate, nu s-au bucurat de o difuziune pe masura.
Nimic mai firesc la un istoric decât sa-si evoce calatoriile, fie acestea cu rost profesional sau de agrement. În spatiul românesc, exemplele de acest fel abunda, de la Kogalniceanu si Xenopol la Iorga si C.C. Giurescu, de la D. Prodan la N. Djuvara, daca e sa mentionam numai câteva nume. Este surprinzator ca nimeni nu le-a supus înca unei analize mai atente, cu toate ca „literatura“ calatoriilor constituie deja, la intersectie de genuri, un capitol dens al istoriei culturale. Mai mult înca, historicus viator se simte cumva descoperit când tine sa observe mai de aproape ego-istoria.
În sensul amintit si cu gândul, poate, la o resistematizare autobiografica, Dan Berindei a scos, cu ceva timp în urma, un asemenea volum, continând relatari despre calatoriile sale prin lume, limitându-se momentan la trei lustri pusi sub semnul sperantei si incertitudinilor. Ca si în alte lucrari, autorul se multumeste a consemna fapte, evenimente specifice, reducând la minimum consideratiile de ordin teoretic.
„Argumentul“ cu care se deschide volumul include o asemenea reflectie: „Calatoria este o componenta esentiala a vietii omenesti. A vedea altceva înseamna a cunoaste si a întelege ceea ce este dincolo de-o existenta limitata în spatiu si pe multi altii. A iesi din tiparele propriei vieti, din hotarele cotidianului, reprezinta pentru om o nazuinta fireasca, cu atât mai normala în conditiile mondializarii. Calatoria te ajuta sa devii un om cu o alta putere de comprehensiune, cu un alt orizont, un cetatean al lumii“.
Fara a dramatiza câtusi de putin, autorul constata ca între întâia calatorie – efectuata ca adolescent, în spatiul balcanic – si prima iesire, dincolo, în lumea apuseana, s-au scurs aproape trei decenii, timp în care lumea însasi se schimbase fundamental. Regimul instalat în România dupa al Doilea Razboi Mondial, sub dominatia sovietica, a întors spatele lumii libere, limitând la minimum contactele cu aceasta si supraveghindu-le sever pe cele tolerate înca.    4
Mai complex ca finalitate se arata volumul „În mijlocul cetatii“ (2009), titlu echivalent cu un credo profesional, asumabil de orice istoric devotat comunitatii sale. E un triptic tematic, în care prima sectiune („Gânduri despre lume si viata“) trimite anume la un eseu pârvanian; a doua se refera la „Istoria astazi“; ultima, la problematica tranzitiei privita sub unghi istoric. Autorul nu ezita sa puna în discutie teme ardente în ultimele decenii, ca patria, natiunea, scoala, predarea istoriei, relatia cu politica, nevoia de modele etc., zugravind în ansamblu un tablou sui generis al unei istoriografii în care adevarul si spiritul civic se afla în buna concordie.
Spre deosebire de confratii care „se joaca“ de-a pluralismul în istoriografie, Dan Berindei s-a mentinut în orizont pozitivist, sustinând ca „adevarul este unul singur, dar cunoasterea sa ridica marile probleme“, asupra carora distinsul istoric n-a socotit ca e cazul sa insiste. Dupa opinia sa, „istoriografia traieste un proces neîntrerupt de înnoire“, întemeiat pe „acumularile traditiei, pe munca si creativitatea înaintasilor“, însa si pe înnoirile aduse de confrati. Istoricul trebuie sa stie masura lucrurilor, sa ramâna un „judecator impartial“, ca în stiuta maxima ciceroniana reiterata adesea de-a lungul timpului. În cazul de fata, s-a impus cumva concluzia ca „istoria ramâne o stiinta în obiective si în metode, desi scrierea istoriei trebuie sa fie, în masura posibilului, frumoasa si atractiva“, adica sa aiba si o valenta artistica. Simpla înregistrare de fapte nu-l poate multumi pe istoricul autentic, sensibil la semnificatii si la sinteza integrativa.
Ca si alti contemporani, Dan Berindei a preferat, mai ales în primii ani, sa publice documente, antologii tematice, bibliografii dintre cele mai pretentioase, ca raspuns la anumite comenzi, desigur, însa si pentru a evita „pogoramintele“ impuse la lucrarile mai sintetice. A început prin a edita rapoarte consulare, documente interne, „izvoare“ privind statul român în epoca moderna, fara a se limita însa nicicând la simpla compulsare documentologica, ci folosindu-le pentru restitutii fragmentare si studii monografice, înainte de a le topi, asa-zicând, în sinteze.
Biografiile întocmite pe parcurs (cea a lui Balcescu a fost si premiata de Academia Româna) ramân exemplare prin exactitate si deschideri, autorul silindu-se a integra fiecare personaj în epoca si în istoria culturii. Portrete de istorici a zugravit mereu, sintetic, în revuistica de specialitate sau chiar în volume de autor, cel mai atasant si mai comprehensiv fiind poate portretul lui „Florin Constantiniu, un mare învatat si un prieten“ . Un dens capitol din volumul „Portrete istorice“ (2001) e închinat de altfel confratilor de breasla, integrati legitim în devenirea cronotopica a natiunii noastre. „A scrie si a face istorie“ constituie, ca în sintagma sallustiana, actiuni afine si consubstantiale. Secventele ego-istorice publicate în presa sub titlul „Memorii sincere sau dreapta masura în judecata trecutului“ sugereaza existenta unui proiect mai vast, în relatie cu care se cer puse volumele deja aparute în anii urmatori. Era de asteptat ca ecoul lor sa fie mai puternic decât se vadeste în dificila noastra „normalizare“.
Unele secvente privitoare la istoria de azi ar putea fi socotite ca excesive: „Nu mai avem patrioti! Nu mai avem constiinta colectiva si nici un fel de educatie nationala. Tara se risipeste“. Este o generalizare ce nu tine seama, pare-se, de acea „Românie vesnica“, evocata „În mijlocul cetatii“. Acea Românie poate fi adesea somnolenta si uneori sa adoarma, ca Frumoasa din basm, dar o trezire se produce la un moment dat, fie si cu aparente miraculoase, ca în fatidicul pasoptism pe care Dan Berindei l-a situat în centrul reflectiei sale en historien, asigurându-i însa perspectiva duratei lungi, orizont indispensabil celui care tine sa afle „cum a fost“ si daca se poate trage profit din experienta trecutului. Raspunsul distinsului istoric, în ambele registre, e tonic, fiindca activeaza cumva speranta redresarii. La popasul aniversar de acum, lectura operei sale, vasta si coerenta, ne poate reconforta.

 

Istoricul României moderne

IOAN-AUREL POP

Sarbatorirea seniorilor, mai ales a celor care se confunda cu secolul si cu faurirea României Mari, trebuie sa fie o îndatorire suprema a noastra, a tuturor. Un astfel de senior, descins dintr-o spita boiereasca, participanta la mai toate actele energice ale românilor de la întemeiere încoace, este istoricul Dan Berindei.
Profesorul Dan Berindei, nascut  la 3 noiembrie 1923, în Bucuresti, s-a afirmat, de multi ani, drept o personalitate marcanta a istoriografiei românesti, ajungând, mai ales în deceniile din urma, sa se confunde cu scrisul istoric însusi si, îndeobste, cu cea mai importanta institutie de consacrare a valorilor culturale românesti – Academia Româna. Ales, în 1991, membru corespondent al prestigiosului for mentionat, devine titular la scurt timp (1992), apoi presedinte si presedinte de onoare al Sectiei de Stiinte Istorice si Arheologie (din 1993 pâna azi). De asemenea, din 2006 este vicepresedinte al Academiei Române.
Format în ambianta scolii istorice de la Bucuresti, în cea dintâi universitate a tarii, profesorul Dan Berindei si-a desfasurat o parte substantiala din cariera de istoric la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ al Academiei, în calitate de cercetator. Gratie modelului oferit cu generozitate de catre profesorii sai – unii dintre cei mai de seama istorici români ai secolului trecut –, precum si daruirii si dotarii personale exceptionale, tânarul învatacel a ajuns repede la performante stiintifice deosebite, apreciate de catre cunoscatori. Aprecierea aceasta cvasiunanima a avut însa si sincopele sale, pricinuite de dictatura comuniste, dificultatile de exprimare obiectiva a reconstituirii trecutului, primatul politicului si al ideologiei, încât venerabilul istoric de astazi s-a vazut chiar îndepartat pentru un numar de ani din activitatea de cercetare. Au urmat însa apoi anii maturitatii creatoare, care au corespuns si cu relativa destindere si liberalizare a societatii comuniste. Specializat în istoria moderna a României, a ajuns de-a lungul deceniilor sa fie autorul, individual sau în colaborare, a circa 65 de volume si a aproape 650 de articole si studii aparute în prestigioase reviste stiintifice din tara si din strainatate, în care abordeaza aspecte referitoare la istoria politica si sociala a secolului al XIX-lea (revolutiile din 1821 si 1848, Unirea Principatelor, Razboiul de Independenta), la istoria economica, istoria culturii, a jurnalismului, a orasului Bucuresti, istoria diplomatiei si relatiile internationale: „La réforme agraire de 1864 en Roumanie et son application“ (în colab.); „Reforma agrara din 1864“; „Cucerirea independentei României“; „L’Union des Principautés Roumaines“; „L’année révolutionnaire 1821 dans les Pays Roumains“; „Revolutia româna de la 1848“; „Independenta României“; „Epoca Unirii“; „1848 în tarile Române“; „Calatori români pasoptisti“; „Revolutia româna de la 1821“; „Societatea româneasca în vremea domniei lui Carol I. 1866-1876“; „Revolutia româna din 1848-1849. Consideratii si reflexii“; „Românii si Europa în epoca premoderna si moderna“; „Les Roumains et la France au carrefour de leur modernité“ etc. În egala masura a fost atras si de unele figuri de seama ale istoriei moderne a României: „Mihail Kogalniceanu, Texte social-politice alese“; „Pe urmele lui Nicolae Balcescu“; „Portrete istorice“ s.a. Recent, a publicat „Istoria Academiei Române“. A depistat si a publicat izvoare istorice privitoare la istoria moderna a României: „Documente privitoare la Unirea Principatelor“ (vol. I, II, IV); „Documente Hurmuzaki. Serie noua. Rapoarte consulare austriece (1812-1823)“; „Razboiul pentru independenta nationala 1877-1878. Documente militare (în colab.); Independenta României. Documente (II/1-2, în colab.)“; „Documente privind domnia lui Alexandru Ioan Cuza. I. 1859-1861“ (în colab.); în domeniul istoriei contemporane, a tiparit „Jurnalul politic“ al profesorului Ioan Hudita (8 vol.). A fost coordonator si autor la tratatul „Istoria românilor“ (vol. VII/1). S-a numarat printre autorii a numeroase lucrari colective, este redactor-sef al unor publicatii prestigioase („Memoriile Sectiei de stiinte Istorice si Arheologie – Academia Româna“, „Revue Roumaine d’Histoire“, „Studii si Materiale de Istorie Moderna“) si membru în colegiile de redactie a unor periodice de profil românesti si straine („Historia Urbana“, „Arhiva Genealogica“, „Cahiers „Charles Fourier“„ din Besançon, „Revue d’Europe Centrale“ din Strasbourg-Paris). A fost ales, de-a lungul anilor, membru al unor academii si foruri stiintifice straine (Academia Europeana de stiinte, Arte si Litere, Academia Polona de stiinte si Litere din Cracovia, Comisia internationala a presei, Asociatia de istorie contemporana din Franta, Societatea de Istorie Moderna a Frantei, Confederatia Internationala de Genealogie si Heraldica, Comisia Internationala de Studii Slave, Centrul Italo-Român de Studii Istorice din Milano, Comisia de Istoria Relatiilor Internationale, Societatea Austriaca pentru Istoria Secolului al XVIII-lea, Asociatia Istoricilor Europeni, Societatea de Istoria Revolutiei de la 1848 si a Revolutiilor din Secolul XIX din Franta, Societatea Sud-Est Europeana din Germania, Societatea „P.J. Proudhon“ din Besançon, Asociatia Istoricilor Francofoni din Paris, Societatea de Genealogie si Heraldica a Greciei etc.).
Scrierile Domniei Sale au desenat, cu trasaturi energice, portretul unei epoci numite îndeobste „secolul nationalitatilor“, evidentiind, în cadru european, afirmarea moderna a românilor si a României, cu toate procesele importante de-atunci: revolutiile de emancipare sociala si nationala, formarea statului român unitar, domnia lui Alexandru Ioan Cuza, instaurarea si afirmarea dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen, marile reforme, cucerirea independentei de stat, desavârsirea unitatii nationale si Primul Razboi Mondial etc. Îmbinând cu îndemânare de maestru analiza cu sinteza, editarea izvoarelor cu elaborarea de monografii, istoria nationala cu implicatiile sale europene si universale, academicianul Dan Berindei s-a situat mereu în centrul culturii poporului sau, pe care a înteles sa-l faca apreciat si cunoscut în lume. Conceptia istorica reflectata de lucrarile Domniei Sale evidentiaza preocuparea constanta pentru cercetarea trecutului în acord cu faptele reiesite din izvoare, în vederea stabilirii adevarului, atât cât este acesta omeneste posibil. Tinzând spre o asemenea reconstituire, profesorul Dan Berindei a urmat modéle celebre din istoriografiile franceza si germana, prin îmbinarea eruditiei si acribiei cu verbul înaripat, cu expunerea frumos mestesugita, într-o limba româna plina de farmec. În acest fel, a închinat mii de pagini Revolutiei de la 1848, epocii Unirii de la 1859, domniilor lui Alexandru Ioan Cuza si Carol I, independentei de stat a României, figurilor reprezentative de barbati de stat, ajunsi protagonisti ai acestor împliniri. Prin toate acestea, academicianul Dan Berindei a alcatuit, de fapt, portretul României moderne, dupa legatul lasat de scrisul istoric de la cumpana secolelor XIX si XX, prin pana lui Alexandru D. Xenopol, Ioan Bogdan, Constantin Giurescu si Nicolae Iorga. Preocupat de epoca cea mai dinamica a modernizarii României sau a sincronizarii civilizatiei românesti cu cea europeana (cum ar fi zis Eugen Lovinescu), domnul Dan Berindei s-a situat în pleiada de istorici activi în plan continental si preocupasi de nivelul european al scrisului nostru istoric. Studiind drumul triumfal al natiunii române spre formarea statului modern si spre nasterea si consolidarea institutiilor de model occidental, autorul a adoptat un ton potrivit evenimentelor si proceselor relatate, situându-se pe fondul unui optimism moderat si realist. Toate aceste scrieri au fost însotite de un tonic sentiment patriotic, urmarind educarea românilor (si mai ales a tinerilor) în spiritul dragostei fata de locul de nastere al lor si al stramosilor, fata de tara care ne tine pe toti, fata de valorile culturale rezultate din zbaterea milenara a poporului nostru. Astfel, profesorul Dan Berindei si-a dedicat viata si cariera nu doar instruirii tinerilor cu scopul cunoasterii corecte de catre acestia a trecutului, ci si educarii românilor, dupa principiul care spune ca stiinta fara constiinta devine caduca si poate naste, ca si somnul ratiunii, monstri. Cu multumirea datoriei împlinite, istoricul Dan Berindei este, azi, ca întotdeauna, o aparitie senina, tonica, plina de întelegere pentru oameni si nevoile lor spirituale. Viata sa zbuciumata, grea si dramatica pe alocuri l-a pus si în grave situatii limita – în anii regimului stalinist-comunist – judecate de unii cu prea mare usurinta sau în necunostinta de cauza. Le-a raspuns tuturor cu demnitate si calm, punând în prim-plan zecile de tomuri si sutele de studii închinate trecutului national, vazut mereu ca o premisa pentru prezent si o garantie pentru viitor. A sprijinit si condus de-a lungul vietii institutii si oameni, maturi si tineri, convins, în manierea unei succesiuni eterne de umanisme, ca omul este valoarea suprema pe acest pamânt.
La ceas aniversar îi dorim împlinirea pe mai departe a vocatiei Domniei Sale, aceea de a scoate la iveala trecutul „asa cum a fost“ – dupa expresia celebra a unui ilustru antecesor, din secolul pe care istoricul Dan Berindei l-a iluminat cu atâta pricepere si daruire –, înaltând în continuare edificiul istoriografic al României moderne.

 

A fi sau a nu fi în istorie

AUGUSTIN BUZURA

Sunt foarte fericit ca avem prilejul sa-l omagiem pe academicianul Dan Berindei, una dintre personalitatile importante ale culturii românesti, reputat istoric si pretuit colaborator al publicatiei noastre.
În ceea ce ma priveste, nu sunt la prima tentativa de a scrie despre Domnia Sa, dar, din nefericire, nu mi-a iesit un text asa cum as fi vrut, nu am gasit, se pare, cuvintele cele mai potrivite. Era într-un moment când niste impostori, „puri“ ideologic, dar nuli, intelectual si moral, repetau practicile comunistilor primitivi de dupa ultimul razboi, încercând sa conteste tot ce era valoare, traditie, credinta, tot ce avea legatura cu fibra cea mai profunda a natiei noastre. Ideile erau foarte limpezi: cei ce nu au fost colaborationisti erau prea batrâni, expirati, turnatori sau agenti ai nu stiu cui. Lipsita de importanta era doar opera celor supusi tirului, cu atât mai mult cu cât harnicii agitatori care îi condamnau nu stateau decât pe niste carnete de partid sau de ong si, desigur, pe putinii euro sau dolari cu care erau recompensati. Am aflat, în acele împrejurari, ca eminentul istoric având, cu ani în urma, sotia la Jilava, unde a si nascut, iar celelalte rude apropiate  la închisoare ori la canal, pentru a-si întretine cei doi copii, dupa ce fusese dat afara de la Institutul de Istorie, a fost nevoit sa se specializeze în confectionat blacheuri la o cooperativa oarecare.  Si asta, în contextul politic în care nimeni nu se îndoia de vesnicia comunismului, când americanii uitasera sa vina, iar naivii sau eroii care luptasera cu arma în mâna împotriva comunismului zaceau prin închisori sau în gropile comune pe care cercetatorii le descopera abia în zilele noastre. Prin urmare, înainte de a-i condamna pe altii, mi se pare obligatoriu sa ne întrebam ce am fi facut noi în conditiile respective? Sau: cine este îndreptatit sa ridice piatra? Atunci, când am încercat sa scriu, am citit câteva dintre cartile sale, dar  întrebarea care m-a obsedat, ma simt în masura sa o formulez abia acum, deodata cu raspunsul. Asadar: dupa ce ai îndurat toate umilintele posibile, spaimele la care te-au supus o lume primitiva, cruzimea si nerusinarea ei; dupa ce a demonstrat ca îsi poate asasina conducatorii si lasa vârfurtile sa moara prin închisori si lagare, mai ai puterea sa crezi în acest popor? Mai poate el avea vreo sansa în anii ce vin? Profesorul Dan Berindei nu are nici o ezitare în a spune: da. Scrierile despre pasoptisti si despre fauritorii Marii Uniri, publicistica si faptele sale sunt argumente mai mult decât convingatoare. Prin urmare, raspunsul trebuie cautat în istorie. Cu conditia, fireste, sa o cunoastem.
Din pacate, Revolutia din decembrie 1989 a gasit intelectualitatea noastra nepregatita. În loc sa propuna proiecte de viitor, solutii, un mod de a întelege si practica libertatea si demnitatea, cei mai multi intelectuali si-au cautat adapost în umbra unor puternici ai clipei sau a câtorva organizatii obscure venite sa propovaduiasca democratia. Dar cu ce ne-am ales? Astazi, dupa un sfert de veac de la asasinarea lui Ceausescu, s-a vândut tot ce se putea vinde, încât, pe neobservate, a început sa se comercializeze pâna si istoria. Internationalistii proletari de odinioara, nepotii lui Lenin si ai lui Stalin au devenit vajnici  anticomunisti, europeni si, se subîntelege, filoamericani, iar clasa politica româneasca – desigur, cu exceptiile pe care doar le banuiesc! – este angajata într-o competitie trista: aparent, pentru dobândirea unei onorabilitati, a recunoasterii interne si internationale etc.; în realitate, însa, numai si numai din nevoia de a câstiga titlul de cea mai sluga dintre slugi. Caci, asa cum spunea Hegel, e mult mai usor sa fii sclav decât stapân. „Slaba tara, rea tocmeala“, exclama un personaj al lui Panait Istrati, iar continuarea – ce ar trebui facut cu  „rânduiala“ ei si, fireste,  verbul folosit –, nu e potrivit sa le reproduc aici.
Dar, indiferent prin câte greutati ar trece o tara, indiferent de marimea crizelor sau de razboaiele carora trebuie sa le faca fata, o conducere inteligenta nu îsi ignora cultura, spiritul, adica identitatea si, prin urmare, viitorul. Cultura costa, striga toti activistii politici, de ieri si de azi, dar este la îndemâna oricui sa observe ca prostia costa infinit mai mult. Din pacate, vorbim prea putin despre asta. În alte medii, în alte spatii geografice, românii sunt buni, foarte multi fac performanta pentru ca acolo se pune accentul pe calitatile lor, pe inteligenta si inventivitate, Noi, aici, am ramas cu multe prin secolele trecute, înainte chiar de Regulamentul Organic, pentru ca, în buna traditie, le sunt exploatate numai si numai defectele încât, în momentul de fata, aceasta preocupare a devenit cel mai performant sport national. Dar daca vrem cu adevarat sa existam suntem obligati sa ne întoarcem la cartea adevarata, la istorie pentru a afla contextele în care am fost învingatori. Caci am fost de multe ori învingatori, iar demnitatea nu a fost un banal cuvânt din dictionar. Asa fiind, eminentul nostru profesor Dan Berindei, caruia îi dorim din toata inima viata lunga si sanatate deplina, ne-ar putea spune cu ce ar trebui sa începem. Caci nu mai putem amâna. Când o tara întreaga îsi doreste un lucru, un drum adevarat, apar si barbatii de care are nevoie.

Academicianul Dan Berindei si reconstituirea Revolutiei de la 1848 din Tarile Române

IOAN BOLOVAN

În istoriografia româneasca dedicata epocii moderne nu exista, practic, o personalitate care, în ultimii 150 de ani, sa nu fi alocat revolutiei pasoptiste un interes binemeritat. Revolutia de la 1848 1849 a fost, fara îndoiala, un moment fundamental al istoriei moderne, nu doar în istoria românilor, ci si a altor popoare din spatiul central
sud-est european.
Pentru români cel putin, Revolutia de la 1848 are o valoare si o semnificatie nationala fondatoare, fiindca acum s-au exprimat fara echivoc cele doua obiective majore ale ideologiei nationale (unitatea tuturor românilor si independenta), ambele subsumate sau/si convergente idealului modernizarii societatii românesti si încadrarii acesteia în Europa civilizata. Academicianul Dan Berindei a intuit si a înteles cum nu se poate mai bine ca revolutia pasoptista din Tarile Române a marcat o cotitura în devenirea istorica a natiunii române, ca pentru putina vreme, românii au actionat sincron cu celelalte popoare ale Europei, ca la Bucuresti, Islaz, Iasi, Cernauti, Brasov, Sibiu sau Blaj au fost exprimate idei, s-au elaborat programe revolutionare si s-au desfasurat actiuni compatibile si comparabile cu cele de la Paris, Torino, Viena, Praga, Frankfurt etc., respectiv faptul ca  românii s-au încadrat perfect spiritului european al momentului. Nu întâmplator, discursul de receptie al Academicianului Dan Berindei, rostit în Aula Academiei Române la 26 aprilie 2001, avea ca tema „Generatia pasoptista“ (discursul a si fost ulterior publicat în prestigioasa colectie „Memoriile Stiintifice ale Sectiilor Academiei Române“ sub titlul „Generatia pasoptista, Discurs de receptie în Academia Româna“, Bucuresti, Editura Academiei Române, 2001, 24 pag.).
Bine cunoscut specialistilor din tara si strainatate pentru numeroasele volume (monografii, editii de documente etc.) si sutele de studii consacrate istoriei moderne a românilor, istoricul Dan Berindei a acordat Revolutiei de la 1848 un interes aparte. Cuantificând productia istoriografica din acest domeniu a Academicianului Dan Berindei, putem sesiza faptul ca ea însumeaza câteva mii de pagini condensate în mai multe carti de autor („Revolutia româna din 1848“, Bucuresti, Ed. Politica, 1974, 80 pag.; „1848 în tarile române“, Bucuresti, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, 1984, 120 pag. (cu o varianta si în limba franceza: „L’an 1848 dans les Pays Roumains“, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1984, 120 pag.); „Revolutia româna din 1848-1849. Consideratii si reflexii“, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, Fundatia Culturala Româna, 1997, 411 pag. etc.) si în circa 40 de studii aparute în reviste si volume colective din tara si strainatate.
Nu lipsit de importanta pentru tema de fata este si faptul ca  istoricul Dan Berindei  a investigat diverse aspecte referitoare la Revolutia de la 1848 din Tarile Române în mod constant, înca de la începutul carierei si pâna recent. Prin urmare, studierea cauzelor, contextului, desfasurarii si consecintelor revolutiei pentru români nu a fost ceva conjunctural în activitatea istoricului omagiat, ci, dimpotriva, o preocupare recurenta care a traversat deceniile de afirmare profesionala a academicianului Dan Berindei. Simptomatica pentru aplecarea cu consecventa a Domniei Sale asupra cercetarii revolutiei pasoptiste este chiar prima realizare stiintifica publicata la începutul carierei, respectiv studiul „Revolutia din 1848 din Franta si tinerii români aflati la Paris“ (aparut în „Revista Istorica Româna“, XV (1945), pag. 171-192). Acest studiu deschidea un santier de lucru al istoricului, o directie de cercetare care îsi propunea sa încadreze  fenomenul revolutionar românesc într-un cadru ideologic si politic mai general. Interogând sursele arhivistice si memorialistica edita ce i-a stat la îndemâna, prin acest studiu dar si prin multe altele publicate în deceniile ce au urmat („L’idéologie politique des révolutionnaires roumains de 1848“ în „Nouvelles études d’ histoire“. Vol. IV. Publiées à l’occasion du XIII-e Congres des sciences historiques. Moscou, 1970, Bucarest, Ed. De l’Academie de la R.S de Roumanie, 1970, pag. 207-221; „La Revolucion Rumana en 1848. Ideologia y programa“, în  „Semestre historico“, 1977, nr. 6, pag. 125-141; „Paris-Bucarest. Itinéraires roumains en 1848. Les Roumains à Paris avant 1848“, în „1848. Revolution et mutations au XIX’e siècle“, Paris, 1990, nr. 6, pag. 39-54; „Le groupe dirigeant valaque de 1848 et la France“, în „Etudes Danubiennes“, Strasbourg, 1995, 11, nr. 1, pag. 11-23; „La révolution roumaine de 1848. Le modele français et les rapports franco-roumains“, în „ La Révolution de 1848. La France et l’identité nationale roumaine“, Dijon, 2002, pag. 123-135 s.a.), istoricul Dan Berindei a conturat în primul rând o imagine complexa si credibila privind formatia ideologica a elitelor românesti din Tara Româneasca si Moldova care au fost ori se mai aflau la studii în orasul de pe malurile Senei în primavara anului 1848, când valul revolutionar a pornit de la Paris spre rasarit. Astfel, conchide savantul, elita româneasca era pregatita ideologic sa declanseze o actiune generala de eliberare sociala si nationala, acest lucru fiind însa imperios reclamat de evolutia anterioara a Principatelor Române. Nicolae Balcescu a surprins foarte bine, într-un studiu din 1850, acest aspect. El arata ca „Revolutia româna de la 1848 n-a fost un fenomen neregulat, efemer, fara trecut si viitor, fara alta cauza decât vointa întâmplatoare a unei minoritati sau miscarea generala europeana. Revolutia generala fu ocazia, iar nu cauza revolutiei române. Cauza ei se pierde în zilele veacurilor. Uneltitorii ei sunt optsprezece veacuri de trude, suferinte si lucrare a poporului român asupra lui însusi“ . Prin urmare academicianul Dan Berindei, mergând pe urmele marelui democrat Nicolae Balcescu, caruia i-a si închinat o monografie cuprinzatoare, a devoalat faptul ca elita româneasca a fost capabila sa asimileze rapid  si sa aplice concret ideologia revolutionara fiindca realitatile de acasa impuneau cu acuitate acest lucru. În cartile publicate ori în numeroasele studii si articole, istoricul Dan Berindei a sustinut mereu ca originile revolutiei pasoptiste din Tarile Române stau în strânsa legatura cu procesul de redesteptare nationala început în prima jumatate a secolului al XIX-lea. Cauzele interne au fost primordiale în izbucnirea revolutiei în teritoriile românesti, stadiul de dezvoltare al societatii românesti, statutul politico-juridic al Principatelor Române faceau necesara aprinderea unei scântei. Regasim aceste interpretari într-o serie de studii presarate de-a lungul mai multor decenii: „Les révolutionnaires roumains de 1848 et l’idée d’unité“, în „ Revue Roumaine d’Histoire“, 1968, 7, nr. 6, pag. 931-947; „Programul intern al revolutiei române din 1848-1849“, în „Revolutia de la 1848 în tarile române“, Bucuresti, Ed. Academiei R.S. România, 1974, pag. 35-58; „Cum trebuie apreciat programul revolutiei române de la 1848?“, în „Revista de Istorie“, 1982, 35, nr. 9, pag. 1040-1041; „Locul revolutiei de la 1848-1849 în istoria României“, în „Revista de istorie“, 1983, 36, nr. 5, pag. 431-440; „Programmes et plateformes socio-politiques de la révolution roumaine de 1848“, în „Revue Roumaine d’Histoire“, 1995, 34, nr. 1-2, pag. 67-73 s.a. Nu a încadrat si nici nu a „topit“ mecanic realitatile românesti de la 1848-1849 într-un context larg european, dimpotriva, a reliefat de fiecare data specificitatile revolutiei pasoptiste din Tarile Române, aratând care a fost contributia românilor la tentativa de regenerare democratica a Europei vremii. O serie de studii stau marturie în acest sens: „Das europäische Revolutionsjahr 1848. Seine Bedeutund für die Rumänische Länder“, în „Osterreischische Osthefte“, 1973, 15, nr. 4, pag. 325-335; „La révolution roumaine de 1848 dans le contexte européen“, în „Revue Roumaine d’Histoire“, 1973, 12, nr. 3, pag. 473-488; „Programul extern al revolutiei române din 1848“, în „Revista Româna de Studii Internationale“, 1973, 7, nr. 2, pag. 55-60; „Revolutia româna de la 1848 si Europa“, în „Studia et Acta Musei „Nicolae Balcescu“, 1973-1974, pag. 11-20; „Die Achtundvierziger Revolution in den rumänischen Fürstentümern und Europa“, în „Modernisierung auf Raten in Rumänien“. Anspruch, Umsetzung, Wirkung. München, 2004, pag. 99-106 etc. Meritul unor atari cercetari este faptul ca academicianul Dan Berindei ne-a pus la îndemâna, deopotriva cercetatorilor români si straini, o viziune sintetica nu numai de istorie româneasca ci si una de istorie europeana. Avem desfasurata în fata ochilor, atât partea cât si întregul, revolutia pasoptista de pe continent, dar si articulatiile locale, românesti.
Despre istoricul Dan Berindei, ca si despre alte ilustre personalitati ale istoriografiei românesti postdecembriste, se poate afirma ca este un reformator al scrisului istoric contemporan, ca este un demitizator, dar nu un demolator al istoriei nationale. Academicianul Dan Berindei ne-a oferit prin numeroase contributii referitoare si la Revolutia de la 1848-1849 o lectura neconventionala, dar extrem de fecunda asupra unei problematici istorice extrem de importante în contextul în care si istoriografia din România si-a reevaluat dupa 1989 discursul, metodologia. Publicatii ale istoricului Dan Berindei precum studiul „Deux personnalités féminines dans la révolution roumaine de 1848“, în „Femmes dans la Cité, 1815-1871“, Crest, 1997, pag. 547-554, capitolul „Vârsta si legaturile genealogice ale fruntasilor Revolutiei din Tara Româneasca“ din cartea „Revolutia româna din 1848-1849. Consideratii si reflexii“, Cluj-Napoca, 1997, cartea „Românii si francmasoneria“, Bucuresti, Editura Tesu, 2009, 86 pag. etc. demonstreaza resursele de inovare istoriografica ale celui omagiat.
Astfel, cu acribie si comprehensiune, Academicianul Dan Berindei a reconstituit timp de mai bine de sase decenii, într-un mod profesionist, veridic, un onorabil moment din istoria românilor, Revolutia de la 1848-1849. Practic, nu i-a scapat analizei istoriografice  niciun aspect relevant în ceea ce priveste revolutia pasoptista româneasca. S-a preocupat de latura social-economica, dar si de cele cultural-ideologica, politica sau diplomatica,  a evidentiat cu echilibru-i binecunoscut nexurile dintre intern si international, influentele reciproce, dar si specificul evolutiei istorice din Tarile Române, în concluzie a pus într-o lumina corecta rolul generatiei pasoptiste în faurirea României moderne.
Ce-i poate ura acum, la ceas aniversar, un istoric preocupat la rându-i de fenomenul revolutionar pasoptist, mai cu seama în partile transilvane ale pamântului românesc? Multa sanatate si putere de munca pentru a-i mai inspira si cu alte subiecte pe cercetatorii epocii moderne, pastrarea acelei generozitati intelectuale care l-au facut sa fie respectat si apreciat de generatiile mai tinere.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper