Criticii literari fata cu „succesul de public“

Un articol de C. STANESCU

Recent încheiatele alegeri de la Uniunea Scriitorilor au si meritul de a-i fi reconfirmat dnei Marta Petreu „aptitudinile mele de prezicatoare“, fapt ce ne readuce în minte ca în celebrele lui „Amintiri“, Creanga îi atribuia celui mai iubit personaj al sau o însusire asemanatoare: „mama era mare farmazoana“. Ce spune în aceasta calitate de presvitera dna Marta Petreu? „Iar daca e sa spun un cuvânt despre mine, e timpul: eu am candidat pentru consiliul de conducere al Filialei si am pierdut cu 26 de voturi: prima dupa linie, cum s-ar zice. Sunt multumita însa: asa cum ghicesc dinainte premiile Uniunii, i-am ghicit, cu câteva luni (vreo trei) înainte, si pe toti cei alesi. Multumita fiind de aptitudinile mele de prezicatoare, nu ma pot abtine si comentez: nu stiu de ce s-a adoptat în statut un numar asa de mic de persoane în conducerea filialelor locale – ar fi putut fi mai multe locuri, fara ca asta sa coste un ban în plus, deoarece întrunirea consiliilor de filiale nu presupune cheltuieli de deplasare si cazare… Am înteles de ce Consiliul Uniunii trebuie sa fie mai restrâns: pentru ca acela mare era inoperant, prea costisitor si prea greoi în luarea deciziilor. Dar de ce sa îngustezi baza de conducere din filiale? Mister. Singurii câstigati sunt sefii de filiale, care concentreaza în mâna lor o putere mai mare. Or, eu stiu ce-au putut face ei si cu o putere mai limitata, deci am de ce sa suspectez una… absolutista, ca sa nu folosesc alt cuvânt. În sfârsit: daca nu m-am trezit când se discuta statutul, acuma nu mai am ce face: decât sa constat situatia“. Situatia nu-i însa chiar asa de nelinistitoare: previzibilitatea efectelor unei actiuni este ori poate fi un salutar simptom de transparenta. Sub auspiciile acestei transparente democratice, „aptitudinile mele de prezicatoare“ asupra carora avertiza autoarea memorabilei „Filozofii a lui Caragiale“ se pot manifesta în voie si nelimitat. În finalul reportajului sau, dna Marta Petreu revine asupra aceleiasi aptitudini, mentionând ca scrie acest reportaj în calitate de „scriitor profesionist, membru al Uniunii Scriitorilor din România, dornic sa înteleg ceea ce se petrece si amuzat ca prea ghicesc bine rezultatele, cu luni de zile în avans“. În concluzie, totul e bine când se sfârseste cu bine: asa cum prevazuse si presimtise cu mult înainte distinsa prezicatoare. Reportajul Martei Petreu nu face, în fond, decât sa confirme însusirea esentiala a unui mare scriitor de oricând si de oriunde: aceea de a fi un ghicitor sau, ma rog, cobitor norocos si de temut în ceata viitorului ce va sa vie. Ce-si poate dori mai mult si mai mult un adevarat scriitor?! Dupa ultimele „masuratori“ însa, un scriitor din România de azi doreste cel mai mult sa-si largeasca „baza de desfacere“ cucerind un public continental sau chiar planetar. Într-un numar anterior al „Apostrofului“ clujean (8/ 2013), dna Marta Petreu realizeaza un interviu pretios si semnificativ cu frantuzoaica Marily le Nir nascuta în aprilie 1932 la Alba Iulia, unde-si traieste copilaria: „Pentru mine, acesti ani au fost raiul pe pamânt, fericirea din primii ani cred ca m-a ajutat sa fac fata încercarilor vietii ulterioare: n-am fost crutata, dar mereu am putut rezista. Am capatat un temperament reactiv, luptator, mereu privind înainte, niciodata stând sa ma vaiet de pierderi, de trecut. Stateam pe strada Nicu Filipescu nr.2… Alba Iulia era un oras pasnic si patriarhal, în care parintii nu se fereau sa ne lase sa colindam târgul singure sau sa mergem la «mozi» unde rulau filme cu Stan si Bran sau Shirley Temple…“ Tatal era profesor la Liceul Mihai Viteazul, înfiintase un „club“, o prima forma de Institut francez, cu biblioteca, cursuri de franceza, conferinte, activitati la care participa si mama viitoarei traducatoare: „Învatasera amândoi limba româna si o vorbeau cu placere. Cu mama s-a întâlnit în România. Bunicul meu, André Aurand, era profesor la Petrosani; în acea perioada (începând din 1922), Ardealul beneficia în mod special de prezenta francezilor“, sub forma unei „Mission Universitaire française“, unde profesorii din zona se întâlneau des. În memoriile sale, I.D. Sârbu îl va pomeni pe bunicul traducatoarei de azi, fost profesor de franceza la Petrosani. Si tatal sau, profesorul Pierre Chanier, îi spune Martei Petreu traducatoarea Marily le Nir, „a lasat multe amintiri si marturii ale sederii lui la Alba Iulia…“ Miraculoasa, cu amintiri de nesters, copilaria si-o petrece „în masina lui tata Nicu (sau Nicu baci), un Ford T cu claxon exterior cum nu mai vezi decât în filmele americane, în apa Muresului unde mergeam la scaldat, si, la cules de vie, zdrobind cu piciorusele ciorchinii de struguri în butoaiele imense în care aproape dispaream, ne distram pâna seara târziu, parintii, chefuind, nu prea se mai ocupau de ora de culcare…“ În acest Paradis de la Alba a fost mai întâi la gradinita, apoi în primul an de scoala primara, „am învatat sa scriu si sa citesc româneste, franceza a venit mai târziu, mai ales în 1940-41, când familiile profesorilor francezi au fost evacuate în Franta, pâna nu s-a încheiat un acord între noul guvern francez si cel român pentru perenizarea misiunii culturale franceze. Dar româna ramâne limba de baza“, pe care n-a uitat-o nici dupa anii de „crud exil dupa 1948, când noul regim a desfiintat misiunea“. Cum se vede exilul acesta n-a izbutit sa devasteze Paradisul de la Alba Iulia din amintirea dnei Marily le Nir, acela din timpul „invaziei“ frantuzesti din Ardeal si al misiunilor franceze de „cucerire“ pasnica si spirituala, din interior, a românilor de acolo: traducatoarea din Bretania de azi s-a nascut si a copilarit în acest climat, „de aceea vorbesc, asa cum spui, si putin ardeleneste“. Astfel pregatita, cu o experienta ce nu se uita, doamna Marily le Nir îi raspunde doamnei Marta Petreu: „Ma întrebi de carti: am tradus si publicat vreo 20 de carti, dar si multe fragmente pentru diferite reviste (ca de pilda din Ion Vartic sau din proza ta pentru l’Herne), articole, scurte eseuri (ca de pilda «Dansând pe ruine» de Dan C. Mihailescu). De un an si ceva raspund de traduceri pentru revista «Lettres Romaines», în care am tradus multi autori, de la George Balaita, Adina Rosetti la Dan Stanca, Radu Tuculescu etc. În momentul de fata lucrez la romanul Florinei Ilis: «Vietile paralele». Precedenta carte a Florinei, «Cruciada copiilor», a obtinut premiul francez pentru «Cea mai buna carte straina» în 2010 (Editura Syrtes)“. Iata motive indubitabile pentru ca asa-numita criza de vizibilitate a literaturii române sa-si mai reduca decibelii, iar scepticismul pesimistilor care se plâng întruna de marginalitate si lipsa de ecou sa mai dea înapoi, daca nu-i decât chestie de temperament. Sigur ca editorii francezi nu stau mereu cu bratele deschise catre scriitorii români: adesea, sticlele aruncate în mare n-ajung nicaieri, editorii nu raspund, iar altii regreta, dar „cartea nu intra în planul nostru editorial“. Doamna le Nir are si multe deceptii: „exista diferiti autori români, ma gândesc de exemplu la Dan Stanca, pentru care am o mare stima: de vreo sapte-opt ani tot încerc sa plasez, fara succes, cartile lui la diverse edituri. Nu pot întelege de ce. Ipostaza minunata este cea în care o editura ma solicita direct cum este cazul Editurii Le Seuil“. Editura Syrtes i-a propus publicarea romanului lui Dinu Pillat, „Asteptând ceasul de apoi“, mai sunt si alte cazuri fericite: „Deci, speram. Am multe proiecte“. Cu privire la politica culturala externa a României „nu sunt competenta pentru a judeca sau a da sfaturi. Apreciez ca activitatea desfasurata de ICR în ultimii sapte ani a fost foarte eficace. Ramâne o etapa: mediatizarea pe piata internationala“. Vorbind despre Franta, spune ca, din pacate, pentru ca un autor sa „existe“ trebuie sa fie vazut la televizor. Or, „pâna acum, nici unul, nici dintre cei mai mediatizati în reviste, precum de pilda Norman Manea, nu a avut o invitatie la televiziunea franceza“! Asa este, daca nici Norman Manea – atunci cine?!
Alt interviu interesant din „Apostrof“ este acela pe care Iulian Boldea l-a realizat cu Alex. Stefanescu, autorul unei „Istorii a literaturii române contemporane (1941-2000)“, care n-a uitat nici dupa opt ani de la aparitie ca „doua categorii de autori au atacat furibund «Istoria…»: cei carora nu le-am rezervat capitole în cuprinsul ei si cei care ar fi vrut sa scrie ei aceasta carte“. Primii pot fi întelesi, desi n-au dreptate, cei din a doua categorie, în schimb, trebuie respinsi din capul locului fara niciun pic de mila ori compasiune: ei sufera, din cât se întelege, de o invidie meschina si neagra preschimbata în ura. Acestora Alex. Stefanescu li se adreseaza, inutil, astfel: „Sa presupunem ca «Istoria» mea este un esec. Dar de ce vorbiti despre acest esec cu atâta ura? M-as fi asteptat sa ma compatimiti. Dar dvs., în loc sa vi se faca mila de mine, ma tratati cu o antipatie violenta, îmi doriti în mod explicit – unii dintre dvs. – moartea. Ura dvs. este suspecta. Ea ma face sa cred ca «Istoria» mea este buna“. Ce înteleg eu din aceasta supralicitare, cam maladiva!, a urii nascute dintr-o invidie neverosimila e ca Alex. Stefanescu îi reduce la absurd pe contestatari – nu sunt printre ei! – asociindu-si precedente mai mult sau mai putin ilustre: „au mai patit-o si altii!“. Nu cred ca fermecatorul si impresionantul sau reportaj istorico-literar menit unei îndelungate dainuiri are nevoie de atâta supralicitare a unei uri imaginare, fie ea invocata si sub specia ironiei „ucigatoare“. Iulian Boldea îi propune un test de recunoastere într-un text plin de aprecieri scris de N. Manolescu în 1988 („Alex. Stefanescu este cel mai departe de didacticismul – oricât de bine ascuns – al cronicii traditionale si cel mai avansat pe drumul unei întâmpinari de tip jurnalistic, care are alte standarde si se adreseaza, în principiu, unui public nou“) si, surpriza, criticul de azi „pica“ la acest test, raspunzând, prezumtios, asa: „În treacat fie spus, nu cred ca i-ar face placere lui Nicolae Manolescu sa i se aduca aminte ca a fost o vreme când ma aprecia. Pe atunci, ma lauda dezinvolt, considerându-ma un concurent inofensiv. În schimb, în ultimii ani, enervat de succesul meu la public, a început sa-mi bagatelizeze scrisul“! În primul rând e de observat ca a fi cel mai departe de didacticismul traditional nu implica, automat, o evadare din orice fel de „didacticism“.

De altfel, functiunea didactica a criticii literare n-are în sine nimic peiorativ sau umilitor, din contra, asigura un acces lejer si mai direct la publicul cititor: or, dupa cum recunoaste cu onestitate, „vreau sa atrag cititorii spre literatura, nu sa-i intimidez, prin folosirea unui limbaj savant“ si emite deviza lui: „Hai sa ne bucuram împreuna de frumusetea literaturii“! O fi enervat Nicolae Manolescu de „succesul la public“ al lui Alex. Stefanescu, dar nu pâna acolo încât sa-i „bagatelizeze“ scrisul, ci doar, cel mult, sa-l ignore: îi ramân, în schimb, lui Alex. Stefanescu cititorii pe care i-a cucerit. Ce si-ar putea dori mai mult?! Pe de alta parte Alex. Stefanescu evoca pe drept cuvânt un întristator si „rusinos triumf al lenei, care i-a despiritualizat pe oameni, i-a infirmizat, i-a dat înapoi pe scara evolutiei“ si pune acest fenomen general pe seama efectelor secundare ale „butonului“ de imagine al televizorului. Ar fi trebuit probabil sa adauge si dezastrul purtat în umbra marilor avantaje aduse cu sine de revolutia mediatica în curs. În aceasta zona merita poposit spre a gasi – daca s-or gasi! – solutii pentru recâstigarea cititorului pierdut. „Scriitorii fara succes – spune dezolat Alex. Stefanescu – dau vina pe public. Este neproductiva si regretabila aceasta fuga de confruntarea directa cu publicul si de competitia reala între scriitori (arbitrata de public)“. În cele din urma, toata discutia revine la factorul cheie, la publicul cititor care nu prea mai citeste, decât în felul lui: „În realitate, publicul nu este niciodata vinovat de nimic. Scriitorii trebuie sa-l cucereasca, iar daca nu reusesc este numai vina lor“! Sunt si alte idei si constatari extrem de interesante si chiar pertinente în interviul acordat de Alex. Stefanescu si care ar merita sa fie dezbatute pe larg. Cu una singura nu ma împac, aceea în virtutea careia el alege sa faca liste si sa dea note, repartizându-i pe unii în iad, pe altii în raiul cititorilor. Las la o parte ca, oricum, chestia asta cu „listele“ suna ca dracu. Pune, militareste, pe doua coloane o seama de „scriitori din vremea noastra“ si decide (decreteaza?), scurt, ca unii au talent, au totul si merita sa fie cititi, iar altii n-au nimic. Asa ceva nu se face decât eventual în cazul grafomanilor de maculatura literara sau al „facatorilor de cuvinte“, chit ca literatura e facuta din cuvinte. Grafomanii nu intra în nicio discutie, necum într-o „ierarhie“. Neantul nu este ierarhizabil. Restul e literatura: mai buna, mai putin buna. Cât despre talent, notiune misterioasa si cuvânt demonetizat de atâta purtare nu-i nimic de zis. Criteriul „listei“ negre a lui Alex. Stefanescu îmi scapa. În plus, pe ea figureaza jignitor câtiva scriitori demni de toata atentia si stima cititorilor. Dar moda „listelor“ nu-i priveste pe scriitori si pe cititorii lor,  ci doar pe slujbasii „criticii judecatoresti“si oglinda în care ei se privesc cu nespusa admiratie de sine. Pacate omenesti…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper