„Cred ca am facut bine cat se putea face“

Un articol de ILIE RAD

ION BRAD in dialog cu ILIE RAD

 
Ilie Rad: Stimate Domnule Ambasador, inainte de a fi ambasadorul extraordinar si plenipotentiar al României in Grecia, intre 1973-1982, ati indeplinit, intre 1968-1973, functia de vicepresedinte al Comitetului de Stat pentru Cultura si Arta (CSCA), devenit Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste. Ce ati facut bine, pentru cultura româna, in cei cinci ani, tinând cont de contextul politic care era atunci?
Ion Brad: Cred ca am facut bine cât se putea face in acea institutie (de fapt Minister al Culturii), in conditii de multe ori prielnice, alteori dificile, contradictorii. Dar am incercat si acolo sa-mi urmez vechea convingere: „Cauta binele, cauta adevarul!“. Chiar daca nu le gasesti usor, chiar daca nu le realizezi integral sau chiar deloc, ramâne multumirea ca le-ai cautat, te-ai ostenit pentru ele. Toate fiind si mai sensibile, când era vorba de viata si opera elitelor veritabile din acei ani, când nu mai existau inchisori politice, chiar daca intâmplari individuale nefericite mai aveau loc. Despre unele dintre acestea am vorbit si vom vorbi. Am facut-o si in volumul „Placut sau neplacut – adevarul“ (Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lapus, 2009), care cuprinde raspunsurile mele la intrebarile de un an intreg ale talentatului pe atunci student, Alexandru Dumitriu.
Unele actiuni, observate atunci la CC, mai de la distanta, mai de sus, cum s-ar zice, la CSCA, deveneau chestiuni concrete, obligatorii. Ele erau observate si indrumate de noul secretar insarcinat cu problemele culturii si ale presei, Dumitru Popescu. Personalitate de alta stofa si alta pregatire decât Manea Manescu. La fel era presedintele Pompiliu Macovei fata de bietul Ion Stoian.
In noua functie, mi s-au repartizat din nou Teatrele, Muzica, Cinematografia. Mihnea Gheorghiu fusese transferat la Institutul Român pentru Relatii Culturale cu Strainatatea, dupa ce intrase in coliziune cu Titus Popovici, Sergiu Nicolaescu si alti cineasti angajati in proiectul amplu al „Epopeii Nationale“. Desi ii cunosteam pe toti acestia, nici mie nu mi-a fost usoara colaborarea cu ei. Cinematografia se afla in plina expansiune (ajunseseram la vreo 30 de filme artistice de lung metraj pe an, produse la studiourile din Buftea, si la multele documentare produse la „Sahia“). Mai exista si „Animafilm“-ul, unde, sub conducerea Luciei Olteanu, unele talente ca Ion Popescu-Gopo, Sabin Balasa si Marin Sorescu straluceau prin originalitate.
Oricum, acest sector, cu multele lui etape de realizare – aprobarea scenariilor, complicatiile organizatorice si materiale ale filmarilor, vizionarile, aprobarile finale –, mi-a dat si unele satisfactii, dar si destule dureri de cap.
Intre primavara lui 1968 si vara lui 1973, perioada in care am fost vicepresedinte, apoi, temporar, prim-vicepresedinte al CSCA, dupa furtunile ideologice din 1971, aceasta a devenit Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste. Era socotit for de stat si de partid, de aceea trebuia condus de o persoana cu functie dubla – de presedinte al CCES si secretar al CC al PCR. Noroc ca acesta a fost, cum am mai spus, scriitorul si ziaristul eminent Dumitru Popescu.
Cinci ani in care s-au intâmplat atâtea evenimente. Unele cu un caracter social-politic general, de importanta deosebita, cum au fost cele din august 1968, la care, fireste, am participat, inclusiv la „Plenara-fulger“ a Comitetului Central, in care Nicolae Ceausescu a cerut aprobarea pentru deciziile Comitetului Politic Executiv de a face public, in Piata Palatului, hotarârile de condamnare a intrarii in Cehoslovacia, a trupelor Tratatului de la Varsovia, cu exceptia României. Am fost si eu printre cei aproximativ un milion de participanti si aderenti la discursul istoric rostit, nu citit, de Nicolae Ceausescu. Printre cei multi, la loc de frunte, scriitori si artisti, chiar si unii dintre cei certati cu regimul, cum era Paul Goma, care au cerut sa intre in partid si sa primeasca arme de aparare.
Am participat, ca deputat in MAN, la prelungirea atmosferei din Piata si la adoptarea unor hotarâri, in forul legislativ suprem, in care cuvântari fulminante au rostit, printre altii, Zaharia Stancu si Constantin Daicoviciu.
In acele imprejurari, Nicolae Ceausescu atinsese cota maxima de simpatie populara, de prestigiu, care avea sa-l propulseze printre liderii politici importanti ai lumii, dobândindu-si insa o noua cota de antipatie si ura de la sovietici si acolitii lor.
Uneori benefice, dar si malefice, pentru psihologia sa.
Desi, in acele zile, polemizând cu autocratia sovietica neostalinista, de tip Brejnev, Ceausescu combatea afirmatia celebra L’ etat c’est moi, el nu stia, nu avea de unde sa stie, ceea ce spunea Eschil in al sau „Prometeu“: „Un bun conducator va invata concomitent sa conduca si sa se supuna.“ Ca sa sfârseasca chiar, potrivit intelepciunii celuilalt tragic grec, Sofocle, din a sa „Antigona“: „Numai intr-un tinut pustiu poate guverna cineva dupa bunul sau plac“.
Dar aceste semne de amurg insângerat nu erau clare, ba dimpotriva, in acel an 1968. O briza de aer proaspat, de libertate, patrundea mai firesc, mai organic, in toate sectoarele vietii, implicit in creatia literara si artistica. Am beneficiat si eu personal de aceasta briza, vizibila, cred, si in volumul „Ecce Tempus“ (EPL, Bucuresti, 1968, tiraj: 3.470 de ex.).

I.R.: In 1972 ati fost supus unor critici severe pentru avizarea favorabila a filmului „Reconstituirea“ si a spectacolului „Revizorul“, in regia lui Lucian Pintilie. Este interesant ca aceste acte de disidenta nu sunt consemnate de istoria literara. Ce s-a intâmplat atunci?
I.B.: Pentru „Reconstituirea“, in 1969, când a fost filmul realizat, cu prelungiri si in 1970, dupa mai multe vizionari, iar pentru „Revizorul“, intr-adevar, in 1972. In ambele ocazii era vorba de realizari importante ale aceluiasi talentat si nelinistit regizor de film si teatru, Lucian Pintilie.
Modul cum m-am comportat in cele doua situatii nu-l socotesc deloc o manifestare de disidenta. A fost doar exercitarea datoriei, conform constiintei si gusturilor mele artistice. Ca ambele situatii au trecut dincolo de discutii intre specialisti, de un fel de proces public, urmate de decizii si sanctiuni, nu dovedea altceva decât faptul ca unele reziduuri dogmatice reveneau in forta.
Promovata de unii activisti afectati de criticile Plenarei din 1968, printre care se numara nu numai Leonte Rautu, dar si altii crescuti in umbra lui, de-a lungul anilor, cum era Paul Niculescu-Mizil, ajuns in ierarhie mai sus decât fostul sau sef. Dar mai ales adeptii lor din Justitie si din Securitate. Fireste, si reteaua de informatori, infiltrati peste tot, in echipele de filmare, ca si la teatre. Conjugarea tuturor acestor subiectivitati, bine filtrate, ca sa ajunga la Elena si Nicolae Ceausescu – interesati in mod special de productiile cinematografice, printr-un exercitiu la domiciliu –, duceau la unele momente penibile pentru conducerea CSCA, in primul rând pentru mine. Orice deviere, pe parcurs, de la gusturile si interesele, chiar intrigile, puse la cale de lista nemultumitilor, prezentate Ceausestilor – prin note secrete –, ca pe o abatere grava de la linia partidului, ni se imputa noua, celor care avizam si aprobam realizarea unui asemenea film. Fiindca aceasta era practica: inainte intrarii in productie, decupajul regizoral al textului trebuia aprobat de mine, ca si pelicula ajunsa la „patru benzi“ inaintea mixajului intre muzica, text si imagine. Apoi, copii standard si difuzarea. Asa s-a intâmplat si cu „Reconstituirea“. Am aprobat si decupajul regizorului, am asteptat vizionarea la patru benzi. Aceasta a venit aproximativ repede, in comparatie cu filmele altor regizori, mai tineri, mai risipitori de timp si de bani decât Lucian Pintilie. Vizionarea aceasta, de etapa, avea loc nu la Buftea, ci la sala de proiectii de la sediul CSCA, la etajul 8 al corpului central de la Casa Scânteii. Regizorul n-a dorit sa fie prezent. Astfel ca am participat doar eu, impreuna cu Petre Salcudeanu, directorul general al Studioului de la Buftea, fiecare insotiti de redactorii responsabili si de consilieri. Nu le mai stiu numele tuturor. Din partea CSCA ma insotea consilierul special pentru cinematografie, Florian Potra, om cu studii de specialitate in Italia, cunoscut de mine inca din perioada clujeana. Atunci se intorsese de la Roma – fusese chiar membru al Partidului Comunist Italian, din perioada buna a lui Togliatti, continuatorul lui Gramsci, teoreticianul.
Am vazut filmul. Totul in regula. O singura observatie. Câteva scene, notate cu doua-trei fraze in scenariul literar si in „decupaj“, deveneau acum largi, mult amplificate, mai ales in scenele reconstituirii. Uriasul actor George Constantin – omul legii – asista dominator la repetitiile penibile ale tinerelului actor George Mihaita (azi director al Teatrului de Comedie), lasând astfel senzatia unei cruzimi excesive. In fond, stari de spirit reale, dar care, exagerate, duceau la dezechilibru evident. Am sugerat si cerut scurtarea unor asemenea momente sau „burti“, cum li se mai spune in spectacolele de teatru si film. Atâta mi-a trebuit. Colegul meu de literatura, Petre Salcudeanu, in plina ascensiune profesionala, dar doritor de si mai mult (trecea de la vechile sale pozitii dogmatice, deprinse in anii studiilor la Moscova, la evidente si uneori demagogice atitudini de liberalism), a considerat sugestiile mele drept o tentativa de cenzura, un pericol pentru soarta filmului. De aceea, a tinut sa ia legatura cu Adrian Paunescu, pe atunci adjunctul lui Geo Dumitrescu la conducerea noii „Românii literare“, iar tânarul si talentatul poet ambitios l-a alertat si pe Zaharia Stancu, presedintele Uniunii Scriitorilor, ca si pe alti membri ai Biroului. I-a invitat pe toti la o vizionare a filmului – ajuns deja in „copia standard“ – la Buftea. Nu m-a invitat si pe mine, cum ar fi fost normal. Iar dupa vizionare, Paunescu a publicat o sinteza a parerilor tuturor, ca o alerta in fata unui pericol iminent de interzicere a filmului.
Ca urmare, Dumitru Popescu, in noua sa calitate de Secretar al CC-ului, responsabil cu domeniile Culturii si Artelor, mi-a comunicat ca este valabila aprobarea sa anterioara de a „da drumul“ filmului, chiar daca ar mai fi necesitat unele retusuri, la scenele „expuse“.
Dar tocmai acele „scene“ i-au scos din sarite pe cei de la Politie si Justitie, al caror reprezentant in CC, ca secretar, era Vasile Patilinet (dovedit mai târziu ca om al sovieticilor si „sinucis“ in timp ce se afla, ca ambasador, la Ankara). Acesta l-a informat pe Ceausescu, aflat in vacanta la Neptun, despre acest „mare pericol“. Cu mintea lui infierbântata, a inteles ca filmul trebuie nu doar oprit, ci chiar distrus. L-a informat pe Dumitru Popescu despre decizia de-a se da foc peliculei. Popescu i-a telefonat lui Ceausescu, spunându-i ca nu poate fi de acord cu propunerile lui Patilinet.
Drept care, acesta a expediat rolele cu filmul la Neptun, unde a fost invitat, de la Bucuresti, si Dumitru Popescu. Personal, cunoscându-l pe Virgil Trofin, Secretarul cu Organizatoricul de la CC, l-am rugat sa vada si el filmul, fiindca nu erau probleme grave. Rugaminte inutila, târzie.
La proiectia „Reconstituirii“, in sala de sedinte din apropierea vilei Ceausestilor de la Neptun, se mai aflau responsabilul cu Propaganda (in locul lui Rautu), Dumitru Popescu, si Constantin Mitea, consilierul personal al lui Ceausescu. El a scris, dupa ’89, despre aceasta poveste, pe parcursul vizionarii, care parea normala, doar Mizil sarea din când in când, ca speriat, facându-l si pe Ceausescu sa se ambaleze, sa se enerveze, pâna când a cerut sa se opreasca productia si sa se vada cine si cum a realizat filmul, cât a costat, iar responsabilii sa fie trasi la raspundere. Parerile lui Dumitru Popescu au mai temperat atmosfera, dar, intors la Bucuresti, el a fost obligat sa stabileasca examinarea acestei incurcaturi de catre „Comisia de cultura“ a Marii Adunari Nationale. De la aceasta Patilinet, momentan infrânt, spera sa obtina hotarâri drastice. Mai putin vizat era Pompiliu Macovei, presedintele CSCA, decât mine, iar responsabil nemijlocit era Petre Salcudeanu. Am fost audiati pe rând cu totii. Dar, prelungindu-se discutiile, parerile publicate de „România literara“ ajunsesera pâna la Europa Libera si devenisera prezentari favorabile lui Lucian Pintilie. Pâna la urma, am fost mustrati cu totii fara sanctiunile materiale angajate initial, deoarece filmul ramânea intreg, doar Petre Salcudeanu a fost schimbat din post. O schimbare benefica pentru el, care a devenit scenaristul multor filme de succes la public, incasând sume deosebite, care i-au permis sa-si cumpere o casa cu gradina si cu vie la Otopeni, vizavi de Spitalul Anei Aslan. In locul lui a fost numita scriitoarea Lucia Olteanu (cunoscuta si de Dumitru Popescu, din perioada „Contemporanului“), care a condus câtiva ani studioul de la Buftea, in perioada realizarii unora dintre cele mai importante filme. Atunci s-au afirmat multi cineasti tineri, foarte inzestrati, ca Dan Pita, Mircea Veroiu, Nicolae Margineanu, Radu Gabrea, Stere Gulea, Dinu Tanase, alaturi de maturii Sergiu Nicolaescu, Mircea Dragan, Mircea Muresan, Malvina Ursianu, G. Vitanidis, Geo Saizescu, Elisabeta Bostan, Virgil Calotescu si atâtia altii. Cu adevarat o perioada majora a cinematografiei românesti, recunoscuta si mai târziu. Pâna la urma, filmul „Reconstituirea“ a beneficiat de o premiera publica discreta, nu la Patria, ca de obicei, iar lui Lucian Pintilie i s-a aprobat un pasaport pentru Iugoslavia, ca regizor de teatru. Probabil ca adversarii sai sperau atunci ca nu se va intoarce. S-a intors si, astfel, in 1972, primavara, a inceput repetitiile cu „Revizorul“ la Teatrul Bulandra.
Acolo era director Liviu Ciulei, un maestru si mai important pentru cinematografia si teatrul românesc. El fusese sotul marii artiste Clody Bertola, devenita apoi sotia, pentru toata viata, a lui Lucian Pintilie, care a ingrijit-o si in anii neputintei si bolii acesteia. O raceala oarecum fireasca din acest motiv biografic, intre cei doi, nu straina nici de o anumita contondenta profesionala afisata de orgoliosul coleg mai tânar. Raceala pe care o sesizasem la Liviu Ciulei, in calatoria noastra din SUA.
Asadar, pe scurt despre „Revizorul“ lui Gogol, spectacolul ce urma sa deschida stagiunea 1972/73 de la „Bulandra“. La sfârsitul lui august sau inceputul lui septembrie s-au stabilit repetitia generala si vizionarea. Urma sa participe, alaturi de mine, Ilie Radulescu, secretarul cu propaganda de la Municipiu (slab pregatit si fricos), insotit de Amza Saceanu, presedintele Culturii pe Capitala, un oltean istet si teatrolog activ. Pâna la urma, Ilie Radulescu a dat bir cu fugitii si ne-a lasat numai pe noi doi, asezati alaturi de Liviu Ciulei si de Maxim Crisan, directorul sau (fost diplomat la Moscova, mai târziu, adjunctul meu de la Nottara), director adjunct.
Dar sa nu uit: de la CCES ma insotise Constantin Maciuca, Margareta Barbuta, critic teatral, si Margit Marinescu, sotia fostului ambasador la Moscova, buna cunoscatoare a teatrelor sovietice. Spectacolul a durat aproape 5 ore. Pe parcurs, am observat, si eu, si Saceanu, ca si colaboratorii nostri de specialitate, unele momente diluate, unele scene de un realism exagerat, dar spectacolul era monumental, jucat de artisti mari, in frunte cu Toma Caragiu. Dupa o scurta pauza, am urcat pe scena, unde Lucian Pintilie, cu vechile sale aversiuni fata de scene, n-a voit sa urce, astfel ca, in lipsa lui, am felicitat eu colectivul de mari actori, Amza Pellea, Ion Caramitru si altii, istoviti de solicitarea rolurilor. Apoi, am stabilit cu cei doi directori ca, a doua zi dimineata, sa se vada cu Amza Saceanu, ca sa le mai trimita câteva sugestii ale noastre. Pesemne, turnatorii de meserie, folosindu-se si de spiritul hipersensibil al lui Pintilie, lansasera deja ideea ca spectacolul are „sopârle“ si ca va fi interzis. Dar felicitarile noastre la scena deschisa le-au dat peste cap aceasta presupunere provocatoare. Seara, la vizionarea unui film strain, care urma sa fie achizitionat pentru reteaua de difuzare, l-am informat pe Dumitru Popescu asupra spectacolului, asigurându-l ca va fi un mare succes. El pleca a doua zi in Anglia. Cele câteva observatii legate, cum am spus, de unele exagerari „naturaliste“ si accente scenice usor caricaturale, au fost transmise doar de Amza Saceanu, deoarece plecam si eu a doua zi, tocmai in Coreea de Nord. Conduceam o delegatie a Consiliului Culturii si Educatiei Socialiste, din care mai faceau parte Gálfalvi Zsolt, consilier la CSCE, cu problemele minoritatilor nationale (sector de care raspundeam), si A. Vacaru, presedintele Comitetului de Cultura si Educatie Socialista din judetul Cluj.
Nu e cazul sa vorbim aici de cele doua saptamâni petrecute in acea tara asiatica, aflata sub efectele unei politici autarhice (a lui Kim Ir Sen), nici pro, nici anti-sovietica sau chineza, asemanatoare cu a lui Nicolae Ceausescu, de unde ne-am intors cu impresii puternice. Nu inainte de a fi fost primiti de Marele Corabier in persoana, fata in fata parând un om deschis, comunicativ, predispus chiar la glume.
Ca si la plecare, ne-am intors cu acelasi IL 18 sovietic, pâna la Moscova, cu dorinta sa mai ramânem acolo 2-3 zile, sa vedem noi spectacole de teatru. Dar n-am ajuns bine la aeroportul Vnukovo, unde ne-a asteptat atasatul cultural, ca acesta ne-a anuntat ca fusesem cautat la telefon, de la Bucuresti, de Vasile Ileasa, directorul relatiilor externe de la CCES, cu o chestiune urgenta. L-am sunat de la ambasada si el mi-a transmis indicatia conducerii de a lua primul avion spre tara. Am facut-o a doua zi. La aeroportul de la Otopeni, asteptându-ma, vicepresedintele Ion Dodu Balan, coleg vechi si prieten drag, m-a informat despre deciziile drastice luate la nivel inalt in legatura cu spectacolul „Revizorul“. De la el, apoi si de la celalalt coleg, Dumitru Ghise, am aflat unele amanunte, despre felul in care avusese loc premiera oficiala. Unele dintre aspectele sesizate de noi la vizionare au fost observate si amplificate in sala de câtiva „amici“ ai lui Pintilie si ai directorului Ciulei. In fruntea lor se asezase dramaturgul Aurel Baranga, scriitor talentat si inteligent, dar si maestru al intrigilor. Era ofensat ca niciunul dintre cei doi regizori nu-i montase vreo piesa, la prestigiosul Teatru Bulandra. A stat intr-o loja de rangul intâi, cu Gheorghe Pana, secretar al CC, insarcinat cu organizatoricul (si el un fost muncitor, ajuns treptat propagandist in diverse functii), apoi socotit de mare incredere pentru Ceausesti. Baranga l-a montat pe acesta in legatura cu „momentele periculoase“, in timp ce madam Maurer se afla in primul rând din fata scenei, cu o palarie spectaculoasa (gen Lucia Sturdza-Bulandra), tocmai acolo unde a fost stropita cu apa din ligheanul in care se spala pe picioare Toma Caragiu. Nu lipsea din sala nici Leonte Rautu (trecut la guvern, ca viceprim-ministru), interesat funciar sa vada defectele celor care-i luasera locul in domeniile lui seculare – ideologia si cultura. Era, deci, un bun prilej sa le observe si apoi, plecând a doua zi cu Ceausescu, in Bulgaria, sa-l atâte si el, nu numai Gh. Pana.
Aflând si alte amanunte, care de care mai alarmante, despre reactiile negative la „Revizorul“, am cerut in scris o audienta la Nicolae Ceausescu, simtindu-ma eu primul responsabil pentru avizul dat reprezentarii spectacolului. Dupa vreo doua-trei zile (chinuitoare pentru mine), ajutat de secretarul sau, Constantin Manea, pe care-l cunosteam de la UTM, acesta a gasit ora potrivita pentru vizita. Am luat loc la masuta din salonul urias, lung de vreo 30-40 de metri, in fata biroului, incarcat cu dosare.
Emotionat, i-am multumit pentru primire, apoi i-am transmis salutarile lui Kim Ir Sen (evenimentul fusese anuntat si in presa noastra centrala). M-am grabit apoi sa-i cer scuze pentru faptul ca am pus conducerea partidului intr-o situatie dificila, in legatura cu „Revizorul“, dar eu n-am vazut, la repetitie, ca acel „revizor rus abuziv“ l-ar reprezenta pe „tovarasul Brejnev“ – cum am auzit ca s-a spus. Si cu atât mai putin ca scenele cu acest betiv, primit cu prapori in provincie, ar fi semanat cumva cu modul in care poporul nostru isi primeste conducatorul in vizitele sale istorice prin tara.
La auzul acestor cuvinte, Ceausescu a tresarit, dându-si probabil seama pâna unde impinsesera insinuarile informatorii si agitatorii din jurul sau. In momentul acela, am mai adaugat faptul ca, la Moscova, am aflat despre interzicerea unui spectacol cu aceeasi piesa clasica, spectacol montat la Leningrad, de un mare regizor, Tovstonogov, si jucat in capitala URSS timp de o luna. „Nu stiu daca inainte sau dupa decizia de la noi au procedat si ei la fel!“, i-am spus. A tresarit din nou, de parca primea, de data asta, o veste buna. In final, l-am rugat ca, tinând cont de „greseala“ mea, sa fiu eliberat din functia de la CCES, sa primesc un loc de munca undeva in domeniul pregatirii mele de specialitate.
„Nu!“, mi-a raspuns prompt, ca apoi sa-mi reproseze ca noi nu lucram atent cu oamenii de cultura si arta, care nu inteleg ce probleme dificile apar in fata conducerii. „Uite, daca apare un singur articol care nu le place, in „Revista Institutului de Istorie a Partidului“, vine ambasadorul sovietic si mi-l pune aici pe masa…“ Marturisire care m-a cutremurat, gândindu-ma pâna unde mergeau tentativele sovieticilor – dupa vara lui 1968 – de-a ne controla din nou, in toate domeniile. A continuat, afirmând ca n-avem voie sa ajungem ca in Iugoslavia, unde Tito a fost obligat sa dea o circulara pentru toate organizatiile de partid, ca sa nu degenereze resentimentele anti-sovietice.
Mi-a zis, in final, sa ma intorc la datorie, dar sa fiu mai atent si exigent, sa nu se mai repete asemenea slabiciuni, ca si altadata, cum au fost cele din cinematografie.
Discutii multe si incurajatoare am avut atunci si cu Stefan Andrei, secretarul CC, insarcinat cu politica externa.
Mai elocvent, in legatura cu aceasta chestiune, cu ecouri prelungite pâna azi, este textul publicat de Dumitru Popescu in volumul III al „Memoriilor“ sale, intitulat „Artele in mecenatul etatist“, in care gasim si consideratii importante pentru altitudinea conceptiilor sale estetice, morale si politice. La fel, se afla acolo remarcabile tuse de portret ale lui Nicolae Ceausescu, pe care el il cunostea mai bine decât multi altii, care au trecut, dupa 1989, de la admiratie la caricatura. Oricum, a fost salvatoare ideea lui Dumitru Popescu privind numirea mea ca ambasador la Atena, preluata si dusa pâna la capat de celalalt eminent om politic si diplomat, Stefan Andrei! Daca nu s-ar fi realizat gândul bun al celor doi prieteni, poate as fi ajuns undeva „pierdut intr-o provincie pustie“, cum ar fi zis Bacovia. Sau, mânat mereu de suferinte mai vechi, as fi putut inchide ochii pentru totdeauna, pedepsit de propria mea buna-credinta in idei si oameni mai talentati decât mine. Oricum, numarând inca o jumatate de an in functie la Consiliu, mi s-a incredintat tocmai mie, ca intr-o ironie a soartei, sa conduc delegatia care participa la „Zilele Teatrului Românesc“ in URSS, din care faceau parte: Sica Alexandru (cu sotia), Aurel Baranga, Horia Lovinescu, Radu Popescu, Vasile Nicorovici, Dinu Cernescu si Natalia Stanca (de la „Scânteia“).
Cu lectia primita de la Nicolae Ceausescu despre relatiile politice tensionate cu PCUS si URSS, m-am pregatit, atent, pentru dificila misiune, sfatuindu-ma, frateste, cu cei doi responsabili in domeniu, Dumitru Popescu si Stefan Andrei (casatorit cu frumoasa actrita, Violeta Andrei, mari iubitori de teatru). Se aflau intotdeauna la curent cu pulsurile capricioase ale brejnevismului, reflectate in relatiile globale cu tara noastra, accentuate si in ideologie si cultura.

(Din volumul Ilie Rad, Convorbiri cu Ion Brad, „din primavara pâna-n toamna“ – aprilie-octombrie 2013, in curs de aparitie la Editura Eikon din Cluj-Napoca)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper