Craciun in km/h si scriitori pe minut

Un articol de GIANINA DRUTA

Mos Craciun & Co. Cel mai rapid roman din lume, Editura Art, Bucuresti, 2012, 286 p.

 
„– Bro! Striga primul rocker, coborând apoi vocea brusc: m-a pocnit o idee belea. Da’ jura ca nu spui la nimeni…“ (…) O idee de Ghinesbuc: cum ar fi sa strângi 50 de scriitori la un loc sa scrie cel mai rapid roman din lume ?
– Nu-i rea. Si ce sa scrie ?
– Nu stiu, se gaseste. Le dai un punct de pornire, sa zicem taximetrista asta, de care-si râde un kid c-o banana“.
De la un asemenea pretext pare sa se nasca si textul romanului „Mos Craciun & Co. Cel mai rapid roman din lume“, experimentul a 50 de autori, care bate recordurile nu doar ca timp de scriere, ci si ca timp de lectura. Pe scurt, o suita de personaje se pregatesc pentru sarbatorile de Craciun, fiecare in modul sau, in Bucurestiul zilelor noastre, bântuit de fantomele unei postmodernitati frivole. Nimeni nu mai trage perdeaua si nimeni nu mai are grija de culisele povestii, asa ca, deopotriva in down stage, back stage si pe scena, oamenii se (re)intâlnesc si se (re)povestesc fara cea mai mica mustrare de constiinta. De la Angie Craciun, soferita de taxi si sotul ei Iosif, un individ sters, aproape domestic(it), la Vali Hristescu ori Nic Manole, tipi cu un simt (prea) acut al actualitatii si al superficialului, prezentati in tandem cu orgolioasele lor iubite, Beatrice si Eleonora; colorând panorama cu un grup de aurolaci dintre care se individualizeaza „capetenia“ Bruzli si Marinela, veritabil avatar contorsionat al Fecioarei Maria; condimentând evenimentele cu personaje episodice de tipul Alinei, o fata roscata care planuieste sa-si vânda parul sau al avocatei-pianist Alexandra; si, fara a pierde din vedere pasajele in care vocea e acordata unei ciori sau unei masini –, totul devine o mostra de insolit care transforma romanul intr-o alegere buna pentru lecturile de vacanta. De aceea, nu valoarea estetica primeaza la un asemenea text, ci posibilitatea pe care o creeaza cititorului de a accesa un univers empiric infuzat de un bizar sentimentalism legitimat de proximitatea sarbatorilor.
„Ce poti sa faci acasa de sfârsitul lumii ?“
In plin consumerism, tematica si onomastica sunt pe masura, totul gravitând in jurul suprafetelor, profunzimea fiind un aspect extrem de discutabil. Personajele nu au ochi, ci doar priviri goale, vorbe de spus in fiecare zi, in fiecare an, la fiecare sarbatoare, marcând o repetitivitate patologica a propriei lor existente: „In fond, pentru ce sa-si atâta avânt ? Pentru o zi ca oricare alta ?Avea vreun sens sa o ia de la inceput, aceeasi schema de viata, aceeasi poveste, acelasi… Iosif ?“ Insusi stilul narativ sustine o asemenea abordare, caci simplitatea naratiunii, fara artificii sau complicatii tehnice, e intretinuta de un liniament schematic, dupa cum viata insasi se desfasoara pe scurt.
Sub aspect formal, romanul extrapoleaza un limbaj actual, tenta ironica a discursului sustinând o oarecare omogenitate compozitionala. Totusi, utilizarea pregnanta a unor asemenea structuri diminueaza calitatea povestii. Nu intâmplator, „rapiditatea“ romanului vine la pachet cu o scriitura „pe fuga“, care poate fi resimtita inca de la primele pagini. Romanul e echilibrat doar in sensul in care nu intelege sa depaseasca un anumit nivel de abordare. Desi indraznet, ca orice experiment colectiv, romanul ramâne o simpla tentativa  de a crea un produs care poarta marca momentului si, asemenea scenariilor filmelor de uzura, contine o notabila dimensiune a perisabilului: „Hm, nici sfârsitul lumii nu mai e ce-a fost, ar trebui sa inventeze astia o sperietoare noua. Cu sfârsitul nu ajungi nicaieri. Poate inceputul sa ne mai sperie“. Totodata, lejeritatea constructiei dialogale tine de un stil (e)liber(at) al discursului in care isi fac loc deopotriva discutii semi-licentioase, cu/despre stripperi si femei insarcinate, ca si pretinse profunzimi generate de „spiritul“ sarbatorii.
Textul initiaza o deconspirare ironica a cliseelor, dar, cu toate acestea, parodia pare sa nu fie dusa pâna la capat, de unde si miza estetica destul de scazuta a cartii. E adevarat ca avem de-a face cu un experiment literar si cu o mostra de „rapiditate“, insa asta nu asigura decât o glorie pasagera, un mixaj temporar, valabil efectiv numai pe termen scurt. De aici si alura de reclama publicitara a capitolelor, care subliniaza latura comica a romanului, precum si tonalitatea degajata din fiecare scena: „Va rugam, putina, oricât de putina intelegere. Cautati sub capac. Aveti incredere. Se va termina bine. Promitem. Si daca nu, pâna la urma, cât de tare va pasa cum se va termina ? Voi aveti macar o casa unde sa asezati un brad si unde sa nu va manânce puricii si heroina.“
Straluciri si decaderi „live“
O panoplie de personaje care sufera de un egoism atroce in prag de sarbatori, ale caror lectii de viata sunt tocmai cum sa (nu) il (re)cunosti pe celalalt, arata ca identitatea si alteritatea nu sunt decât probleme de forma, capricii care nu au nicidecum de-a face cu adâncimea realitatii. Astfel, romanul isi construieste identitatile ca manechine parcate undeva la marginea dintre realitate si fictiune, acolo unde fiecare devine „vedeta“ sau „sfânt“  in functie de telefonul pe care-l primeste si de optiunile de moment: „Abia acum, lasând zurgalaii sa vesteasca tuturor ca insusi Vali a iesit din birou sa supravegheze pregatirile pentru party, ii arunca un zâmbet knock-out junioarei care picta. Un zâmbet profi inflori din ce in ce mai cald, devenind un zâmbet perfect deschis in clipa in care telefonul i se lipi de ureche“. Personajele par sa imparta intre ele tarele de oameni moderni, cu simpatie sau antipatie, dupa caz, fara prea multe remuscari sau mustrari de constiinta. Exista insa o voce a miracolului care nu mai poate strabate pâna la asemenea personaje deconectate de ele insele, incapabile sa depaseasca mreaja propriei melancolii stupide si a propriei limitari. Avem de-a face, in consecinta, cu un intreg roman colectiv construit pe dialectica imposibilitatii de a dialoga, a vorbelor care zboara din memorie imediat ce au fost rostite.
Numele personajelor sunt anume alese ca sa sublinieze tentatia formei, a unei existente frizând ridicolul, dar si lamentatia implicita sub care se ascunde dorinta de a fi altul, de a inlocui, aproape miraculos, o existenta cu alta. Alese dupa principiul vadit al parodiei, prin trimiteri ori la discursul biblic (Hristescu, Luca, Marcu, Matei, Ioan, Nic) ori la cel metaliterar (Daian, Ieronim, Beatrice), acestea confera o nuanta tare textului, nuanta ce vine ulterior spulberata. Totul se petrece brusc, fara etape intermediare, personajele actioneaza fara menajamente si fara diplomatie. Burlescul si absurdul gliseaza intr-o normalitate absolut enervanta, unde totul e mixat cu o doza de senzational a carui idee centrala nu e sa izbeasca cititorul, ci sa-l amuze. Romanul vrea sa vindece contemporanii de un „spleen“ al postmodernitatii, apelând la biciul ascutit al ironiei. Si cum dintotdeauna ironia si-a ales drept cobai fiinte debile, romanul de fata culege din realitate personaje-carton care, odata turtite, isi pot recapata oricând forma: „observase ca oamenii au deseori trasee similare, ca, indiferent de vârsta, sex, educatie,scopul calatoriei, orasul are anumite zone care absorb oamenii, ii atrag intr-un fel de gauri in care acestia se pierd de buna-voie“. Nu e vorba aici nici de tragedie, nici de bucurie, nici de fabulos, nici de miracole. E mai degraba o zeflemea cu accente voit grave sau dramatice, o sezatoare care nu asuma mesaje, ci mai degraba le deconstruieste.
Aceleasi personaje devin alter-ego-uri absurde ale lui Mos Craciun, de asa maniera incât modelul e distrus aproape in intregime: „Un Mos Craciun gresit, care juca, inconstient, rolul de amfitrion al unei sarbatori din care românii intelegeau din ce in ce mai putin“. Personajul central, specific sarbatorilor de iarna, a devenit doar echivalentul unui costum, individualitatea din spatele mastii refuzând si cea mai mica adecvare la model. Pe de alta parte, perspectiva animaliera (cioara, câinele lui Bruzli) sau cea „tehnica“ (masina Angelinei) din roman nu are un caracter de inovatie si nici nu confera neaparat originalitate textului, ci doar introduce o alteratie de natura sa accentueze burlescul ansamblului: „Greseala de incepator: orice pui de cioara stie cât de cât ce mult seamana cele doua mirosuri, al nebuniei si al putrefactiei“. De aceea, nu as putea spune ca vocile narative sunt expresia unei autentice pluralitati identitare, ci mai degraba ca romanul se construieste ca un teatru de papusi in care actorul din spate isi schimba pur si simplu aparenta emisiei vocale pentru a crea senzatia existentei mai multor euri.
„All I Want for Christmas Is…“
In acest univers permanent mutabil nu poate fi decelata nicio diferenta de substanta intre ce se intâmpla in Bucurestii de altadata (ai lui M. Caragiale, de pilda), si cei de astazi. Diferenta subzista intr-o substituire de decor si recuzita, care conserva insa sensul fundamental al ratacirii si al pierderii identitatii. Si, mai mult decât atât, nu e doar o absolvire intru celalalt, ci una a difuzarii haotice aproape, un amalgam de euri care nu-si au locul si nici macar nu par sa se sinchiseasca realmente sa-l caute.
E si o lume in care rolurile se inverseaza fara ca aceasta torsiune sa ingrijoreze pe cineva, „spiritul Craciunului“ ramânând un simplu element discursiv. Se subintelege, asadar, o lipsa de continut care emerge in intreg textul si contamineaza deopotriva personajele si actiunea. In masura in care intelegem superficialitatea ca aspect esential in legatura cu mesajul sau ca o consecinta imputabila tehnicii de scriere a romanului, romanul se situeaza pe un palier de valorizare extrem de fragil, care la o lectura tare cedeaza.
Pe de alta parte, „Extraordinarele afaceri ale lui Bruzli“ ori „Apocrifele dupa mosu’“, „Legend live“, „Stralucirea si decaderea unui stripper“, „Obstetrica dupa Marcu“ etc. denumesc povesti care, in ciuda potentialei lor existente individuale, se coreleaza subtil intregului, oferind cititorului o panorama coerenta, mobila, in care totul se defasoara in ritm alert. Din când in când, cot la cot cu personajele, cititorul poate experimenta ambuteiaje, incertitudini, comportamente de o inconstienta dezarmanta ori de o veselie absolut molipsitoare, fara ca asta sa genereze probleme morale ori estetice.
Freamatul personajelor este edulcorat de un relas total, odata ce situatia conflictuala pare sa aiba o solutionare. Nu exista probleme de constiinta, si, mai mult decât atât, constiinta insasi e o chestiune de context, de aplicabilitate temporara sau care contribuie la finalizarea unei secvente epice. In stilul moralei minore a filmelor de sezon, romanul evidentiaza strategia lui „happy-end“, frumos impaturita intr-o pleiada de snobisme, anglicisme, sentinte colocviale ori filozofii pragmatice.
Toti isi inchipuie in acest roman ca lumea depinde de ei, ca lumea nu are sens decât ca eveniment depinzând de propriile capricii. Mai mult, cu o constiinta aproape deraianta, cred ca au puterea gratuita de a distruge sau re-crea, de a binecuvânta sau a pedepsi. Acestui dinamism ce functioneaza contrastant, i se adauga si suprima ingrediente, in functie de buna sau proasta dispozitie a personajelor, ceea ce si explica, spre exemplu, caracterizarea unuia dintre personaje, care ar putea fi, fara indoiala, expresia „scriptorului“ acestui text: „Avea ceva dintr-un Dumnezeu schizofrenic. Si chiar asa se purta: ca un Dumnezeu schizofrenic“. E un text de o pluralitate stranie, aproape frivola as spune, care gaseste, pe alocuri, momente „intermezzo“ ca sa aplice o palma grea cititorului prin profunzimea textului. Pasajele de „constiinta“ sunt, insa, prea rare reflectii de „blank“ ce scot la iveala lipsa de consistenta si de nerv a unei umanitati pentru care pâna si sfârsitul lumii pare sa fi devenit un pretext (mai mult sau mai putin) credibil de „entertainment“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper