Consiliul Europei sau despre actualitatea idealurilor europene

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Consiliul Europei este prima incercare reusita de realizare a Europei europenilor, fondata de europeni pentru europeni. Mai direct spus, o Europa diferita de cea prefigurata de initiativa americana prin Planul Marshall implantat pe continent imediat dupa Al II-lea Razboi Mondial. Si care rezista de peste sase decenii cu o activitate paralela dar cu idealuri apropiate, identice uneori, cu cele ale Uniunii Europene si Parlamentului European. Parintele spiritual al Consiliului este Winston Churchill care, in plin razboi, in 1942, prevedea ziua când „familia europeana va actiona intr-o uniune strânsa in cadrul Consiliului Europei. Astept si doresc crearea Statelor Unite ale Europei…“. Congresul Europei tinut la Haga, la 7 mai 1948, care avea sa puna bazele fondarii Consiliului, a adoptat o rezolutie in care se preciza ca „Natiunile Europei trebuie sa creeze o uniune economica si politica pentru a asigura securitatea, independenta economica si progresul social; in acest scop ele trebuie sa accepte a pune in comun unele din drepturile lor suverane“. Aici gasim sursa principiilor puse la temelia acordurilor, tratatelor, rezolutiilor si, in ultima instanta, a Constitutiei Europei, care au jalonat arhitectura institutiilor comunitare. „Mesajul catre europeni“ adoptat de Congres va inspira doctrinar conceptul unitatii: „Noi dorim o Europa unita restituita in totalitatea ei liberei circulatii a oamenilor, a ideilor si a bunurilor“. Evolutiile ne obliga sa constatam ca idealurile au ramas actuale dar nu au fost pe de-a-ntregul implinite. Europa de azi nu se suprapune pe proiectia lui Churchill.
Intre iluzii si scepticism
Fermentii ideilor integrationiste paneuropene au condus la semnarea, la 5 mai 1949, a Tratatului de la Londra pentru constituirea Consiliului Europei. Statele fondatoare sunt Belgia, Danemarca, Franta, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia si Suedia. Lor li s-au alaturat, pâna la urma, in valuri, cele 47 de state (exceptie Belarus) asezate pe pamântul continentului, de la Atlantic la Marea Caspica. Consiliul Europei si Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa, doua institutii paneuropene de o asemenea anvergura, inglobeaza peste 800 de milioane de cetateni.
In constructia Consiliului nu pot fi ignorate dificultatile sau aproximatiile acestui proiect atât de ambitios. Este firesc. „Orice creatie cu adevarat revolutionara, afirma Guy Mollet, primul presedinte al Adunarii consultative a Consiliului Europei, trezeste deopotriva iluziile dintre cele mai fara de logica si scepticismul cel mai rau“. In cei 65 de ani, pe terenul nobilei conceptii a parintilor fondatori ai Consiliului Europei – lui Churchill i se vor alatura francezul Léon Blum, belgianul Paul Henri Spaak, italianul De Gaspari – au patruns excesiv de mult Uniunea Europeana si Parlamentul European. Relatiile Consiliului cu Uniunea si Parlamentul nu sunt inca bine asezate. Paralelismul atributiilor a facut obiectul mai multor tentative de clarificari. In ianuarie 2003, Consiliul Europei a propus Uniunii Europene un „parteneriat asociat“ caruia, deocamdata, inca nu i s-a gasita o solutie definitiva. Ceea ce arata cât de necesara a devenit reforma institutiilor europene.
Azi, Europa nu arata inca asa cum au visat-o cândva vizionarii doctrinari ai ideii de unitate. Din afara, se constata ca functiile de arbitraj au devenit predominante (uneori autoritare sau dictatoriale) in detrimentul celor de sprijinire a proceselor reformatoare necesare consolidarii democratiei si dezvoltarii. S-a produs o structurare a statelor membre in raport cu puterea nu cu democratia in decizii, mai ales la nivelul Uniunii Europene. In ultimii ani s-a vazut incapacitatea de reactie adecvata la bararea efectelor distructive ale crizei. Nu tin de cine stie ce secret disparitatile de tratament in raporturile cu statele membre. In ce ne priveste, de mai bine de doi ani suportam consecintele acestui tip de atitudine in privinta respectarii conditiilor normative pentru intrarea României in spatiul Schengen.
România la Consiliul Europei
Nu scriu intâmplator despre Consiliul Europei. Diplomatia româneasca pune inca pret pe aceasta organizatie. Sa fie semnul unor sperante in viitorul Consiliului? La 7 octombrie, ziua in care se implineau doua decenii de la aderarea României, Fundatia Europeana Titulescu a organizat o dezbatere pe tema „România la Consiliul Europei – trecut si perspective“. Moderatorul dezbaterilor a fost Bogdan Aurescu, tânarul secretar de stat la Ministerul de Externe, care, cu putini ani in urma, conducea delegatia româna in procesul câstigat de România la Curtea Internationala de Justitie de la Haga in problema reglementarii drepturilor noastre in platoul continental la Marea Neagra. Au vorbit reprezentanti ai Camerei Deputatilor, Senatului, Guvernului, ai Ministerului de Externe; au fost invitati membri ai Delegatiilor parlamentare române la Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei. A fost o dezbatere utila nu numai pentru radiografierea experientei României la Consiliul Europei ci si pe valoarea normelor si principiilor sintetizate in conventii de referinta ale Consiliului Europei privind drepturile si libertatile fundamentale ale omului, protectia minoritatilor, prevenirea torturii, pedepselor si a tratamentelor inumane sau degradante etc.
Cu 20 de ani in urma cea mai palpabila izbânda a politicii Guvernului de la Bucuresti, impovarat de socurile postdecembriste – mineriadele, manifestatia contestatara prelungita din Piata Universitatii – a fost depasirea rezervelor si barajelor politice ale Occidentului puse in dialogul cu Bucurestiul. Aceasta a permis, in final, aderarea României in Consiliul Europei. Se intâmpla la 7 octombrie 1993. Fostul prim ministru Adrian Nastase a tinut ca evenimentul sa nu fie uitat si a initiat dezbaterea mentionata mai sus. Avea motive personale pentru ca demarase, ca ministru de externe, primele demersuri pentru integrarea României in aceasta organizatie. O initiativa de salutat pentru ca prea des sunt uitate eforturile pentru recâstigarea locului României in Europa. Privim adesea cu dezarmanta resemnare marginalizarea noastra si ignorarea locului care ni se cuvine. Intrarea României in Consiliul Europei nu a fost un cadou ci o victorie obtinuta cu dificultate, venita, din pacate, umilitor de târziu. Toate celelalte state foste comuniste fusesera acceptate: Ungaria in 1990, Polonia-1991, Bulgaria-1992, Republica Ceha si Republica Slovaca-mai 1993.  Occidentul ramasese mai mult decât descumpanit, chiar rezervat sau sceptic in privinta viitorului politic al României. O atitudine care ne-a costat mult. Istoria a aratat ca s-a inselat iar acest adevar trebuie spus. In discursul la sesiunea din 2001 a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, tinut in calitate de prim-ministru, Adrian Nastase afirma: „In cursul ultimilor ani, Consiliul Europei, ca si alte organisme internationale au gasit in România un partener credibil in eforturile lor conjugate de a consolida democratia si stabilitatea pe continentul european. Admiterea României in sânul Consiliului Europei confirma ca Organizatia  de la Strasburg nu ofera cecuri in alb. România este ferm hotarâta sa respecte toate angajamentele fata de Consiliul Europei, armonizându-si legislatia cu standardele europene“.
Trecutul se infatiseaza astfel. Perspectivele, in ce ne priveste, asa cum le-au creionat in interventiile lor diplomatii din Ministerul de Externe, cer sa exploatam inteligent conditiile pe care Consiliul Europei le ofera in plan normativ ca promotor al valorilor si normelor democratiei, drepturilor omului si statului de drept. Este imbucurator ca diplomatii nostri au o viziune proaspata asupra idealurilor Consiliului Europei, altfel o organizatie care are in Uniunea Europeana si Parlamentul European atât parteneri cât si concurenti. Ei au privit obiectiv rolul si locul Consiliului. Extrapolând rationamentul lui Titulescu privind viitorul Societatii Natiunilor, diplomatia româneasca intelege sa nu fie pierdut patrimoniul dobândit de Consiliul in constructia unitatii europene. Aceasta  corespunde unei intelegeri corecte a adevarului ca marile idealuri ale Consiliului isi conserva intreaga actualitate si greutate in dezvoltarea culturii de pace, respectuoasa fata de conditia umana si de demnitatea persoanei.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper