Confesiunile lui Paul Cornea

Un articol de C. ROGOZANU

Ce a fost, cum a fost. Paul Cornea de vorba cu Daniel Cristea Enache, Editura Polirom, 2013

 

„Din tripticul celebrei formule revolutionare, libertatea nu o cunoscusem si nici n-aveam s-o cunosc; din tot sufletul visam însa egalitatea si fraternitatea.“
Ion Ianosi

„Ce a fost, cum a fost“ e cartea de lamuriri, clarificari, reglari ale trecutului ale unui mare profesor român de teorie si istorie literara, fost comunist (a prins si o scurta perioada de ilegalist), detinator de functii importante în organizatia tineretului comunist, apoi în Ministerul Culturii în vremea lui Dej. „Paul Cornea de vorba cu Daniel Cristea Enache“ anunta de la bun început matricea în care va turna povestea relatiei sale cu regimul Dej: „militantismul în slujba utopiei si dezangajarea, survenita cu greu, prin destramarea crezului tineretii si recâstigarea normalitatii“.
Paul Cornea ne indica anticipat morala fabulei confesive: nu fiti naivi, nu credeti în utopii, aceasta este povestea unei dezvrajiri. Ce s-a întâmplat mai exact în tinerete? E o poveste pe care ati mai auzit-o (trebuie spus ca lectura acestei carti trebuie musai însotita de lectura memoriilor lui Ion Ianosi, „Internationala mea“). Cornea, un tânar evreu care e lovit în plin de o societate în care antisemitismul e lege, se lipeste de o organizatie de tineri comunisti care organizeaza mici actiuni de subminare: împart manifeste, trimit mesaje etc. Se sfârseste razboiul, Cornea e prins în actiunile de recrutare de noi membri pentru comunisti (Ianosi nu a apucat o perioada de ilegalism, s-a înscris în partid dupa 23 august). Credinta e pura si totala într-un viitor socialist.
De ce vrea Paul Cornea sa dea din prima pagina o judecata clara asupra „ratacirilor“ de tinerete? Astepta cineva un proces de constiinta esafodat în niste confesiuni? Desigur, întreaga scena publica intelectuala pare sa fie înca setata dupa acest program de curatare si explicare. E si marea diferenta fata de Ianosi, aceea ca Paul Cornea, printre foarte valoroasele pagini de marturie, tine sa stea lipit de scenariul „dezvrajirii“. Principala lupta interioara se da între Cornea-parte-din-sistem si Cornea-cunoscator-al-abuzurilor-sistemului. Importanta în carte este, ca si la Ianosi, descrierea alunecarii implacabile într-o zona automata a raspunderii si functionarii în zona de decizie. Daca te alegeau sa conduci ceva, nu prea puteai sa mai dai înapoi. Si Ianosi, si Cornea au intrat cu inima deschisa în aventura, iar apoi nu au mai putut face când au dorit pasul înapoi. Însa fiecare a interpretat diferit statutul asta de „rotita“ într-un mecanism politic care si-a anihilat opozitia cu toate metodele.
O excursie la Moscova, plina de întâlniri si discutii formale, vizite aranjate, dar si discutii încinse cu comunistii italieni despre democratia din URSS i-au fisurat credintele lui Cornea, asa prezinta profesorul situatia. Italianul Giulio îi reproseaza lui Cornea ca tolereaza lipsa de democratie din partid. Cornea îi explica importanta unei avangarde minoritare care sa preia puterea într-o tara ca România, fara traditie democratica etc. Discutia e în echilibru, dar eroul nostru îsi pierde încrederea în propriile argumente. Momentul 1956 (scrisoarea citita de Hrusciov într-o sedinta secreta la Congresul al XX-lea PCUS) a fost si el decisiv. Cum avea sa-i povesteasca lui Ianosi peste ani (prin ’70) într-o excursie la Budapesta, pentru el treaba cu socialismul era deja o chestiune încheiata. Se retrasese la catedra de la Litere, nu mai avea alta dorinta decât sa-si scrie cartile, sa dezvolte relatii cu profesori de literatura comparata din toata lumea si sa reziste prin cultura (un concept pe care Cornea vrea sa-l repuna în functie).
Profesorul ne da interpretarea de-a gata, îsi doreste sa ne ofere aceste memorii într-o lectura unica – sunt pasaje unde rezolva totusi situatii greu de judecat cu o repliere, cu ezitari în fata interpretarii mainstream anticomuniste dupa ce descrie situatia „la rece“ într-o maniera Ianosi, sa-i spunem asa. Scrie Paul Cornea:
„La fel, au trecut ani pâna sa iau act de grozavia Gulagului. Fara îndoiala, ignoranta explica multe, dar nu totul.
As vrea sa fie bine înteles: nestiinta, lipsa unor informatii esentiale si veridice despre Uniunea Sovietica si varianta leninista a marxismului mi-au favorizat, într-o masura greu de evaluat, adeziunea la comunism. Întrebarea care se pune este: daca as fi posedat aceste cunostinte esentiale si veridice, as fi procedat altfel? Raspund cu onestitate: banuiesc ca as fi luat aceeasi decizie“.
Raspunsul îi este adresat si lui Vladimir Tismaneanu, care îi reprosa lui Patrascanu ca întelesese antifascismul ca pe o obligatie de aderare la comunism. Tismaneanu imagina o „cale de mijloc“. Paul Cornea îi spune simplu: o fi fost, eu n-am vazut-o.
În multe alte locuri însa, Cornea adera la grila de interpretare a anticomunismului târziu din gama Tismaneanu. Într-un fel ma întristeaza pentru ca sunt multe pasaje din care se întelege ca exact aceasta latura a intelectualismului anticomunist si-a ales-o sa-i fie un soi de virtual lector-judecator. Unul dintre motivele pentru care am citit pe nerasuflate cartea era tocmai sa gasesc alternative la versiuni deja oficiale si extrem de rudimentare inventate dupa ’90 pentru judecarea trecutului. Evident, nu era obligatia lui Paul Cornea sa-mi ofere asa ceva. Nu pot însa sa nu observ lacunele de interpretare care vin din aceasta coabitare între experienta lui Cornea si judecata anticomunista post-’89.
Paul Cornea îsi dramatizeaza aproape pasoptist procesul de constiinta, îl pune în diverse rame. Pentru ca e prins într-o viata mondena în anii ’50, îsi gaseste uneori momente de ragaz si de auto-chestionare retras din zgomotul cetatii. Se duce pe Valea Teleajenului la un moment dat: acolo se declanseaza „procesul de limpezire“. Dupa raportul lui Hrusciov, se întreaba de ce Stalin primeste vina exclusiva. Îsi aminteste cât de entuziasmat a fost de celebrul text al lui Lenin, „Ce-i de facut?“, dar în acel moment gaseste ca Lenin sta si la originea excesului stalinist de mai târziu. Ajunge inevitabil la judecatile lui Tismaneanu din „Stalinism pentru eternitate“ care sunt bune, dar pe care le si corecteaza discret. Cornea repeta: nu poti avea disidenta acolo unde represiunea e dura, poti avea cel mult acte sinucigase. În prea multe pagini, confesiunea e conceputa ca o aparare, iar interventiile lui Daniel Cristea-Enache par ca pica din cer. Ca sa nu mai zic ca ar fi putut sa încerce totusi macar o întrebare incomoda. Si eu tin foarte mult la domnul profesor, tocmai de aia stiu ca e redutabil combatant în dezbateri. Nu avea nevoie de flatari în loc de întrebari.
Cornea se misca printre „judecatori“, constientizând faptul ca traim vremuri de mare „intransigenta cu vechii intransigenti“. Asa ca putem avea un citat din Michnik, care de câte ori a venit la Bucuresti si-a prezentat dispretul pentru „generalizarile anticomuniste“, dar apoi îl prezinta pe Gabriel Liiceanu ca victima a unei Herta Müller prea intransigente. Intransigenta lui Liiceanu însusi nu mai e chestionata. Jocul citarilor e aproape o lectie de cum sa eviti inamici puternici, încercând totusi sa le slabesti avântul.
Ultima etapa de lucru în nucleul sistemului (director general în Ministerul Culturii, însarcinat cu relansarea cinematografiei – de altfel, pe timpul directoratului sau, au fost sustinuti intens regizorii Ciulei si Pintilie) este însotita de sfâsiere, Paul Cornea nu mai accepta „rationalizarile cinice“, explicatiile pentru abuzuri, închisori politice, crime. „Era ca si cum m-as fi smuls dintr-o lunga somnolenta. Îndrazneam sa îndraznesc“. Asta la nivel personal. Regimul îi seca lacrimile: dupa ce Rautu îl cearta cu o ocazie, autorul pleaca „cu lacrimi nevazute“ în ochi. Una dintre concluziile trezirii, a scaparii de sub teroarea „religiei laice“, a fost ca „tendinta totalitara nu constituie o abatere, o eroare periferica, ci însasi legea de existenta a oricarui marxism aplicat“. Mai întâi a fost Stalin, apoi Lenin, apoi Marx, cam asa arata cronologia inversa a procesului de constiinta.
O observatie de retinut a lui Cornea este cea care priveste portretul-robot al membrului de partid. În anii începuturilor comunismului „nu erau niste lepadaturi, ci niste tineri inocenti, nemultumiti de conditia lor, care se alaturasera miscarii fiindca le oferea promisiunea eliberarii din robie si fraternizarea cu cei care sufereau ca si ei. (…) Clocotea în ei un spirit instinctiv de revolta împotriva injustitiei sociale, o revolta fara constientizare intelectuala, hranita din umilintele unui trai împovarat.“ Mai spune într-un loc ca erau „puri“, ca primii crestini. „Lepadaturile“ sunt cei din nomenclatura anilor ’80 pe care-i descrie Liiceanu, precizeaza autorul. Asadar, avem inocentul crud al începuturilor si licheaua optzecista. Portretul facut comunistului începuturilor contine cred întreaga dilema a confesiunilor lui Paul Cornea. Pe de o parte, avem teoria lui „nu exista optiune“ pe care o înteleg, sunt dispus s-o înteleg cu toate grozaviile ei. De cealalta parte, avem perpetua retragere în spatele noilor „instante de judecata“. Licheaua anilor ’80 era deja mecanismul care mergea în gol. Licheaua reprezinta si o fixatie pe „tradatorul de lânga noi“, pe turnator, pe sub-omul care a cedat, care ne-a sapat, care ne-a bârfit, care ne-a periclitat statutul social sau chiar vietile. Si asa ajungi la perversiunea literaturizarii excesive a coercitiei, vorba lui Adrian Marino, aia prin care rastignesti turnatorii si reusesti sa faci complice cu regimul o majoritate. Majoritatea pe care trebuie s-o educi apoi, s-o detoxifici de pretentii sociale si s-o cureti etic.
Explica la un moment dat Paul Cornea implacabilul din functionarea regimului. Erai ales sa faci ceva? Trebuia s-o faci. Exista un pasaj în care apeleaza la cititorul tânar din prezent:
„Ma opresc aici pentru o explicatie. Sunt convins ca pentru multi tineri din zilele noastre, si nu doar pentru ei, ci pentru toti cei care au avut sansa sa nu experimenteze pe propria lor piele beneficiile comuniste, faptul de a nu fi constrâns sa accepti o functie, cu atât mai mult una de stab, pare bizar ori, si mai mult, neverosimil. Ni se pare ca nimeni nu poate fi obligat sa faca ceea ce nu doreste“.
Gloria libertatii de azi e sa nu prea gasesti tineri care sa spuna „nu“ unui job de orice fel ar fi el, o situatie neinteresanta pentru autor. Aici cred ca sta si diferenta fundamentala dintre memoriile lui Ianosi si confesiunile lui Cornea. Ianosi nu evita ziua de azi, ba chiar vede germenii unei crize careia trebuie sa i se reinventeze un raspuns urgent. Întoarcerea la esecul anilor ’50 nu e acceptabila, dar asta nu face mai putin urgenta reinventarea stângii, spune Ianosi.
Paul Cornea are o dilema morala personala de rezolvat. O face, explica situatia, portretizeaza magistral, ne dezvaluie momente de culise memorabile. În acelasi timp, si cu ajutorul unui intervievator obsedat si el de clarificare maximala si curatire morala, procesul de justificare se blocheaza într-o retorica impusa de altii. Încerc sa-mi explic acest esafodaj al iesirii din hipnoza comunista prin capcana hermeneutica întinsa de anticomunistii douamiisti.

Enuntul dilemei teribile este propus cu acuratete de Paul Cornea:
„Crezusem lunga vreme ca lupt pentru edificarea unui regim democratic care sa asigure deopotriva libertatea, justitia si egalitatea de sanse pentru toti. Viata îmi risipise iluziile. Se înregistrasera, desigur, o serie de rezultate semnificative: construirea de hidrocentrale, uzine, scoli, spitale, cai de comunicatie, punerea în valoare a litoralului Marii Negre; promovarea muncitorimii (functii de conducere, ridicarea relativa în scara salarizarii); reducerea analfabetismului; subventii importante pentru cultura (înfiintarea de teatre, filarmonici, marirea productiei editoriale) etc. Însa pretul platit pentru aceste realizari era intolerabil: distrugerea vechilor elite în puscarii, prigoana împotriva celor de origine burgheza (inclusiv prin restrictionarea accesului la învatamântul superior); teroarea utilizata în campania de colectivizare a agriculturii etc. Si, mai presus de toate, corelându-le si legitimându-le, promovarea pâna la exasperare a modelului sovietic; înabusirea libertatii de opinie, minciuna devenita politica de stat prin ascunderea erorilor si pervertirea limbajului. Eu nu facusem rau nimanui. Ma framânta însa din ce în ce mai mult povara unei întrebari chinuitoare: în pofida vicleniilor si eschivelor care-mi îngaduisera sa ma strecor, nu eram totusi, prin functiile mele, complice cu regimul?“.
Tocmai uitarea primei parti a acestei balante duce în ziua de azi spre bagatelizarea unor crize sociale imense. Cântarul nu mai atârna decât într-o parte. Altfel spus, exista azi intelectuali care sa inverseze îngrijorarea? Sa spuna ceva precum: e adevarat ca exista libertate, ca comertul a explodat, ca se dadeau acum câtiva ani credite usor, dar muncitorimea a fost lovita crunt în 90, în ultimul sfert de veac aproape 3 milioane de oameni au plecat la munca în strainatate, ceea ce pentru multi n-a fost deloc excursie de placere, ca o criza teribila a capitalismului este compensata prin efortul celor multi etc. „Oare am fost complice cu un astfel de regim?“ Se mai întreaba cineva asta azi? Dimpotriva, multi intelectuali îsi afirma complicitatea cu mândrie. Mai si aduc completari despre cum ar putea face mai performanta „piata haotica“ de care Cornea avea o frica normala, a omului încercat de lipsuri si care vazuse respectiva piata cât de cât la lucru. Simplificarea e poate prea mare, nu vreau sa compar nici victimele, nici felul abuzurilor, însa cred ca schema asta de chestionare a prezentului ramâne obligatorie.
Asta propune Ianosi. Paul Cornea e interesat sa fotografieze perfect balansul etic al anilor 50 din propria biografie. La cursurile domniei sale am discutat de atâtea ori ca excursia hermeneutica în trecut cara prezentul dupa sine. Prezentul carat de Paul Cornea în confesiunile sale tine mai mult de un tribunal fictiv, decât de un prezent presant.
Paul Cornea a vrut sa explice procesul împacarii cu sine. Nu era o problema de „întelegere“ si „empatie“. Suntem oricum o generatie de tineri îmbatrâniti si înteleptiti prematur, întelegem pe toata lumea, îl înteleg si pe Manolescu (care a început sa se arate intransigent fata de stânga dupa ani de zile de moderatie în judecarea trecutului, în ciuda liberalismului asumat), si pe Paul Cornea care nu mai gaseste justificari pentru mai nimic din primii 40 de ani de viata, înteleg pe toata lumea. Ce nu înteleg este câte garduri vrem sa mai ridicam între întelegere si urgentele momentului. L-am tot invocat pe Ion Ianosi pentru ca mi-a transmis un lucru important prin memoriile sale: suntem departe de a ne afla acum într-un cocon bine securizat în care putem visa judecata pura a trecutului. Iar explicatia si repudierea trecutului trebuie sa aiba un punct de oprire, altfel nu ne mai putem mira cum ne fuge complet pamântul de sub picioare.
Text publicat si pe platforma www.CriticAtac.ro

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper