Caragiale, contemporanul etern

O traducatoare din diaspora  a emigrat din România in urma cu vreo treizeci de ani. A trecut prin mai multe tari. In momentul de fata traieste pe o insula greceasca, in Kefalonia. Si scrie poezie.

Ramâne un mister cum de apar unii oameni pe lume cu inaltime spirituala. Ea este un asemenea om. Intelege ce inseamna literatura. Si nu face niciodata greseli de interpretare. O avem printre noi, pentru evaluare si pentru control.
Distinsa doamna a tradus, in colaborare cu alti câtiva traducatori, schitele lui Ion Luca Caragiale. Un teatru din Kefalonia, la indemnul ei,  si-a manifestat dorinta sa le dramatizeze. Si sa le puna-n scena. Deci schitele lui Ion Luca Caragiale au devenit spectacol. Spectacolul s-a jucat pe insula. Si a venit in turneu la Atena.
O profesoara grecoaica de teatrologie i-a facut autorului o frumoasa prezentare. L-a numit un Molière al dramaturgiei românesti, lucru la care nu stiu daca si Caragiale ar fi subscris. Teatroloaga a enuntat o bogata fisa bibliogafica. Si l-a „ridicat“ bineinteles alaturi de Ionescu, lucru care deasemenea nu stiu daca l-ar fi umplut pe Caragiale de bucurie. Nici pe mine, dealtfel, din sala. Fiindca si eu cred ca nici macar un moment nu pot fi comparate geniul lui Caragiale cu voga lui Ionescu.
In finalul expunerii, teatroloaga ne-a anuntat ca autorul, prin radacinile lui grecesti, era kefalonit. Cei de meserie, istoricii literari aflati in sala, spun ca aceasta afiliere este un basm. Dar, uite, era nevoie de el pentru a-i aduna pe toti kefalonitii din Atena in sala de spectacol.
Suntem in plin Caragiale!
Teatrul in care a avut loc reprezentatia a fost unul central. Sala a fost plina. S-a jucat schita „Caldura mare“. Strazile Pacientei si Sapientei erau undeva pe malul marii. Se mergea cu trasura mult pe litoral. Litoralul era frumos. Caii asijderea. Cum e pe vreme de canicula, ei, asta o stim si noi! Servitorul era „stupid“. Si musafirul il injura printre dinti in stil kefalonit. Lumea in sala se bucura, injuraturile erau savuroase. Peste replici se mai trecea, ele se pierdeau in hohotele  provocate de injuraturi.
Suntem in plin Caragiale!
S-a mai jucat si „Lantul slabiciunilor“. Publicul a râs si n-a râs. Ideea asta, cu biletelul trimis profesorului ca sa fie loaza salvata de la repetentie, se poarta si pe-aici. Se poarta si-n vremea noastra. De la Priscupeasca…la Diaconeasca…pai, altfel cum?
Actorul era comic, alerga prin scena de la o cucoana la alta, de-si pierdea palaria pe drum. Lumea in sala râdea ca-si pierdea palaria.
Suntem in plin Caragiale!
Cel mai frumos lucru a fost insa finalul. Când pe scena a aparut o fatuca foanfa. Si ne-a cântat la chitara. Ba a mai facut si o mica sceneta cu ceilalti actori, ceva ciudat, fara noima, dar cu mimica groasa. Se aruncau peste capetele noatre niste replici care nu se legau intre ele, care nu duceau nicaieri.
„Asta ce naiba mai e?“ am intrebat-o pe regizoarea spectacolului, care statea lânga mine.
„Ei, a spus ea cu un zâmbet a toate intelegator, fata este nepoata presedintelui uniunii kefalonitilor din Atena. Si ne-a rugat, daca tot am inchiriat o sala, sa debuteze si ea. Nu am putut sa o refuzam. Avem nevoie de taica-sau“.
Suntem in plin Caragiale!
Si… poate ca o sa spuneti ca numai aici, in Balcani. Ca Balcanii au ramas de caruta. Ca „lumea civilizata“…

De la o alta traducatoare a lui Caragiale, din Franta, stiu urmatoarea poveste:
Distinsa doamna s-a asezat si a tradus piesele „Molière-ului“ nostru. Dupa care, pentru a le vedea publicate, a batut pe la usa marilor edituri. Si-a inregistrat peste tot lucrarea:
Doamna x….Dramaturgia lui Ion Luca Caragiale.
Multa vreme nu a primit de la nimeni nici un raspuns. Pâna intr-o zi, când factorul i-a adus o scrisoare:
Doamnei X
Pentru domnul Ion Luca Caragiale
Traducatoarea noastra a deschis acel plic cu o destinatie atât de bizara. Si a citit cu stupoare ca editura respectiva organiza o masa rotunda. Si-l invita pe domnul Ion Luca Caragiale sa-si spuna parerea despre viitorul teatrului contemporan.
Suntem in Franta anilor 2000.
Suntem in plin Caragiale!
Lucrurile nu s-au oprit insa aici. Cu totala stupoarea, traducatoarea noastra a pus mâna pe telefon. A sunat editura. Si a apucat sa-i spuna semnatarului scrisorii: Musiu, dar Caragiale a decedat…
„O doamna, s-a auzit o voce afectata de la celalat capat al firului. N-am stiut. Va rugam sa primiti condoleantele noastre“.
Suntem in plin Caragiale!

Nu stii ce sa faci, dupa o asemenea intâmplare. Sa râzi sau sa plângi?
Faptul ca singurul dramaturg mare pe care-l avem ramâne totusi atât de necunoscut printre editorii francezi, cei din tara cu care chipurile avem atâtea lucruri in comun, noi… francofonii… noi, latinii… noi, fratii de spirit…dovedeste ca dinspre ei, de fapt, nu se moare de dragul nostru, asa cum ne place noua s-o credem.
Faptul ca in Balcani Caragiale este total neinteles, fiindca nimeni nu face efortul de a-l ridica din cotidian, nici asta nu poate sa-ti trezeasca doar zâmbetul.
Noi, românii, când vrem sa ne dam unii altora in cap, spunem ca epoca pe care o traim e caragialeana. Este!
Se pare insa ca autorul nostru nu poate fi numit ca marele Will in celebra carte: „Caragiale, contemporanul nostru“.
Caragiale este contemporanul tuturor. Si in toate timpurile. Cât va fi prostie pe fata pamântului.
Cât?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper