Bernardo Bertolucci Ridica-te si mergi, fii cineast!

Un articol de MAGDA MIHAILESCU

Desi o stiu pe dinafara, abia asteptam sa vad, pe ecran, fraza lui Talleyrand: „Chi non ha vissutto negli anni prima della rivoluzione, non puo capire che cosa sia la dolcezza del vivere“ („Cine nu a trait in anii de dinaintea revolutiei, nu poate sa inteleaga ce inseamna dulceata vietii“). De aici, din mijlocul acestor cuvinte a caror raportare la istorie o lasam deoparte, au rasarit doua titluri de film ramase in istoria cinematografului, „Prima della rivoluzione“ de Bernardo Bertolucci si „La Dolce vita“ al lui Fellini. Imi amintesc ca am purtat, cândva, un schimb de mesaje cu neuitatul prieten Alex. Leo Serban, in care ne comunicam, unul altuia, titlurile de film ascunse in diferite scrieri, literare, istorice. Ultimul gasit de el era godardianul „La bande à part“, peste care daduse unde nu ne imaginam, in Proust („In cautarea timpului pierdut“). Din momentul in care in programul celei de a 70-a editii a Mostrei era inscris si un documentar-omagiu, „Bertolucci on Bertolucci“, dedicat marelui cineast italian, presedintele juriului, banuiam ca va fi imposibil sa nu ne apara in fata ochilor inceputul filmului sau „Prima della rivoluzione“ („Inainte de revolutie“, 1964), care se deschide cu faimosul citat. Ceea ce s-a si intâmplat in pelicula semnata de regizorul, scenaristul si producatorul Luca Guadagnino, impreuna cu monteurul sau fidel, Walter Fasano. In cele aproape doua ore, (extrase din treizeci, câte avea documentarul in prima faza a montajului), il intâlnim pe Bernardo Bertolucci in toate etapele vietii si creatiei sale, de la tânarul de numai 21 de ani, frumos, inalt, cuceritor, care voia sa o ia pe urmele tatalui sau, poetul Attilio Bertolucci, la creatorul binecunoscut de astazi, in stare sa faca haz de necaz chiar si atunci când trece peste conditia sa fizica de om tintuit in ceea ce el numeste „scaunul sau electric“. Autorul documentarului (vazut in miez de noapte, intr-o sala plina cu tineri spectatori) i-a conturat si in prezentarea sa un minunat portret: „Bernardo Bertolucci este cinematograful insusi, misterios si pasionant, nascut din carnea si sângele sau. Vigoarea si profunzimea filmelor au traversat si depasit secolul, pâna in epoca digitalului, cu o stiinta pe care am incercat sa o reproducem prin propriile sale cuvinte. Asadar, mai degraba un film-eseu, de citit si descoperit in imprevizibila epifanie al carei sens maestrul, in diferitele sale intruchipari, ni le transmite, cu emotia si durerea cu care intotdeauna si-a trait viata si opera ca pe una si aceeasi alcatuire“. Mai mult ca sigur ca si umorul se ascunde in aceeasi emotie. Cineastul este primul care imprumuta ironicelor sale autodefiniri citate din literatura criticii, de atâtea ori deconcertata de miscarile si optiunile surprinzatoare ale artistului. Asistent al lui Pasolini, a avut revelatia drumului pe care trebuia sa-l urmeze dupa ce a vazut „La dolce vita“: „Atunci mi-am zis, ridica-te si umbla, fii cineast!“. Chiar daca dupa cel de al doilea film al sau, „Prima della rivoluzione“, criticii italieni l-au sfatuit „sa-si schimbe meseria“, nu a abandonat cinematograful: „M-a ajutat sa nu innebunesc, sa fac ordine in mine“, cu atât mai mult cu cât, venind dintr-o familie armonioasa, de artisti care s-au ingrijit sa-i asigure o educatie aleasa, „a intrat in viata fara aparare“. A suportat uneori zâmbind ceea ce se spunea despre el, privirile piezise venind, mai mereu, din partea conationalilor : „un comunist care face filme obscene“, „freudian si marxist“. Obscen, din cauza faimoasei scene a untului din „Ultimul tango la Paris“ (1972), interzis in Italia, „furat publicului“, dar care i-a crescut enorm cota in strainatate, unde tragedia personajului interpretat de Marlon Brando (rol refuzat de Trintignant, Belmondo, acceptat de Alain Delon, cu conditia de a fi si coproducator) a fost mai bine inteleasa. „Una dintre marile experiente emotionale ale timpului nostru“, scria Robert Ebert despre filmul care avea sa fie nominalizat la Oscar si Globul de aur si sa câstige Premiul criticii newyokeze si al Asociatiei criticilor de film americani. Extrem de interesante sunt marturiile cineastului despre colaborarea cu actorii carora le cerea, contrar a ceea ce poate ne-am inchipui, „sa li se auda zanganitul creierului“. Brando, desi atât de ravasit de rol incât nu mai avea nevoie de machiaj, s-a suparat, iar Maria Schneider nu l-a iertat toata viata.
„Comunist de cursa scurta, marxist“, da, dar nu stângist. I s-a parut ca „a ramâne in ghettoul cinematografului de arta este prea putin“. Agitatul mai 1968 a avut in el un infocat adept, cu atât mai mult cu cât Franta este una dintre marile sale iubiri: „Am crezut atunci ca ne vom trezi intr-o lume schimbata“. Vorbeste, fluent, ori de câte ori are prilejul, in limba franceza (inclusiv in acest film), fiind unul dintre putinii intelectuali italieni care se descurca si cu accentul. Amintirea miscarilor studentesti din Franta l-a obsedat multa vreme, chiar si dupa ce politica l-a dezamagit („Cinematograful nu poate schimba guverne“). A se vedea filmul „The Dreamers“, realizat in 2003. Nu a avut niciodata de gând sa fie profet in tara lui, dar satul sa mai vorbeasca despre Italia, „o tara a ambiguitatii“, a plecat in China. Nu va mai lucra 15 ani la el acasa. Se cunoaste ce i-a adus, printre altele, indepartarea: „Ultimul imparat“ (1987), cu cele 9 premii Oscar (printre care pentru cel mai bun film si cel mai bun regizor), 4 Globuri de aur, 3 premii BAFTA, 9 premii David di Donatello si un César. Astazi, dupa ce criticii s-au chinuit in a-l fixa intr-o formula atotcuprinzatoare, cineastul ne sare in ajutor cu propria lui definitie: „Imi place sa spun ca sunt un mic regizor underground care s-a strecurat in cinematograful comercial, pentru a-l arunca in aer“. Si, pentru ca uimirea sa fie deplina, la 73 de ani, Bertolucci ne impartaseste visul sau: „Vreau sa fac un film cu doi fluturi care se saruta in zbor“. Cine se simte in stare, sa-si puna imaginatia la lucru.
Future Reloaded
Pentru a marca cea de a 70-a aniversare a Mostrei, directorul Alberto Barbera a invitat 70 de cineasti de pe toate continentele, unii mai putin cunoscuti, sa realizeze câte o pilula, intre 60 si 90 de secunde, cu tema „Future Reloaded“, altfel spus, imaginea lor despre cinematograful viitorului. Nu a lipsit nici Bertolucci, cu o secventa a unui scaun cu rotile, partial lasat vederii, care trece peste tot felul de obstacole, pietroaie, sticle, gunoaie. Ultimele cadre ne apropie o pereche de pantofi rosii (filmul se cheama, de altfel, „Scarpette rosse“); sunt chiar ai cineastului care, din câte ne dam seama, se vede, si in viitor, gata sa infrunte greul. De altfel, am remarcat ca mai niciunul dintre cei solicitati nu mizeaza pe ispravile tehnicii, nu tin sa fie futuristi. In viziunea lor, cinematograful nu-si va pierde conexiunile cu sentimentele eterne, chiar daca o unda de pesimism la adresa societatii contemporane razbate in filmele lui Todd Solondz sau Ulrich Seidl. Atunci când vine vorba despre tehnologie, interventia este, mai degraba, ironica. Cineastul italian Salvatore Mereu filmeaza piata San Pietro in ziua alegerii Papei, intregul cer fiind acoperit de un nor al telefoanelor mobile. Nimeni nu mai privea, de fapt, faimosul balcon, ci imaginea lui captata pe micile ecrane. Incurajator, se vor gasi si in viitor spectatori care sa plânga la cinema, precum in vremurile de altadata. Asa ii vede cineastul chinez Zhia Zhange. Ziua de mâine va fi incercata si de regrete, cum ar fi definitiva nostalgie a alb-negrului, ne spune Alexei Gherman jr. Cinematograful va continua sa fie memoria noastra, ne asigura Hong Sang soo, pentru ca marii cineasti nu vor fi uitati: pe ecran trece un cortegiu al numelor ilustre, nu in ordine alfabetica, ci, probabil, sentimentala: Antonioni, Kurosawa, Fellini, Wilder, David Lean, Cassavetes, Truffaut, Renoir, Ozu, Griffith, Eisenstein, Méliès. Filmuletele cineastilor africani, mai ales ale lor, sunt sustinute de increderea in forta cinematografului de a transmite dorinta de libertate, speranta. Mai putin explicit, nu altceva ne comunica mai toate aceste crochiuri filmice, cele mai multe fara titlu. Cum altfel l-am putea interpreta pe macedoneanul Milcho Mancevski care nu ne arata decât mâna unui copil iesind dintr-o cutie. Din fericire, nu a lipsit din aceasta plimbare prin viitor nici autoironia. Si inca venita dintr-o directie putin asteptata, in care s-a angajat pretentioasa cineasta franceza Catherine Breillat. Niste tineri discuta la o cafea, pun la cale sa mearga la un film, dar „in niciun caz la unul de Breillat“. Surprinzator, cineva vede in roz viitorul poeziei in general, fara sa ne lase sa ghicim intentia vreunei ironii: doua fete se intrec in a recita versuri celebre, cea care invinge fiind o buna cunoscatoare a lui Baudelaire. Ii da gata pe toti, inclusiv pe noi, cu „J’ai plus de souvenirs que si j’avais mille ans“. Daca niste adolescenti din zilele noastre merg atât de departe, inseamna ca totul nu este, inca, pierdut.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper