Atentatul impotriva educatiei nationale si consecintele acestuia

Un articol de IOAN AUREL POP

Eminescu, în „Scrisoarea a III-a“, constata, dupa evocarea solemna a gloriei medievale românesti, ceea ce odinioara stiau toti adolescentii, de la scoala, anume ca „veacul nostru ni-l umplura saltimbancii si irozii“, aflati în atât de evident contrast cu Basarabii si Musatinii, cu marii voievozi, ramasi „în umbra sfânta“, împreuna cu faptele lor de marire.
1. Trecutul de aur sau trecutul maculat?
Cliseul acesta al trecutului de aur si al prezentului decazut nu este unul inedit, el traversând întreaga istorie a umanitatii. Dupa nici cinci decenii de la moartea lui Eminescu, se vorbea despre anii când poetul era în viata – si pe care el îi vestejea cu atâta vehementa – ca despre „perioada clasica“ a culturii române sau ca despre „epoca clasicilor literaturii noastre“. Prin urmare, era vorba doar despre o chestiune de perceptie, de perspectiva cronologica si de interpretare. Din pacate, multi „eseisti“, „formatori de opinie“ sau „analisti politici“ contemporani uita acest lucru firesc, verificat de experienta umana, si vor sa ne convinga de adevarul profundelor lor constatari filosofice privind „prezentul de nimic“ pe care l-am trai, datorita incapacitatii noastre de a construi, de a fauri cultura si civilizatie. Ba unii, mai radicali si mai frustrati, depasesc dualitatea „trecut glorios – prezent rusinos“ si extind nimicnicia asupra întregii existente e românilor, care – spre deosebire de marile popoare etern glorioase si mereu ascendente – au fost si sunt incapabili de orice edificiu durabil, de orice act de creatie autentica, fiind situati, prin urmare, în afara civilizatiilor care au dat masura istoriei universale. Romanticii exaltau trecutul (mai ales pe cel medieval, atât de hulit în epoca Renasterii), cu scopul de a oferi pilde de urmat pentru prezent, de a-i însufleti pe tinerii liberali si revolutionari în efortul lor de a ajunge la „libertate, egalitate, fraternitate“, adica aveau în minte ideea de a construi un prezent mai bun, spre a pregati un viitor si mai bun. Dupa unii dintre contemporanii nostri însa, trecutul românilor nu ar fi altceva decât o succesiune de esecuri si umilinte, de lasitati si nemernicii, de înfrângeri rusinoase, fara nicio realizare demna de a fi luata în seama, toate datorându-se incapacitatii noastre intrinseci de creatie, spiritului gregar, „masei informe“ în care ne miscam, limbii noastre, neadaptate pentru comunicare, ci buna mai degraba doar pentru „înjuraturi“, cultului pentru Eminescu, menit sa fie pus acum în „debaraua istoriei“ etc. Altii, chiar daca nu scriu întotdeauna explicit despre trecutul tern si lipsit de orice substanta autentica, îi acuza pe istoricii de profesie si pe intelectualii în general de descifrarea în cheie proasta a istoriei, de aservirea lor fata de politica, de interpretarea a ceea ce a fost prin „mituri“ glorificatoare, construite pro domo, în maniera nationalista. Dupa acestia, românii ar fi complet incapabili sa ajunga vreodata la o imagine realista a trecutului lor, pe de o parte din cauza mitologizarii sale iremediabile, „inventate“ de generatii întregi de intelectuali, iar pe de alta, din cauza imposibilitatii obiective a cercetatorilor de a accede la cunoasterea a ceea ce a fost cu-adevarat. Sunt si gânditori români care nu sunt dezamagiti de trecut neaparat din pricina miturilor noastre nationaliste si etnocentriste, ci din cauza proiectarii valorilor de-acum asupra societatilor si indivizilor de odinioara. Pentru acesti aparatori ferventi ai drepturilor universale ale omului, ai mediului înconjurator nepoluat, ai egalitatii dintre sexe, ai nediscriminarilor pe orice fel de criterii, lumea româneasca de demult este demna numai de dispret, desconsiderare si vehementa condamnare, fiindca aceasta lume admitea serbia si robia, antisemitismul, macula natura, prigonea minoritatile etnice si sexuale, accepta pedeapsa capitala, tragerea în teapa etc. De exemplu, un astfel de confrate îl acuza pe Mihai Eminescu de „nationalism“ fiindca în poezia „Doina“ poetul ar fi fost antirus, antiaustriac, antimaghiar etc. (adica xenofob), uitând ca, în secolul natiunilor (al „nationalitatilor“), toti marii intelectuali din Europa Centrala si de Sud-Est (si nu numai!) erau astfel, în lupta lor pentru apararea fiintei nationale, pentru faurirea statelor nationale, în detrimentul statelor multinationale si al imperiilor înglobante, care tindeau sa anihileze micile popoare si natiuni. Cu alte cuvinte, atunci era moral sa fii precum Eminescu si nu precum ONU, cu un secol mai târziu! La fel, sunt destui care se dezic total de Vlad Tepes, „vampirul sângeros“,  exterminator, numai în iarna anului 1461-1462, a peste douazeci de mii de turci, isprava în urma careia era laudat de toti liderii crestini de-atunci, inclusiv de papa, promitându-i-se iertarea tuturor pacatelor si accesul glorios spre rai. Vorba lui Truman Capote, atunci erau „alte glasuri, alte încaperi“, adica lumea se ghida dupa valori si dupa rânduieli radical diferite de ale noastre. A respinge azi aceste lucruri de epoca sau a le condamna în contextul lor este ca si cum l-am considera prost pe Iulius Caesar fiindca nu stia sa acceseze internetul!
2. Trecutul românesc
protocronist
Sirul infinit al detractorilor trecutului (si prezentului) românesc este, din pacate, dublat de un altul, la fel de primejdios si acesta, al adulatorilor sai. O varianta a acestei supralicitari a trecutului este adaptarea sa dupa criterii protocroniste, conform carora românii nu au avut numai un trecut imaculat, demn de lauda, glorios si înaltator, dar au fost si primii în toate, nu s-au lasat influentati, nu au trait în simbioza cu alte popoare, nu s-au amestecat, si-au fost mereu suficienti lor etc. Pandantul unei astfel de abordari – care nu a putut ignora complet relele, neîmplinirile, esecurile – este punerea nenorocirilor din trecut si din prezent pe seama altora, a strainilor care ne-au asuprit, care au uneltit permanent contra noastra, care s-au împaunat cu meritele noastre, tesând un fel de complot universal, în urma caruia suntem marginalizati, nedreptatiti, condamnati pe nedrept. De câte ori nu ni s-a întâmplat sa fim abordati cu teme precum începuturile istoriei la Dunare si la Carpati, scrierea de pe Mures mai veche decât cea sumeriana, neamul traco-dacilor ca fiind cel mai numeros si mai glorios din antichitate pâna astazi, postura romanilor de a învata latineste de la daci, care – doar chiar un fost consilier al papei ar fi afirmat-o! – vorbeau curent limba lui Augustus si a lui Ovidius? Nu mai demult decât în ultimii ani ai regimului comunist ceausist erau unii care glorificau numele de Dacia, cerând chiar si schimbarea denumirii tarii noastre, pe motiv ca ar aminti de un popor „cuceritor si agresiv“ sau de un episod „imperialist“ rusinos. Roma, care ne daduse fiinta, numele si limba, era calificata drept „imperialista“! Tot atunci, eram condusi de „geniul Carpatilor“ si de „tovarasa“ sa, „academician doctor inginer“, plasati amândoi în rând cu voievozii, purtatori de victorii fara numar. Teme întregi ale trecutului national si universal erau obturate, ocolite, cosmetizate, falsificate de-a dreptul. Fireste, astazi nu se mai fac astfel de exagerari ideologice sau legate de cultul personalitatii, dar filonul protocronist, pornit efectiv prin cartea „Dacia preistorica“ a lui Nicolae Densusianu – altminteri un istoric autentic si un merituos editor de documente (si nu numai!) –, nu a fost parasit niciodata, fiind chiar reactivat în anii din urma.
3. Prezentarea negativa a
trecutului, pentru uzul opiniei publice, dupa 1989
Natural, atunci când abordam aceste extreme, trebuie sa tinem seama de împrejurarile concrete ale manifestarilor lor, de atmosfera care le-a generat si impulsionat, de cadrul general continental si mondial, de înserierea lor în contextele de epoca etc. Orice istoric autentic este capabil sa explice de ce în epoca miscarilor de emancipare nationala din secolul al XIX-lea era exaltat, în spirit romantic, Evul Mediu sau de ce, în deceniul de regim comunist sovietic – cu trupele armatei rosii printre noi –, trecutul românilor era aproape ignorat, în favoarea „internationalismului proletar“, asezonat cu „slava vesnica“ (termeni slavi, folositi anume în locul notiunii de „glorie eterna“, exprimata prin cuvinte latine) a marelui vecin de la Rasarit, de ce românii apareau drept popor slav si nu latin etc. Glorificarea si demonizarea trecutului au alternat si, de fapt, au coexistat mereu în cadrul opiniei publice, care nu percepe, de regula, istoria în functie de cercetarile specialistilor, ci în raport cu propria sensibilitate, cu propriile dorinte, aspiratii, vise. Regimurile democratice predispun la astfel de receptari variate, la interpretari în chei diferite, la o paleta larga de reconstituiri ale trecutului. Anul 1989 a oferit deopotriva specialistilor si opiniei publice românesti o ocazie deosebita de corectare a receptarii trecutului. Lumea era obosita si saturata de glorii inexistente, de un trecut plin de victorii, de lupta de clasa ca motor al istoriei, de orânduiri social-economice etc. Altminteri, marea majoritate a istoricilor stiau care era realitatea trecutului si nu se ghidau în cercetarile lor dupa lozincile partidului comunist. Dar opinia publica era bombardata prin presa, radio, televiziune, prin felurite festivaluri, concursuri, demonstratii etc. cu imagini ale unui trecut adaptat nevoilor ideologiei si propagandei oficiale. La ordinea zilei erau „unitatea, permanenta si continuitatea“ românilor, „de milenii“ întregi; se vorbea de armata româna „de la Burebista încoace“, de sirul infinit de victorii obtinute pe câmpurile de batalie de catre români, de lupta pentru dreptate sociala a taranilor si muncitorilor, de unitatea culturii materiale din „spatiul carpato-danubiano-pontic pâna si în neolitic. Cercetatorii autentici, în institutele Academiei si în universitati, în unele muzee si arhive, în bibliotecile documentare, mai ales în centrele culturale din provincie – departate de ochiul vigilent al conducerii centrale de partid – procedau adesea cu grija pentru adevar si cu precautie, elaborând lucrari de stricta specialitate si de detaliu, de mare acuratete, în conformitate cu adevarul istoric, atât cât este el omeneste posibil (accesibil). Lucrarile lor erau însa cunoscute doar de o mâna de specialisti, de anumiti intelectuali, nu de mase. Aceste studii, carti, monografii, culegeri de studii erau publicate în tiraje foarte mici si erau împiedicate sa circule, încât poporul se împartasea în primul rând din produsele propagandei de partid, orchestrate de câtiva falsi istorici, deveniti ideologi de serviciu ai regimului. Descatusarea de dupa 1989 a frânt acest monopol al ideologiei comuniste, zagazurile au fost rupte, adevarurile au putut fi spuse cu voce tare si scrise în lucrari cu tiraje de masa. Cei interesati au putut vedea repede ca glorioasa istorie e românilor era falsa, ca românii traisera timpuri bune si rele, ca muncisera si petrecusera, ca se mândrisera si se lamentasera, ca iubisera si urâsera, ca avusesera conducatori buni, rai sau mediocri, ca traisera succese si esecuri, ca toate popoarele.
Paradoxal pentru unii sau normal pentru altii, aceasta abordare corecta a trecutului încercata de istoricii autentici s-a dovedit repede greu de receptat, dezamagitoare, fada. Lumea, opinia publica, tinerii nu asteptau sa vada un trecut echilibrat, firesc, cuminte, asa cum este viata, cu bune si cu rele; oamenii, setosi de spectacular, voiau noutati nemaivazute si nemaiauzite, dezlegarea unor enigme grozave, voiau vinovati pentru minciunile din „epoca de aur“ etc. De aici nu a mai fost decât un pas pâna la caderea în extrema cealalta, adica în eroarea prezentarii unui trecut complet maculat, josnic, murdar, nedemn. Dar acest lucru nu putea fi facut pe surse, adica în maniera metodica, stiintifica, asa cum cere deontologia meseriei de istoric, fiindca nu exista argumente reale pentru o astfel de imagine constant întunecata. De aceea, s-a recurs la panseuri, la eseuri inteligent scrise, ornate cu imagini artistice, la siruri de meditatii asupra trecutului, atractiv prezentate, socante prin limbaj si prin idei, fruste, agresive, uneori chiar licentioase. Oamenii simpli si chiar intelectualii care nu sunt de meserie – adica nu sunt instruiti sa faca studiul trecutului – disting mai greu între fals si adevarat, între lozinca si realitate, între fapt real si fapt inventat atunci când acestea se refera la trecut. Ca urmare, românii au fost prezentati ca o masa inerta în istorie, incapabila de realizari, umilita permanent de vecini puternici, fara realizari culturale si fara institutii, aflati la cheremul sortii, precum o substanta gelatinoasa, informa, respingatoare etc. Aceasta varianta de prezentare a fost una brutala, izvorâta din pana unor noi ideologi, care nu mai erau de partid (comunist), ci de partida, de grupare, cu interese specifice si cu dorinta de îngenunchere totala a poporului nostru. Protagonistii unor astfel de abordari nu erau istorici de meserie, ci se prezentau drept filosofi, gânditori, analisti, eseisti, oameni de cultura, scriitori etc. În acelasi sens s-a înscris însa si varianta de înfatisare a istoriei românilor prin mijlocirea unor aparenti specialisti, cunoscatori ai trecutului, dar porniti sa-l arate în cheie inversa decât pâna atunci. Cum ideologia de partid insistase pâna la absurd pe obiectivitate si adevar istoric, pe datoria istoricilor de reconstituire a trecutului „exact asa cum a fost“, pe caracterul stiintific al istoriei, pe rolul fundamental al istoriei pentru educarea tinerei generatii, nu a fost deloc greu sa se prezinte totul pe dos. În acest spirit, istoria ca realitate si ca discurs despre trecut a ajuns complet relativizata, dispretuita, declarata aproape inutila si socotita chiar primejdioasa. S-a spus mai întâi ca istoricii nu sunt capabili sa reconstituie trecutul dupa criteriul adevarului, ca nu pot descoperi trecutul, ca ceea ce a fost este pierdut pentru totdeauna. Si atunci ce sunt operele despre trecut, ale istoricilor, dar si ale altor intelectuali nostalgici, care transpun ceea ce a fost în literatura, politica, muzica, film, arte plastice? Nu sunt altceva decât mituri, adica povesti sau fantasme, rod al imaginatiei mai bogate sau mai putin bogate! Cu alte cuvinte, fiecare spune, scrie sau transpune trecutul cum îi place si cum întelege s-o faca, fara reguli si bariere si, mai ales, fara sa aiba drept scop adevarul… Totusi, libertatea aceasta fara limite, clamata peste tot, trebuia, cel putin într-o dimensiune a sa, cenzurata drastic, anume trebuia terminat repede cu trecutul românesc, cu ideile sale de forta, cu patria si patriotismul, cu „iubirea de mosie“, cântata de poetii „nationalisti“, cu unitatea românilor, cu România, mare sau mica, cu Eminescu si Stefan cel Mare, cu Mihai Viteazul si Alexandru Cuza.
4. Confiscarea trecutului,
prezentului si viitorului
Si astfel, dintr-o trasatura de condei, ni s-a luat o dimensiune fundamentala a vietii noastre, trecutul! Românii au constatat, cu stupoare la început, ca nu mai au trecut, devenit inutil si mincinos, ca istoria este fara rost, iar istoricii niste sarlatani. Dezamagirea, menita sa conduca la atitudini si la comportamente adecvate, era cu atât mai mare cu cât, acesti reciclati „tobosari ai vremurilor noi“ mai promovau o mare minciuna prin omisiune: numai românii apareau rai si dedati viciului iremediabil, sortiti esecului si exagerarii, iubitori de erori si de mituri; strainii si vecinii – care trecusera cam prin aceleasi experiente – erau complet ignorati sau aratati drept îngeri, destepti, echilibrati, buni. Manualele de istorie au fost reformate, dupa acest gen de reguli noi, depersonalizate, împartite pe teme generale, bune de studiat astfel si în Anglia sau în Senegal, si în China sau Noua Zeelanda. Operatiunea aceasta a mers mâna în mâna cu denigrarea si compromiterea limbii si literaturii române si a marilor scriitori. S-a ajuns pâna acolo încât s-a sustinut ritos, de catre un intelectual declarat de prima mâna, ca nu vom putea intra niciodata în Europa cu Eminescu, ca avem obligatia sa renuntam la acest balast numit Eminescu! Tema limbii si literaturii române presupune o abordare aparte, dar, în contextul de fata, se leaga tot de defaimarea trecutului: limba, literatura, Eminescu, Goga sau Cosbuc erau tot produse expirate ale istoriei, care trebuiau repede aruncate peste bord. Dupa aceasta operatiune de eradicare a trecutului (românesc), românii au constatat, de data aceasta cu durere, ca nu mai aveau nici prezent, ca aproape toate sperantele lor se spulberasera, ca NATO si Europa nu le ofereau mai nimic din ceea ce crezusera, ca institutiile tarii lor – partide, parlament, guvern, presedintie etc. – erau decazute si corupte, ca viata era tot mai aspra. Si astfel, pierzându-si trecutul si prezentul, românii nu au mai avut alta optiune decât sa priveasca spre viitor, adica spre soarta care-i astepta pe copiii si pe nepotii lor. Si ce au vazut? În loc de lumina au dat de întuneric si în loc de speranta au gasit dezamagire. Asista neputinciosi românii la cohortele de tineri care termina studiile medii sau superioare si îsi iau lumea în cap, spre alte zari. Milioane de români muncesc pentru altii, pe alte meridiane, pentru alte neamuri si pentru alte glorii. Românii par sa fi pierdut complet dimensiunea timpului – cu trecutul, prezentul si viitorul – adica sensul vietii, fiindca de când e lumea viata are aceste trei componente, anume trecut, prezent, viitor. Românii au fost învatati sistematic în ultimii ani sa nu mai iubeasca trecutul, si cum trecutul înseamna viata, au ajuns sa nu mai iubeasca viata, sa se îndoiasca de viata. Dintotdeauna, aplecarea onesta spre trecut a însemnat umanism, dragoste de oameni si de umanitate, de neam si de tara, de locul nasterii noastre, a condus la frumusete sufleteasca, la generozitate si la încredere, la credinta în Dumnezeu. Marii dascali ai neamului vin din trecut, dar au privirea atintita spre viitor. Toate acestea par sa se fi frânt, printr-o lucrare bine gândita, pusa la punct de minti diabolice, multumite acum de dezastrul creat. La o prima privire, nu ne ramân decât disperarea, lamentarile, nimicnicia.
5. Solutia realista: instructia si educatia în spiritul valorilor nationale si universale
Si totusi! Istoricii autentici stiu ca, atât timp cât existam si credem, nimic nu este pierdut. Nu se poate schimba atitudinea de viata a unui popor în doua decenii, si mai ales a unui popor mediteranean, tonic prin natura sa, în ciuda unor aparente. Un cântec vechi (pe muzica de Ciprian Porumbescu si versuri de Andrei Bârseanu), acceptat, modificat si apoi repudiat de comunisti, spune: „Si-n cartea vesniciei scrie/ Ca tari si neamuri vor pieri,/ Dar scumpa noastra Românie/ Etern, etern va înflori!“. Desigur, textul pare naiv si usor egoist (multi mor, în schimb tu traiesti!), dar este mobilizator. Toate natiunile au astfel de texte, unele chiar sovine, puse pe note în cadrul imnurilor de stat.

Românii, ca si alte popoare, au trecut de-a lungul vremii prin perioade mult mai grele si au rezistat: au fost macinati de razboaie sângeroase, de foamete si de molime, de cataclisme naturale si umane etc. Faptul ca ni s-a furat trecutul, ca ni s-a compromis prezentul si ni s-a umbrit viitorul par, în comparatie cu ceea ce a fost si ar putea sa fie, lucruri remediabile. Pilonii de sustinere a unui popor se pot reface, cu spirit de echilibru, cu întelepciune si cu încredere. Modalitati sunt multe în acest sens, dar nu pot, în acest context, sa ma refer decât la scoala si, în sens mai larg, la educatie si la învatatura. Oricine stie ca, peste milenii si secole, scoala a fost fundamentul culturii si civilizatiei oricarui popor. Menirea noastra este sa mentinem si sa construim o educatie si o instructie sanatoase, adecvate exigentelor acestei lumi dinamice, în schimbare. Nu de strategii europene complicate, alcatuite în limbaj criptic, creat parca anume ca sa dezorienteze, avem acum mare nevoie, ci de câteva directii simple, bune de înteles si de urmat de catre toti cei animati de bunavointa. Pe de o parte, elevii si studentii sunt acum învatati sa nu mai învete, adica sa nu mai memoreze nimic, fiindca toate ar fi la îndemâna, în varii baze de date, usor de accesat. Ca urmare, multi tineri îsi pierd treptat o componenta fundamentala a inteligentei, mai exact acea componenta numita memorie. Fara date stocate în memoria proprie, nu în cea a calculatorului, ajungem sa fim lipsiti de calitatea de a compara, de a cântari lucrurile si de a alege solutiile optime. Ideea de a învata metode si nu cunostinte, de a acumula know how si nu date devine primejdioasa de la un timp, prin exagerare, transformându-i pe tineri în roboti, în executanti fideli ai celor cu putere de decizie. Or, acest lucru trebuie eliminat cu orice pret din sistemul nostru de educatie: elevii trebuie reîntorsi la învatare cu mintea proprie, fie si cu ajutorul repetitiei, încât sa tina minte, cu mândrie, de la formule matematice pâna la versuri de Eminescu, Topirceanu si Goethe. Memoria individuala se cuvine apoi corelata cu memoria colectiva. O comunitate care-si pierde memoria sa de grup este vulnerabila, ajunge la cheremul liderilor mondiali, dornici sa chiverniseasca lumea dupa principiile globalizarii fortate. Sunt indivizi foarte seriosi – si la noi si aiurea – care cred ca e bine sa vorbim cu totii aceeasi limba, sa ne îmbracam la fel, sa mâncam aceleasi feluri de mâncare, sa ne amestecam cât mai mult, uitându-ne obârsiile, rânduielile, parintii si stramosii. Or, menirea noastra de dascali români este sa împiedicam aceasta omogenizare interesata, dirijata si primejdioasa. Cum sa iubesc eu lumea ta, lumea altuia, daca nu stiu sa iubesc lumea mea, lumea alor mei? Primele valori cultivate în mintile copiilor, începând cu gradinita si cu scoala primara, trebuie sa fie valorile locului. Ce fel de educatie este aceea în care tinerii nu înteleg de ce suntem noi asezati la Carpati si la Dunare, de ce jucam hora si cântam doina, de ce mergem în lunca, de ce exista un baci vrâncean, altul moldovean si altul ungurean sau de ce se cheama femeile noastre Mioara sau Stanca sau Mândra?
Valorile universale nu s-au nascut din neant, ci din realitati locale, regionale, nationale. Nu exista artisti universali care sa nu exprime lumea lor, a locurilor în care s-au nascut si trait. Homer devine neinteligibil daca este scos din lumea Greciei arhaice, din lumea mitologiei antice, la fel Dante, în afara secolului al XIV-lea italian, luminat de zorile umanismului, sau Dostoievski, extras din societatea rusa a secolului al XIX-lea, din elita sociala si intelectuala ortodoxa si ortodoxista, purtatoare a mesajului celei de-a treia Rome. De aceea, a scoate din scoala disciplinele umaniste si identitare, adica limba si literatura româna, istoria românilor, geografia spatiului nostru, etnografia, adica pe acelea care formeaza si explica specificul national si regional, este ca si cum ai tinde sa anihilezi comunitatea din care faci parte. Dar anihilarea comunitatilor locale, nationale conduce la distrugerea umanitatii, fiindca omenirea e formata nu din abstractiuni, ci din felurile grupuri, comunitati, state etc. Iar ideea de a condamna, de a blama natiunile, de a le declara perimate, fiindca în numele lor s-au comis crime si s-au purtat razboaie, este lipsita de sens! S-au produs crime si razboaie si în numele iubirii, al familiei, al libertatii, al democratiei, al credintei religioase, al bisericii si nimeni nu a condamnat pentru asta iubirea în sine, familia, libertatea, democratia, credinta sau biserica! Logica aceasta rasturnata este cultivata anume pentru mintile fragede si nepregatite, ajunse astfel mai usor de manevrat. Menirea noastra de slujitori ai scolii este sa nu ne lasam dominati de astfel de idei, clisee interesate, care ne îndeparteaza de identitatea noastra spre a ne face mercenari, buni de pus în slujba celui puternic.
Prin urmare, trebuie spus clar ca primejdia pentru suflete nu sta în limba si literatura româna si nici în cunoasterea istoriei noastre, dimpotriva. Stiindu-ne si întelegându-ne cum se cuvine pe noi însine, vom fi mult mai deschisi cu altii, mai generosi si mai buni. O societate sanatoasa îi face pe cei mai buni absolventi ai ei dascali, pentru ca nu-si permite sa lase formarea tinerei generatii pe mâna mediocrilor. Din profesori mediocri vor iesi absolventi mediocri! Vom ajunge astfel sa nu mai stim ce este „prichiciul vetrei cel humuit“, sa nu ne mai înfioram citind ori ascultând „Sara pe deal“, sa nu mai întelegem felul cum plopii „doinesc eterna jale, în umedul amurg“ sau de ce a ajuns „frumoasa Bucovina“ sa se îmbrace în doliu. Un strain, pe la 1400, spunea ca românii mai traiesc aici, la cununa Carpatilor, ca urmasi ai romanilor, dupa atâtea secole de valuri barbare, fiindca au înteles sa-si apere mai mult limba decât viata, iar un român, pe la 1900, închina un fel de rugaciune limbii noastre, „limba vechilor cazanii“. Un alt român, pe la 1800, numea patrie toata acea întindere de loc pe care se vorbea româneste, iar un altul, în secolul al XX-lea, sustinea ca limba româna era patria sa… Oare acestia toti sa fie primejdiosi si sa ne faca rau? Oare din pricina lor sa nu ne putem noi integra bine în Europa? Sunt unii care sustin acest lucru, dar menirea noastra de dascali si de intelectuali români este sa nu-i credem, sa nu-i sustinem, sa-i aratam cu degetul, sa-i vestejim. Ce poate fi mai frumos decât zestrea colectiva a unui popor, a unei natiuni, decât felul de a vorbi si scrie, de a ne cinsti stramosii, de a ne purta costumele, de a ne cinsti la petreceri, de a ne jeli mortii, de a trece prin lume în felul nostru?!
Primind si întelegând toate acestea, vom deveni mai buni, mai frumosi si mai senini, mai demni si mai curati, acceptându-ne statutul si bucurându-ne de el. Nu este tragic ceea ce ni se întâmpla, dar nu este nici bine. Va spuneam ca avem tendinta cu totii sa consideram trecutul de aur si prezentul decazut. Dar atitudinea unora de a se rusina de numele de român, de a-si da alta identitate etnica, dezorientati si înstrainati, lipsa de încredere în institutii si în societate, impulsul de a pleca departe spre a munci mai spornic etc. sunt destule semnale de alarma. Se cuvine sa ne reconstruim încrederea în sine, printr-o educatie adecvata cu realitatile prezente si trecute, cu gândul la viitor. Tendinta de a ne lamenta, de a ne autoflagela, de a ne autocritica la infinit nu conduce decât la fatalism, la cultivarea ideii primejdioase si false ca nu am fost în stare de nimic bun si ca nu vom fi nici  în viitor. Or, noi suntem un popor viguros. Ne-am format si am vietuit si supravietuit greu, împartiti în doua principate modeste si în varii provincii ocupate de straini. Marile puteri din regiune au muscat mereu din acest neam, risipindu-l în cele patru vânturi. Dar am reusit sa ne concentram energiile si, între 1848/1859 si 1918, ne-am construit o tara frumoasa si rotunda, în care s-au descatusat toate energiile nationale. Transilvania, aflata sub straini aproape un mileniu, a raspuns prompt apelului national, cu marea ei majoritate româneasca, menita sa-i decida pentru vecie soarta, dupa ce generatii întregi de tineri au fost învatati de parinti, de preoti si de învatatori ca „soarele românilor la Bucuresti rasare“. Bucovina, cu gropnitele domnesti sfinte si cu vechile capitale ale Tarii Moldovei, s-a alaturat îndata Tarii celei mari, fara nicio conditie. Iar Basarabia, a carei înstrainare de un secol a contat cât un mileniu de singuratate si de jale, a întregit, la 1918, Regatul României, în pofida tuturor piedicilor. Imperii si regate orgolioase, cu istorie multiseculara, s-au frânt în jurul nostru, dar noi, cu o natiune reînviata, ne-am afirmat atunci în lume. Era de asteptat ca multi dintre cei mari si dintre vecini sa nu fie fericiti în atare situatie, sa critice si sa ameninte, sa caute motive de conflicte, sa dezbine ca sa distruga edificiul nostru national.
Nici România de dupa Al Doilea Razboi Mondial nu a fost, cu toate umilirile si mutilarile teritoriale si morale, mult mai prejos. Anul 1940 parea sa ne arunce în bezna deznadejdii, sa ne destrame si sa ne stearga pâna si amintirea. Si totusi! Avem azi cel mai întins si mai populat stat din sud-estul Europei, cam de suprafata Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, stat care asteapta sa fie bine chivernisit, de noi, fireste, nu de altii. Suntem deschisi spre lume, îi primim cu drag pe straini si ne ducem multi dintre noi spre alte zari. Nu suntem nici germani si nici francezi, dar suntem noi însine, cu bune si cu rele. Ce mai putem astepta de la soarta, decât întelepciunea de a gospodari cum se cade ceea ce avem, cu muntii, dealurile si câmpiile, cu râurile, cu Marea si cu Dunarea? Nici faptul ca plecam prin lume nu este rau în sine. Toate popoarele viguroase au facut-o si nu au fost bine privite la început. De aceea, nu trebuie sa ne lasam prostiti de aceia care seamana vânt si care vor sa ne vada instrumente fidele în mâinile unor factori interesati.
Avem datoria nu sa ne laudam, desi uneori si lauda face bine, ci sa ne purtam numai dupa rangul si rolul nostru în aceasta parte de lume. Iar fruntea se cuvine s-o tinem sus, fiindca nu am furat nimic nimanui, ci ne-am caznit pentru fiecare palma de pamânt, pentru fiecare arbore, pentru râuri si paduri, pentru Dunare si Mare. Acestea toate nu trebuie uitate, fiindca educatia, în orice tara care se respecta, este menita sa mobilizeze prin exemple demne de urmat, sa faca apel la gloria trecuta, sa insufle încredere în viitor. Vom ajunge astfel sa cântam si noi, românii, „Oda bucuriei“, cu demnitate, în calitate de europeni, dar de europeni care-si iubesc „gura lor de rai“ si „piciorul de plai“, fiindca mai simt „mândra glasuire a padurii de argint“, mai înteleg mesajul „plopilor fara sot“ sau al „privighetorii“ care cânta când „liliacul e-nflorit“ si mai aud cum „bat în geamuri razele de luna“. Câta vreme mai avem toate acestea, nimic nu este pierdut! Sa ne bucuram, asadar!, cum spune imnul studentilor de pretutindeni, acompaniat de „Oda bucuriei“, dar si de „Trei culori“. Iar daca tristetile noastre ancestrale ne vor coplesi din când în când, vom cânta câte-o doina si vom bea, asa cum am facut-o mereu, câte-o ulcica de vin de Nicoresti, de Târnave ori de Cricova, alungând amarul si luând-o de la capat, dupa cum e datul firii…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper