Arta detaliului si a sugestiei

Un articol de RODICA GRIGORE

Yasushi Inoue, Cupa de clestar, traducere si note de Flavius Florea, Bucuresti, Editura Humanitas Fiction, 2011.

 

Pentru a intelege importanta culorii in viata oamenilor din veacurile trecute, un profesor pensionar isi dedica tot timpul pe care il are la dispozitie nu numai studierii istoriei artelor vizuale din Japonia, ci si incercarii de a deprinde el insusi modul traditional de receptare a aparent atât de simplelor ornamente picturale. Cum? Oricât de straniu ar putea sa para, el se decide, in plina epoca moderna, sa fabrice culori – propunându-si chiar sa atinga perfectiunea vechilor nuante din celebre stampe – folosind metodele stravechi, cunoscute de generatii in Arhipelag, dar uitate in ultima vreme, din cauza invaziei de produse occidentale.
Dincolo de celebritate  
Aparent, simplul capriciu al unui pensionar aflat in cautarea unei ocupatii cu care sa-si umple prea lungile ore ale singuratatii. Dar relatarea acestui fapt ce pare a tine de lumea banalului si a cotidianului spune ceva esential nu numai despre lumea japoneza a secolului XX, prinsa intre tensiunile uneori extrem de acute dintre valorile traditionale, autohtone, si cele modern-occidentale, nici exclusiv despre sufletul nipon, intotdeauna atent la detalii, fie ele si neinsemnate, ci si despre maniera de a scrie a unuia dintre cei mai importanti prozatori din acest spatiu cultural, autorul povestirii centrate in jurul demersului oarecum utopic al fostului profesor, atât de pasionat de lumea culorilor specifice regiunii sale.
Yasushi Inoue (1907–1991), caci despre el este vorba, desi mai putin cunoscut cititorilor occidentali, in comparatie cu conationalii sai Yasunari Kawabata sau Yukio Mishima, este unul dintre cei mai apreciati oameni de litere japonezi ai epocii contemporane. Ajuns rapid la celebritate, prin publicarea, in 1949, a extraordinarei nuvele „Pusca de vânatoare“ si recompensat, in scurta vreme, cu numeroase premii literare nipone (prestigiosul Premiu Akutagawa fiindu-i decernat, tot in 1949, pentru povestirea „Lupta cu tauri“), Inoue a figurat, nu o data, si pe listele – mai lungi sau mai scurte – ale candidatilor la Premiul Nobel, fara insa a-l si primi. Cu toate acestea, opera lui este de o profunzime si de o acuitate a analizei psihologice, o finete a observatiei si a detaliului si o delicatete care il individualizeaza puternic printre contemporanii sai. Nici Natsume Soseki ori Haruki Murakami nu au reusit sa ajunga vreodata, nici chiar in cele mai reusite pagini ale lor, la tonul elegiac, la subtilitatea aluziva sau la farmecul discursiv care se regasesc in toate scrierile lui Inoue, fie ca e vorba de proza scurta (remarcabila ramânând pentru totdeauna „Lupta cu tauri“), de romanul istoric „Lupul albastru“ – de neuitat fiind, aici, figura lui Ginghis Han –, ori de romanul de analiza psihologica sau de familie. Caci Yasushi Inoue, ramânând un reprezentant prin excelenta al literaturii moderne, stie cum sa pastreze legatura cu traditia – traditiile! – lumii nipone, dar si cum sa faca acest lucru intr-un mod sensibil diferit fata de Yasunari Kawabata. El nu scrie niciodata poeme in proza si nu se foloseste de tehnica includerii „golului epic“ in textele sale, asa cum proceda autorul „Tarii zapezilor“, ci, perfect cunoscator al esteticii occidentale (autor al unei teze de licenta dedicate esteticii lui Paul Valéry) si al tehnicilor narative ale prozei secolului XX, le aplica unui univers pe care nu il rupe, insa, niciodata, de cadrul specific nipon. De aici profunda melancolie si notele elegiace ce-i strabat textele.
Rabdare si delicatete
Prozatorul nu face altceva decât sa repete, la nivel simbolic – si, fara indoiala, narativ – modelul propriului sau personaj, profesorul pensionar dispus sa-si petreaca restul vietii pentru a deprinde si duce la perfectiune o arta considerata perimata si anacronica. Numai ca Inoue nu actioneaza doar la nivelul unei culori – nici macar doar la acela al culorii locale… -, ci are in vedere un cadru mai larg si mai multe niveluri de semnificatie, opera sa capatând, astfel, dimensiuni pe care o prima lectura nu ne-ar face, poate, sa le banuim. Iar rabdarea si temeinicia cu care se dedica elaborarii oricarui text ramân exemplare, mai cu seama in contextul lumii atât de grabite a ultimului secol: este proverbiala calatoria pe care Inoue a facut-o pâna la Muntele Hodaka, pe care l-a si escaladat apoi nu mai putin de patru ori, pentru a aduna, in mod nemijlocit, materialul documentar de care avea nevoie pentru definitivarea romanului „Zidul de gheata“. De asemenea, in perioada in care lucra la „Wadatsumi“ („Zeul marii“), o creatie epica de proportii vaste, cronica de familie si deopotriva excelent roman istoric, autorul a petrecut luni in sir in Statele Unite ale Americii, pentru a intelege mai bine si la fata locului drama traita de membrii familiilor mixte, americano-japoneze, si mai cu seama de descendentii lor dupa cel De-al Doilea Razboi Mondial. Toate aceste amanunte inceteaza sa fie, in cazul unui asemenea scriitor, simple detalii biografice, menite a da culoare prezentarilor academice, ele devenind, practic, parte integranta din chiar procesul de creatie si, mai important, din esenta prozei sale.
Volumul de povestiri „Cupa de clestar“ cuprinde opt povestiri ale lui Inoue, alese, deloc intâmplator, doar dintre acelea al caror cadru de desfasurare este legat de lumea japoneza; tocmai pentru ca aceste texte surprind cel mai bine si evidentiaza perfect nu numai tensiunile societatii nipone in epoca deschiderii spre lumea occidentala, ci si arta desavârsita a autorului. Bucata care da si titlul prezentului volum, „Cupa de clestar“ („Gyokuwanki“), stabileste coordonatele acestui gen de proza: aici, nefericita poveste de dragoste a unui imparat din secolul al VI-lea, simbolizata de doua vase de clestar care sunt descoperite dupa veacuri de un pasionat cercetator, trimite la o situatie din prezent, ce marcheaza chiar existenta unuia dintre protagonistii textului (sora lui având un mariaj ce pare a repeta datele celui imperial, din vechime.) Dovada, daca mai era nevoie, ca unele lucruri nu se schimba niciodata, dar si – mai ales – ca nefericirea omeneasca e la fel de sfâsietoare oriunde si oricând. Caci, desi in ambele casnicii totul ar fi putut sa fie bine, absolut totul sfârseste in suferinta si moarte, totul devine risipire, pierdere – a celui drag si a iluziei pe care, la un moment dat, protagonistii au luat-o drept dragoste. Acestea sunt, de fapt, si marile teme ale povestirilor lui Inoue: dragostea, pierderile de tot felul, singuratatea si instrainarea, dificultatea comunicarii reale si profunde, esecul, ratarea. Astfel, in „Obasute“ se aduce in prim plan vechiul obicei de a abandona vârstnicii care implineau saptezeci de ani pe Muntele Obasute, iar acest fapt, inspaimântator in trecut, ajunge sa le para vârstnicilor din prezentul naratiunii o adevarata binecuvântare si o reala usurare pentru ei si familiile lor…
Sugestie si intuitie
a peisajului
Inoue dovedeste, abordând astfel de subiecte si reusind sa faca din fiecare povestire un adevarat tur de forta (la nivel stilistic si nu numai), o neasemuita capacitate de a transmite stari emotionale difuze si, nu o data, contradictorii, dar si de a trata cadrul natural cu o familiaritate si cu o intuitie a valorii peisajului rar intâlnite. Personajele sale se retrag, uneori, in natura – sau, cel putin, au tendinta aceasta -, vazând in ea unica solutie pentru rezolvarea, fie si temporara, a problemelor grave cu care se confrunta. Ca, uneori, ratarea nu poate fi ocolita si nici ascunsa la infinit, asa cum se intâmpla in „Rododendronii din Hira“ sau in „Viata unui falsificator“ este adevarat, insa ramâne remarcabila abilitatea lui Inoue de a spune atât de mult in atât de putine pagini. Si, uneori, chiar mai important decât de a spune, de a sugera, pur si simplu. Iar aceste calitati identificabile in creatia sa au fost deprinse, dupa cum autorul insusi a marturisit, inca din primii ani ai copilariei, când Inoue s-a confruntat cu o situatie mai putin obisnuita, fiind crescut in familia concubinei bunicului sau din partea mamei. Iar tensiunile inerente ivite in mijlocul unei astfel de familii, precum si starile greu de definit pe care le traia el sau le presimtea la diferiti membri ai acestui grup eterogen l-au determinat pe scriitorul de mai târziu sa se raporteze la lumea din jur cu o sensibilitate aparte si, nu o data, capabila sa observe chiar si ceea ce, de obicei – mai ales in Japonia, dar, desigur, nu numai – ramâne ascuns in spatele mastilor sociale.
Inca un aspect remarcabil al prozei lui Inoue, mai cu seama al prozei scurte, este utilizarea frecventa a persoanei intâi singular si construirea unor naratori pe deplin credi(ta)bili, trecutul devenind, deci, intotdeauna personal si asumat pe de-a-ntregul; chiar mai important, dovedindu-se a fi extrem de viu si de pregnant in toate datele sale. In acest fel, fiecare text rezista nu numai prin linia narativa ca atare, ci si prin viziunea pe care o prezinta cu naturalete, o viziune specifica si inconfundabila, de natura a-l implica pe cititor in atmosfera creata. Totul prezentat cu o simplitate a stilului si cu o limpezime uluitoare, acesta fiind si fondul pe care personajele isi traiesc dramele, ratarile sau iubirile esuate, dar si pe care au, chiar si in esec, revelatia posibilitatii salvarii, fie si tardive, prin intermediul artei. Povestirile traiesc, astfel, cumva din interior, fie ca e vorba despre cele istorice ori despre acelea care mizeaza pe evidentierea diferentelor de mentalitate dintre lumea moderna si cea traditionala sau despre cele unde Inoue construieste, ca nimeni altul – si, practic, cum numai el mai reusise sa o faca si anterior, in „Pusca de vânatoare“, de pilda – perfectele triunghiuri conjugale. Perfecte si, desigur, cu atât mai dureroase pentru cei implicati.
Iar daca, in proza istorica, Inoue pornea, implicit, de la marele model al lui Stendhal, prezentând marea istorie pentru a evidentia modul in care fortele exterioare determina actiunile omenesti, trebuie sa recunoastem ca autorul nipon reuseste sa se si detaseze de aceasta structura si de aceasta intelegere a lumii si a mecanismelor sociale, câta vreme conflictul resimtit de fiinta umana este mereu atenuat, la el, prin accentul pus pe filosofia buddhista a predestinarii. Povestirile lui Yasushi Inoue devin, astfel, expresii perfecte ale patosului uman si ale singuratatii, ale izolarii si suferintei ce reprezinta, adesea, destinul omenesc pe acest pamânt.
Dar, deopotriva, textele acestea spun multe despre cum existenta pe care omul o (poate) duce, in anumite perioade sau momente, nu este cu adevarat a lui – sau, in orice caz, nu este exact ceea ce si-ar fi dorit sa fie. Protagonistii lui Inoue tind sa se transforme, in unele situatii, in ceea ce altii, cei dragi sau apropiati cred sau spun despre ei, dar si sa inteleaga, chiar daca mai / foarte / prea târziu câte suferinte le-au adus alegerile pe care, cu voie sau fara voie, le-au facut.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper