Arhitect in SF: Gheorghe Sasarman

Un articol de MIHAI IOVANEL

Gheorghe Sasarman debuteaza, ca majoritatea autorilor SF din primele decenii postbelice, in Colectia „Povestiri stiintifico-fantastice“, in 1962. Textul de debut, „Catalina. Poem din secolul al XXII-lea“ (Premiul I la Concursul international din sapte tari socialiste), este o derivare liricoida – marcata stilistic de repetitii à la Zaharia Stancu – din „Luceafarul“ eminescian, cu specificarea ca partitura cosmica a lui Hyperion este preluata, literal, de un astronaut figurând biruinta colectiva a oamenilor asupra cosmosului, si ca de aceasta data Catalina il asteapta credincioasa. Urmeaza, publicate in foileton in aceeasi colectie, trei lucrari (dintre care doua scrise in colaborare) având ca tema contactul problematic si chiar fatal al cosmonautilor pamânteni cu varii civilizatii extraterestre: „Catastrofa mezonica“ (1963), miniromanul politist-SF „Proba tacerii“ (1965) si „Cursa in vid“ (1969). Rezultatele sunt in mare masura naive, chiar puerile, trecerea timpului conferindu-le o doza de ridicol pe care in epoca nu vor fi avut-o. O prima mobilizare editoriala propriu-zisa, in afara CPSF, se produce odata cu volumul de povestiri „Oracolul“ (1969), unde sunt atinse cu relativa dexteritate teme obligatorii ale genului SF: roboti, extraterestri, voiajul temporal sau, ca in nuvela titulara, citirea viitorului etc. Un câstig ar fi, totusi, dat de incercarile timide de tratare in raspar a retetei SF.
Insa „Cuadratura cercului“ (1975) nu doar descopera un prozator semnificativ superior celui etalat mai inainte, ci ofera fictiunii speculative românesti una dintre capodoperele sale. Subintitulat „Fals tratat de urbogonie“ (cuvântul a fost inventat de Adrian Rogoz pornind de la structura „cosmogoniei“) si servit de formatia de arhitect a autorului, volumul aduna, in maniera lui Jorge Luis Borges sau Italo Calvino (ale carui „Orase invizibile“ au fost concepute in paralel cu textele lui Gheorghe Sasarman si independent de acestea), o colectie de schite pretins „documentate“ ale unor orase imaginare, unele cu atestare mitologica. In acest format când mai narativ, când mai descriptiv-eseistic se integreaza optim diverse nuclee parabolice, morala (punctând in zona degradarii umanului) fiind sugerata sau chiar marcata. O tema ar fi lupta oamenilor organizati in varii structuri urbane – de regula finalizata prin infrângere – cu entropia, declansata pe rând de factori ecologici, fantastici, supranaturali, umani, extraterestri. La data publicarii, textele – care vorbesc adesea despre macroprocese de inginerie sociala având ca tel uniformizarea, deformarea sau privarea fiintei umane – au amorsat inevitabile conotatii politice, volumul fiind de altfel publicat intr-o varianta cenzurata, desi textele eliminate au putut fi tiparite chiar in epoca in reviste sau almanahuri. Cea mai recenta editie (Editura Nemira, 2013) ofera ca bonus un excelent si amplu studiu introductiv semnat de traducatorul in spaniola al lui Sasarman, Mariano Martín Rodríguez, plus o nu mai putin substantiala rememorare de catre autor a avatarurilor editoriale prin care a trecut cartea in România, Franta, Spania, SUA; de asemenea, sunt oferite prefetele autorului la editiile franceza si spaniola. Traduse de curând in engleza de marea scriitoare Ursula K. Le Guin ( „Squaring the Circle. A Pseudotreatise of Urbogony“, Aqueduct Press, Seattle, 2013; sumarul cuprinde 24 din cele 36 câte numara editia româneasca integrala), prin intermedierea versiunii spaniole, urbogoniile vor avea sansa unei cariere internationale de vârf.
„Himera“ (1979) contine povestirea „Evadarea lui Algernon“, alta scriere importanta a lui Gheorghe Sasarman si piesa de rezistenta a literaturii SF autohtone. In titlu, dar si in cuprins, apare „citata“ sursa: nuvela, clasica, „Flori pentru Algernon“ a lui Daniel Keyes. Tema este identica (manipularea inteligentei in sensul cresterii coeficientului IQ), dar aceasta este singura datorie a autorului român, onorata de altfel exemplar intr-un text subtil construit si bine scris. Dintr-un laborator de cercetari genetice aflat pe o insula securizata scapa, printr-un accident, virusul G, „al genialitatii“, care afecteaza exclusiv persoanele cu inteligenta inferioara. Aceasta microsocietate este perturbata radical si, din câte se poate infera din datele naratiunii, urmatoarea statie a virusului este lumea din exteriorul insulei. Cel care expune povestea, un ziarist mai degraba mediocru, este el insusi afectat de virus, iar textul surprinde dubla lui „desteptare“. Alta povestire care a retinut atentia criticii, „Putin mai devreme“, incercare de SF politic, nu si-a transmis interesul dincolo de anii razboiului rece: un savant descopera modul de a neutraliza toate materialele fisionabile ale planetei si ameninta guvernele ca isi va pune descoperirea in practica in cazul in care nu vor interzice armele atomice. De aici, lung prilej de vorbe si de ipoteze, de satira a politicii planetare de inarmare nucleara, intr-o derulare care e perceputa astazi mai mult ca naiva.
O dezbatere morala propune romanul „2000“ (1982): acesta exploateaza tema colapsului milenarist provocat de un experiment stiintific produs de un urias accelerator de particule ce urmarea „sa elibereze quarkurile din capcana particulelor nucleare“, provocând in fapt aparitia unor culoare temporale prin care secvente ale trecutului patrund in prezent si invers. Inconstienta stiinta care a produs intreaga harababura apocaliptica este citata si acuzata, in cuvinte naiv-umaniste, in fata unui tribunal planetar din care fac parte Socrate, Newton, Einstein s.a., transportati prin intermediul culoarelor temporale ce isi dovedesc astfel o utilitate paradoxala (ele constituie problema si totodata ajuta la diagnosticarea ei). Din reteta romanului nu lipseste povestea de dragoste melodramatica.
Pe aceeasi tema a dezbaterii morale cu privire la responsabilitatea stiintei va fi construit si romanul „Sud contra Nord“ (2001), infatisând o lume postapocaliptica si poststiintifica, in care fanatismul religios incearca sa stearga orice urma a vechii tehnologii. Asemanarile cu „Numele trandafirului“ al lui Umberto Eco, desi integrate si speculate intertextual, nu servesc unei constructii romanesti insuficiente si puerile in ciuda incercarilor de a mixa coduri precum romanul de aventuri, utopia negativa, povestea politista si cyberpunk-ul. O alta referinta ar fi „Cantica pentru Leibowitz“ de Walter M. Miller Jr.
In schimb, „Cupa de cucuta“ (1994, ed. 2002), extrapolând in cheie satiric-distopica experienta de gazetar in comunism a autorului, reuseste sa fie una dintre scrierile de vârf ale lui Gheorghe Sasarman, alaturi de „Evadarea lui Algernon“ si de „Cuadratura cercului“. Formula romanului cu cheie, prin care se camufleaza si exacerbeaza onomastic diverse caractere specifice din birocratia partinica dejista si ceausista, reprezinta probabil o remanenta a unor reflexe esopice create de vechiul sistem. Dar verva satirica produce pagini memorabile despre congresele de partid, cultul suprarealist al liderului, cozile la autobuz, destalinizare, planificarea „rationala“ a alimentatiei, activitatea fictionala in calitate de gazetar. Distopia propriu-zisa este incadrata de o rama metanarativa, cibertextuala in prima editie a romanului si fantastica in cea de a doua. Un alt unghi de atac al autobiografiei, de aceasta data prin literatura mainstream, va fi incercat in „Nemaipomenitele aventuri ale lui Anton Retegan si ale dosarul sau“ (2011). „Vedenii“ (2007) ofera o culegere de povestiri fantastice din care se retine in special textul „In metrou“, despre ultima zi din viata tipizata a unui functionar.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper