Altfel despre „Pozitia copilului“

…a dat buzna la mine în casa la sase dimineata. Cu parul vâlvoi si cu ochii umflati de nesomn.
„Am gasit un job prin internet, mi-a spus. Pe resurse umane. La o multinationala. În India“.
S-a uitat în jur, sa gaseasca un scaun. Dar l-am husuit imediat.
„Nu te asezi deloc. Te duci acasa urgent si aplici pentru job. Fiindca, daca mai stai pe-aici, s-ar putea sa ti-l sufle altul de sub nas“.
„Maica-mea înca doarme“, mi-a spus cu o jumatate de gura.
„Las-o în pace! Mai bine ca doarme. Fiindca daca ar fi treaza, s-ar putea sa se sperie ca pleci atât de departe. Si sa te influenteze“.

Îl cheama Mihai. A terminat Facultate de Studii Europene. Specialitatea: Resurse umane. Copil de emigrant. Vorbeste curent doua limbi. Nu stiu când si cum s-a atasat de mine. I-am ajuns un fel de mentor. Citim carti împreuna, discutam, ca-n piesa lui Billetdoux: „Ce-i cu lumea, dom’le? Se învârte, dom’le!“. L-am tras dupa mine la niste congrese. L-am pus sa prezinte comunicari. L-am convins ca are ceva de spus. Cred ca pe aceasta încredere pe care i-am dat-o în el însusi s-a cladit relatia noastra.
Mihai a solicitat postul în India înainte de a se trezi maica-sa. Interviul s-a facut prin skype. Multinationala din Calcutta s-a dovedit ca avea nevoie de el.
Pâna s-a dezmeticit maica-sa, el avea deja si biletul de avion rezervat. Am reusit s-o convingem.
„Ce-o sa manânce baiatul meu pe-acolo?“ se lamenta ea. „El, care dupa atâtea examene are un început de ulcer de stress!“
„Lasa, ca mânânca si prin India oamenii care au bani“, încercam s-o convingem.
Adevarul este ca nu ne-a fost greu. Se saturase si ea sa-l vada pe baiat, dupa cinci ani de studii universitare, facând pe chelnerul la barurile de pe litoral. Se saturase sa-l vada împuscând banul, dormind frânt în timpul zilei si muncind noptile, fara urma de multumire, dupa ce se dovedise ca e în stare de altceva.
Asa ca l-am condus amândoua la aeroport.
Din timp în timp ne dadem una alteia telefoane.
„Tie ce ti-a scris?“
„Uite ca mie nu mi-a spus ca…“
Adevarul este ca îi mergea excelent. Mânca pe saturate, spre linistea mamei lui. Avea colegi din toate colturile lumii. Locuiau mai multi într-o eleganta casa de oaspeti. Era apreciat la lucru. I se dadeau fel de fel de proiecte pe care se dovedea ca le ducea bine la capat. Avea calificari maxime la evaluarile trimestriale. Si un salariu la auzul caruia ramâneai mut prin partea noastra de lume.
Mi-a urmat sfatul si a început sa calatoresca prin zona. S-a dus la un congres în China, a participat la niste seminare în Singapore. Cu mult folos. Ideea ca numai prin Europa si prin America se gândeste i-a iesit pentru totdeauna din cap.

Dupa un an însa… ne-am trezit cu el înapoi. Si dupa o luna numai de la întoarcere, ducea din nou tava prin niste baruri de pe litoral. Lucru pe care nimeni, niciodata, nu a reusit sa îl înteleaga.
„Nu au vrut sa-ti mai prelungeasca contractul?“
„Ba da, chiar au insistat foarte mult“. Ceea ce nu putea fi contestat, fiindca la câteva luni dupa ce se întorsese la Atena, tot mai primea scrisori de la firma.
Maica-sa, care la început se speriase de o plecare atât de departe, acum îsi plângea în pumni.
„Unde i-a fost mintea, se jeluia, sa vina de la un asemenea post, sa serveasca iarasi în Glyfada prin baruri? Cum sa ajunga el de la un salariu de 5 000 de euro la bacsisul pe care ti-l lasa pe masa clientii?“
L-am întrebat si eu ce i-a motivat hotarârea. O data. Si înca o data. Pe urma nu am mai insistat. Mi se parea ca nu vrea sa-mi raspunda. Banuiam lucruri de mare intimitate, asupra carora nu aveam nici un drept sa insist.
Într-o zi însa, dupa un timp, a venit el la mine sa-mi spuna.
„Acum stiu pentru ce am plecat de acolo“, a zis.
Si, dezlânat, de parca atunci si-ar fi cautat argumentele, desi era limpede ca în mintea lui întorsese povestea pe toate fetele, mi-a spus un lucru, pentru care probabil trebuie sa fii pregatit ca sa-l întelegi. Asa ca el, cum ma cunostea bine, m-a considerat pregatita.
„Stii, acolo, puteam trai pâna la moarte. Într-un clopot de sticla. Eu nu aveam nici o legatura cu pamântul pe care eram. Nimeni nu-mi cerea asta. Traiam într-o lume suspendata. Eram platiti sa nu avem pamânt sub picioare. Traiam noi între noi. Numai între noi, fara nici un contact cu localnicii. Nu-ti poti imagina ce povara este o asemenea viata. Cât artificiu. Eu unul am alte pareri despre existenta. Adica, poate ca e o prostie ce spun… Dar am încercat. Si acum stiu ca nu pot asa. Ma sculam pentru bani. Ma culcam pentru bani. Cu ceea ce era dincolo de apartamentul meu ultracivilizat, de serviciul meu ultracivilizat, de grupul meu ultrabineplatit, de restaurantele noastre scumpe, nu aveam nici o legatura. Parca eram suspendat undeva, în aer, nu pe pamânt. Stiam ca în jurul meu este o tara. Stiam ca în jurul meu erau niste oameni. Nu aveam nici un contact cu ei. Eram platit anume, ca sa nu am nici un contact“.
M-am gândit la Mihai în timp ce vedeam filmul românesc de mare rasunet, „Pozitia copilului“. Am stat în sala doua ore napadita de bucurie. Si recunoscatoare destinului meu, care mi-a taiat toate canalele ce m-ar fi putut determina vreodata sa ajung asemenea personajelor din acest film. Din finalitatile caruia, iertat sa-mi fie, eu una (si, din discutiile ulterioare cu niste spectatori, nu numai eu) nu am înteles mare lucru. Poate ca nici viata nu ne-a oferit argumente.
Copiii nostri… Ei ne-au fost complici în toti anii de emigratie. Ne-am împartit cu ei grijile, ne-au vazut zbatându-ne sa supravietuim.
Exista chiar o sintagma în sociologia emigratiei, referitoare la ei. Este „copilul traducator“. Si se bazeaza pe faptul ca ei, copiii nostri, fiind primii încadrati prin scoala într-un organism al tarii gazda, învatau limba mai repede decât parintii. Asa ca-i luam cu noi pe la toate instantele, îi împingeam în fata sa ne traduca, sa încerce sa puna în cuvintele unei alte limbi pasurile si complicatiile existentelor noastre.
Nu o sa afirm ca nu exista între noi si copiii nostri nici un conflict. Exista, dar de alta natura – subiect poate pentru câteva volume.
În nici un caz însa copiii nostri n-au fost crescuti în asemenea lux topesc, într-o asemenea viata mimata, artificiala, în care, nu stiu cum Dumnezeu, dar se vede parca mai bine ca nu am reusit sa ne depasim stadiul de popor agricol. Copiii nostri nu ne înjura, desi noi nu facem parte în societate din la crème de la crème. Copiii nostri nu se joaca „de-a baietii“ prin depasiri si accidenteaza mortal oamenii sarmani. Copiii nostri nu povestesc cu atâta penibil lux amanunte socrilor lor cum stau cu anticonceptionalele si sexul controlat, ca în lumea emancipata bucuresteana.

Filmul asta este o satira, probabil. Dar atunci ce ne facem cu lacramoasa scena de la sfârsit? Trebuie oare sa-mi schimb eu atitudinea despre personaje dupa ce criminalul sta si plânge cu spatele la colt de casa, dupa ce a tras toate sforile ca sa iasa de sub inculpare si dupa ce s-a dovedit nemernic pe toate planurile lui, el si tot neamul din care cu cinste se trage?
Nu stiu încotro s-o apuc, fiindca filmul nu are nici o finalitate intentionala. E bine jucat, adica actorii stiu ce sa faca, sunt haruiti de  natura si trecuti printr-o buna scoala de teatru. Replicile, când nu sunt de cea mai zborsita mahala, au pe ici pe colo tenta ironica bine stapânita, desi textul nu te duce la deslusirea unei minima moralia oarecare. Cameramanul, excelent. Si, toate la un loc, demne de lauda, daca au reusit sa trezeasca într-un spectator cinstit ca mine acest sentiment de imensa bucurie.
„Bine c-am emigrat, mi-am spus tot timpul în gând, bine ca am cunoscut tot greul vietii, eu si copiii mei, asa fel încât niciodata nu vom ajunge ca astia“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper