Al. Piru si „Jurnalul literar“

Un articol de MARIN IANCU

Dimensiunile valorice ale personalitatii lui Al. Piru, de la a carui disparitie se împlinesc, la începutul lunii noiembrie, 20 de ani, pot fi identificate pe deplin doar printr-o raportare adecvata la începuturile formarii sale intelectuale, din perioada studiilor secundare, ca elev al Liceului de Baieti „Ferdinand I“ din Bacau, si, cu deosebire, din anii studentiei iesene, la Facultatea de Litere si Filosofie (1936-1940), în preajma personalitatii profesorilor Ion Petrovici, Petre Andrei, Dan Badarau si, mai ales, G. Calinescu, al carui colaborator mai apropiat devine odata cu tiparirea „Jurnalului literar“ (1939). Considerându-se consacrat în toate genurile, Al. Piru începe sa publice, înca de la vârsta de 17-18 ani, critica, proza si poezie. „Am simtit întotdeauna propensiunea de a face literatura. Faptul ca am scris mai mult critica si istorie literara e un simplu accident. De fapt, eu nu separ nici critica nici istoria literara de literatura, le socotesc drept parti ale unui tot. Ce deosebire este între un roman de Calinescu, sa zicem «Bietul Ioanide» si «Viata lui Mihai Eminescu»? Desi nu începuse sa publice vreun volum, Al. Piru se bucura de pe acum de atentia lui G. Calinescu si îl va urma îndeaproape pe marele critic timp de trei decenii, onorat de încrederea pe care acesta i-o va acorda. („Daca astazi reprezint ceva, lucrul i-l datorez în cea mai mare parte lui.“) Aflat la vârsta „maximei intelectualitati“ si cunoscut deja prin lucrarile publicate („Viata lui Mihai Eminescu“, 1932; „Opera lui Mihai Eminescu“, vol. I-V, 1934-1936), G. Calinescu colaborase pâna atunci la „Adevarul literar si artistic“, „Adevarul“, „România literara“, „Vremea“ si „Viata Româneasca“, la directia careia, recomandat de G. Ibraileanu, se aflase timp de doi ani (1932-1934), împreuna cu Mihai Ralea. Îndreptatit pe deplin sa obtina titlul de doctor si sa ocupe o catedra la una din facultatile de litere din tara, G. Calinescu ia hotarârea de a parasi Bucurestiul, în care se nascuse si îsi facuse studiile liceale si universitare, si vine la Iasi, insistenta lui Constantin Balmus  în a-l înscrie la doctorat trebuie sa fi avut, cu certitudine, un rol decisiv în luarea acestei decizii (10 mai 1936). Teza principala a fost despre „Avatarii Faraonului Tlà. Analiza literara a unui manuscris eminescian“, nuvela fiind publicata tot de G. Calinescu în „Adevarul literar si artistic“ din 26 iunie 1932 si comentata în vol. III al „Operei lui Mihai Eminescu“ (1935), însa cu unele mici deosebiri. Examenul are loc la 23 noiembrie 1936, la Universitatea din Iasi, G. Calinescu fiind declarat doctor în litere. Aflat în sala printre cei care asistau la doctoratul lui G. Calinescu, Al. Piru recunoaste superioritatea candidatului asupra comisiei. Între 17 si 29 mai, G. Calinescu se prezinta din nou la Iasi, la concursul pentru ocuparea postului de conferentiar suplinitor de la Facultatea de Filosofie si Litere, în locul lui Octav Botez, care, dupa moartea lui G. Ibraileanu, devenise profesor la catedra de istorie a literaturii române moderne. Comisia de concurs a fost alcatuita din Mihai Ralea, presedinte, Octav Botez si Iorgu Iordan, membri titulari, si I.M. Marinescu si C.I. Balmus, membri supleanti. Sustinuta magistral, proba practica a concursului din ziua de 18 mai 1937, constând în analiza poeziei „Ruga de seara“, „manifest liric energetic de la începuturile creatiei argheziene“ (Al. Piru) si a poeziei mai noi „Har“, a lasat o impresie de neuitat. La 11 iunie, Senatul Universitatii valideaza lucrarile si, la 1 octombrie 1937, când Al. Piru era în anul al II-lea, propune ministerului numirea lui G. Calinescu în postul respectiv. La Iasi, G. Calinescu se afla în cei mai fecunzi ani ai sai si, cu exceptia „Vietii si a operei lui Mihai Eminescu“ (1932-1936), lucrarile sale importante au aparut în acest timp. „Aici am luat eu doctoratul, aici mi-am început cariera universitara, aici am elaborat «Istoria literaturii române» si tot aici am tiparit «Jurnalul literar» ajutat de niste tineri studenti vioi, dinamici si plini de entuziasm pentru cultura“. Dornic de a descoperi tineri talentati, profesorul era mereu în cautare de colaboratori, pe care îi va ajuta sa se afirme, la „Jurnalul literar“ cristalizându-se, de altfel, cu prima serie de elevi ai acestei scoli calinesciene, un puternic fenomen spiritual de emulatie în mediul universitar. „Pentru mine, va marturisi Al. Piru mai târziu, calinescian în istoria literara este cine practica în acest domeniu o stiinta inefabila si o sinteza epica. G. Calinescu facea portrete si evoca operele ca pe niste universuri perfect configurate. Niciun scriitor român n-a fost mai complet si mai bine expus decât în opera critica si de istoria literara a lui G. Calinescu. As vrea nu sa imit pe Calinescu în ce a facut el, ci sa fac pentru literatura româna de dupa anul 1940 ceva în sensul „Istoriei“ sale din 1941“. Format la aceasta scoala, Al. Piru îi datoreaza enorm lui G. Calinescu, fie din punct de vedere stilistic, fie prin tendinta de epuizare a temelor si prin ambitia de a vedea grandios. În primavara anului 1938 (10 aprilie), la nici o saptamâna dupa preluarea postului de conferentiar (4 aprilie 1938), G. Calinescu lanseaza, prin intermediul ziarului „Iasul“, ideea unei asociatii literare, intitulate „Noua Junime“, un fel de cenaclu literar, ce-si tinea sedintele la redactia acestui ziar. La sfârsitul anului 1938, nemultumit de activitatea asociatiei literare, Calinescu trece la înfiintarea unei publicatii proprii, o „foaie saptamânala de critica si informatie literara“, „unde nimic sa nu fie improvizat si fara semnificatie, iar critica sa se abstraga de la orice judecata straina de literatura“ (Al. Piru). În acest context, „Jurnalul literar“ promitea sa nu fie „un câmp pe care se vor aduna tinerii, ci un ac prin gaura caruia vor trece numai tinerii cu dimensiune artistica“. Încep primele demersuri de obtinere a vizei Ministerului de Interne, a Serviciului Cenzurii, G. Calinescu fiind ajutat în pregatirea aparitiei „Jurnalului literar“ de Mircea Bârsan, director al ziarului „Iasul“, si de G. Ivascu, redactor-sef al publicatiei. În aceste împrejurari, „Jurnalul literar“ era proiectat în patru pagini scrise în cea mai mare parte de G. Calinescu, cu participarea profesorilor de la facultate si a colaboratorilor tineri (profesori, studenti si elevi). „Jurnalul“ are rubrici fixe, corespunzând unui program estetic, în ce priveste formatul mare si structura revistei, repartizarea problemelor pe pagini, Calinescu luând sugestii de la „Les Nouvelles littéraires“, hebdomadar francez de arta si de stiinta, înfiintat la Paris, în perioada interbelica, de catre Maurice Martin du Gard. Revista „Jurnalul literar“ a fost a cincea publicatie româneasca de anvergura aparuta la Iasi, dupa „Dacia literara“, „Convorbiri literare“, „Contemporanul“ si „Viata româneasca“. Primul numar al „Jurnalului literar“ apare la 1 ianuarie 1939, printre membrii echipei de tineri colaboratori aflându-se si Al. Piru, în al treilea an de facultate, alaturi de G. Ivascu, Viorel Alecu, G.D. Loghin, C.M. Dragos. Dornic de a-si forma o echipa în activitatea de cercetare, G. Calinescu îi atrage pe studentii filologi spre domeniul arhivisticii. Pagina a doua a „Jurnalului literar“ purta denumirea „Documente. Istorie literara“ si era scrisa de cele mai multe ori de G. Calinescu. Contactul cu operele reprezentative ale literaturii române îi dezvolta tânarului Al. Piru interesul catre valorile autentice ale literaturii si îi rafineaza gustul, iar analiza adecvata a operelor literare modeleaza un anume spirit critic si un sentiment al valorii. „Sentimentul valorii, va declara viitorul critic si istoric literar, îl am atunci când ma regasesc în opera pe care o citesc, în sensul ca îmi creeaza convingerea ca, daca as fi scris-o eu, as fi gândit-o si exprimat-o la fel. Demonstratia critica are în vedere acest principiu. Arat ce corespunde si ce nu corespunde viziunii mele, adaug ceea ce mi se pare ca lipseste, elimin ceea ce cred ca e de prisos“. Tabloul realizat de „Jurnalul literar“ în privinta literaturii române si a literaturii universale, numai într-un an de existenta, este complex si nemaiatins la noi de vreo alta publicatie saptamânala interbelica. Revista era în întregime creatia lui G. Calinescu, el gândea si compunea cu migala fiecare numar, atent la cele mai mici detalii. Intentia lui G. Calinescu de a da prin „Jurnalul literar“ o noua orientare culturii române e vizibila de la început („Cuvânt pentru început“, nr. 1), punct de vedere asupra caruia va reveni cu insistenta în numerele urmatoare („Avem un program“, nr. 13, 26 martie), precizând sensurile esentiale ale programului ce trebuiau atinse (formarea unui public de cititori constant, de nivel ridicat, totala abstragere a literaturii române de la orice judecata straina de ea, exercitarea spiritului critic de catre o echipa de critici competenti, bine pregatiti). „Ne vom sili sa mergem spre formatia scriitorului total (cult, informat, cu constiinta artistica, cu o experienta integrala a scrisului“, scria G. Calinescu în articolul „Un an“ (nr. 52), cu putin timp înainte ca revista sa-si încheie brusc aparitia. În numarul 3 al revistei, G. Calinescu publica articolul „Instructiuni pentru cercetatori“, atragând atentia tinerilor sai colaboratori ca orice realizare în domeniul literar este posibila doar printr-o munca perseverenta si printr-o temeinica pregatire prealabila, norme ce l-au calauzit pe Al. Piru în întreaga sa activitate: „Am un program de lucru strict si o disciplina de fier în executarea lui. Lucrez în fiecare zi (inclusiv duminica, ziua mea cea mai grea) între 8 si 14 ore, foarte putin si rareori dimineata, mai ales dupa amiaza si noaptea pâna la 1. Sunt în cautarea formulei cu ajutorul careia Iorga a scris o întreaga biblioteca“.
În aceste împrejurari, activitatea de critic si istoric literar a lui Al. Piru îsi gaseste treptat cel mai prielnic climat. Colaboreaza înca de la primul numar al noii reviste, recenzând romanul „Radacini“ (vol. I-II) al prozatoarei Hortensia Papadat-Bengescu (nr. 1, ianuarie, p. 3). Numele tânarului critic devine tot mai cunoscut, fiind prezent la rubricile „Documente. Istorie literara si Cronici. Recenzii. Reviste“, cu articole si note privind scrierile lui Caton Theodorian (nr. 13, 26 martie, p. 2), Bacovia („M. Rollinat si G. Bacovia“, nr. 27, 2 iulie, p. 3), I. Agârbiceanu (nr. 29, 16 iulie, p. 2), G. Topîrceanu (nr. 33, 13 august, p. 2). Este frecvent întâlnit cu recenzii la unele volume publicate de Mihail Drumes (nr. 3, 15 ianuarie, p. 3), George Lesnea (nr. 12, 19 martie, p. 3), Eugeniu Sperantia (nr. 22, 28 mai, p. 3), Octav Dessila (nr. 24, 11 iunie, p. 3), Ion Biberi (nr. 25, 18 iunie, p. 3) si Mihail Sadoveanu (nr. 34, 20 august, p. 3). Primul studiu mai amplu pe care Al. Piru îl publica în „Jurnalul literar“ se intituleaza „Hasdeu filosof“ (nr. 26, 25 iunie, p. 1; 3, la rubrica „Eseuri“), cu reflectii originale si profunde asupra ideilor învatatului român din „Sic cogito“. Fara sa fie inhibat de dificultatea domeniului abordat, Al. Piru propune o foarte incitanta lectura critica dedicata celebrului studiu al lui Hasdeu, facând de pe acum dovada unor însusiri critice exceptionale. „S-a spus ca teoriile lui Hasdeu asupra visului si asupra basmului, observa Al. Piru, anticipeaza pe acelea ale lui Freud. E stiut însa ca ele nu sunt decât în mica masura personale. Nu trebuie sa facem cu orice pret din Hasdeu un filosof. Credinta lui în progres, în primatul spiritualitatii, în eternitatea sufletului sunt idei care depasesc naivitatea si fac mistificatia valabila. Este si motivul pentru care aceasta latura a geniului lui Hasdeu – sinteza de poezie si stiinta – nu trebuie neglijata în total.“ În august 1939, Al. Piru îl înlocuieste pe George Ivascu la secretariatul de redactie si îi solicita lui G. Calinescu pagina a doua, de obicei rezervata lui, pentru un articol despre Topîrceanu. Al. Piru trimite articolul la Bucuresti, directorul îl aproba, cerând însa ca la subsol sa citeze o scurta definitie a sa dintr-un articol pe care G. Calinescu îl va publica în revista trei saptamâni mai târziu. Al. Piru îl considera pe autorul „Parodiilor originale“ un poet minor, autodidact, dornic de cunostinte, dar fara o cultura sigura, poezia lui fiind „facuta din combinatii spirituale marunte, adeseori puerile, într-o limba poleita, însa afectata“. Dupa aceste concluzii, urmeaza nota lui G. Calinescu: „Omul are o constiinta artistica paralizanta în sensul artei exterioare si totodata sentiment. De aceea la jumatatea realizarii se blazeaza si se refugiaza în parodie si în jonglerii. Topîrceanu nu-i niciodata asa de liric încât sa fie mare, niciodata asa de facil încât sa nu fie poet“. Fata de aceasta situatie, Al. Piru marturisea mai târziu ca putea sa fie de acord cu definitia lui G. Calinescu, dar nu si cu obligatia de a o cita în articolul sau. Asa stând lucrurile, dupa ce într-o nota marginala raspunde la un atac al unui publicist cu privire la articolul sau (3 septembrie 1939), Al. Piru îsi întrerupe colaborarea la „Jurnalul literar“. Revista îsi înceteaza aparitia la 31 decembrie 1939, cu numarul 53, dupa ce îsi încheiase un an promitator.
Începând cu anul 1940, numele lui Al. Piru începe sa se faca cunoscut, articolele publicate în „Jurnalul literar“ evidentiind câteva însusiri pe care activitatea sa viitoare le va atesta: spiritul de sinteza si posibilitatea de a trata monografic o problema. Sunt anii decisivi pentru formarea tânarului critic, consemnând directiile esentiale ale formatiei si ale conceptiei sale privind datoria criticului si metoda critica. „Întâia datorie a criticului este sa scrie bine, sa poata fi citit si pentru cum spune, nu numai pentru ce spune. A doua datorie este sa citeasca mai bine decât altii si sa observe ceea ce scapa cititorului comun. A treia datorie, în fine, este aceea de a evalua, prin exegeza si raportare la un model, opera“. Ceea ce urmeaza este o continua completare, la scoala marelui sau profesor Al. Piru însusindu-si, în primul rând, o mare încredere în spiritul stiintific, riguros si sistematic. De acum, viitorul critic si istoric literar îsi va anunta atitudinea fata de stiinta, devenita pentru el o metoda ferita de manifestari conventionale sau dogmatice. „Adevarata critica e afirmatie, nu negare. Toata dificultatea în critica consta în a face palpabila valoarea, în a evoca opera, în a o proiecta în spatiu ca pe o fiinta vie. Este facultatea de a construi  în critica, facultate pe care o au foarte putini. (…) «Literatura» îmi displace în critica, prefer analizele si sinteza, observatia, descriptia, expunerea de idei. Confuzia, obscuritatea, când sunt voite, sunt cele mai reprobabile în critica“. În aceste împrejurari, Al. Piru îsi cristalizeaza vocatia de critic, adoptându-si tot mai vizibil o limpezime a ideii, tonul sigur si incisiv, cu intuitii de ansamblu juste si suple, ferite de prejudecati si de observatii rostite la întâmplare. „Respectând un numar de principii generale, este de parere Al. Piru, încerc sa ma adaptez la regimul particular al fiecarei opere, s-o înteleg pe cât posibil în spiritul si genul ei. Metoda mea de interpretare difera de la opera la opera, fug de rigiditati, nu am prejudecati“. Asprimea adevarurilor pe care le proclama era mereu însotita de argumentari pline de spontaneitate si ingenuitate, fara a micsora temeinicia lor, într-un vizibil spirit polemic. „Prin structura mea, sunt un polemist înnascut. Simt nevoia din aceasta cauza sa-mi exprim în toate controversele si punctul meu de vedere. Vad peste tot contradictii, caut solutii. (…) Desi putin practicata, polemica e mereu necesara. De altfel, au încercat-o toti marii critici, începând cu Maiorescu si Ibraileanu care a fost un mare polemist. Nu polemizez cu critica, combat doar incultura, prostul gust, impostura si mistificatia“. Comentariile sale, mai totdeauna polemice, sunt rezumative, în maniera calinesciana, apelând la citate semnificativ-edificatoare, însotite, în cazul scriitorilor modesti, de un „acompaniament ironic“, nu o data minimilizator. „Cine nu accepta polemica, scrie Al. Piru, nu accepta contradictiile. Neacceptând contradictiile, nu accepti progresul. Deci nu poti fi dialectician. Criticul adevarat este prin excelenta un dialectician“. Sustinut în astfel de forme, spectacolul analitic e semnificativ, fiind realizat pe tonalitati cuprinse într-un amplu registru, de la dialogul cordial, pâna la magistratura ferma, de la încuviintarea comprehensiva, la intransigenta vituperanta, în nota unei sobrietati critice totusi, a masurii în polemicile inevitabile si pe fondul unui atât de necesar simt al umorului. Continutul articolelor sale devine o forma de cunoastere de sine, teoretizata si desenata surprinzator în texte care, în decursul vremii, pot alcatui un expresiv „jurnal de gândire si de creatie“, cu subiecte dintre cele mai variate cu putinta. Aproape fiecare articol dezvolta o idee – filosofica, sociala, morala, artistica – exprimata clar, fara sofisticari si subtilitati excesive. Expuse în întreaga sa publicistica (articole, eseuri, dezbateri, interviuri, studii, tablete), aceste opinii sunt, de fiecare data, interesante prin profunzimea conceptiei si refac amploarea experientei si a culturii criticului literar determinat sa abordeze marile probleme de creatie. Colaborarea cu articole critice la „Jurnalul national“ i-a atras lui Al. Piru, la cei nici 25 de ani ai sai, avantajul de a fi beneficiat de un excelent portret, un adevarat certificat de recunoastere a unui spirit critic, pe care G. Calinescu îl va publica imediat în „Istoria“ sa din 1941, la capitolul „Revistele noii generatii“, si, putin mai târziu, în „Compendiul“ din 1945, fara sa evoce decât cele câteva articole pe care Al. Piru le publicase în „Jurnalul literar“. Sunt surprinse aici calitati pe care, prin forta lucrurilor, nu le au multi critici literari la aceasta vârsta. Este cea a capacitatii de informare, a eruditiei si a libertatii de gândire, a profunzimii, ca judecata de valoare, ca expresie, fie ea uneori si discutabila, a unui punct de vedere personal. „Se pot pune legitime nadejdi în cariera de critic a lui Al. Piru, era de parere marele critic. Preocupare incontinua de a se cultiva si informa… ambitia de a se documenta monografic asupra unui scriitor înainte de a da o sentinta… lectura integrala a operelor unui scriitor, însasi lipsa de graba în începerea activitatii sunt semne de maturitate“. De altfel, în acest timp, Mircea Streinul îl clasifica în recenta sa „Istorie a literaturii române“ printre criticii momentului, cele doua „carti de vizita“ servindu-i lui Al. Piru când a început din nou sa publice, dupa perioada 1947-1956,  în care a fost obligat sa înfrunte ostracizarile si minciunile timpului.
Despartindu-se pentru scurta vreme de profesorul sau, Al. Piru desfasoara o intensa activitate publicistica. Colaboreaza la seria noua de dupa razboi a „Revistei Fundatiilor Regale“, la „Tribuna poporului“, „Natiunea“, „Ecoul“ si la seria a II-a a revistei „Viata româneasca“, condusa la Bucuresti de Mihai Ralea si D.I. Suchianu. La 30 noiembrie 1944 aparea decretul de numire a lui G. Calinescu ca profesor, la Facultatea de Filosofie si Litere din Iasi, ca la 1 aprilie 1945, dupa sapte ani petrecuti la Iasi, sa fie transferat, începând cu „data de 1 octombrie“, în acelasi post la Facultatea de Litere si Filosofie din Bucuresti. La 1 ianuarie 1946, Al. Piru devine asistent stagiar la catedra de istorie a literaturii române moderne a profesorului G. Calinescu, împreuna cu Dinu Pillat, ca, în iunie 1946, dupa sustinerea licentei, sa fie chemat asistent la aceeasi catedra si Adrian Marino. G. Calinescu le încredinteaza lui Al. Piru si lui A. Marino pagina saptamânala de litere si arte din „Natiunea“, aparut la 20 martie 1946, aceasta pagina literara continând cronici literare, teatrale si cinematografice, informatii stiintifice si literare. Cronicile literare sunt semnate de Al. Piru si Adrian Marino, cele dramatice si cinematografice de D.I. Suchianu si N. Saftu, iar articolele de fond apareau, de obicei, sub semnatura lui G. Calinescu. Al. Piru scrie si despre „Anul literar 1946“, Adrian Marino semneaza „Cronica foiletonistica“, alaturi de Emil Manu, autorul studiului „Poeti din provincie“. În scopul tiparirii prelegerilor sustinute la cursul deschis, din 16 ianuarie 1946, la Facultatea de Litere din Bucuresti, G. Calinescu pregateste aparitia „seriei a II-a“ sau a „seriei noi“ a „Jurnalului literar“, pastrând din fosta publicatie ieseana numai titlul. În formatul obisnuit al unei carti, din aceasta „publicatie de istorie si critica literara“ bianuala  apar doar patru brosuri (nr. 1, martie si nr. 2, iunie 1947; nr. 3 martie si nr. 4-5 iunie 1948). Noul „Jurnal literar“ „continua, în general, programul cel vechi în termeni mai severi si cu excluderea aspectului popularizator. Pornind de la punctul actual, el va strabate literatura istoric, problematic si critic în viziunea sferica, mergând pâna la valorile universale si pâna la un concept despre lume prin fenomenologie artistica“ („Program“). G. Calinescu îsi publica aici prelegerile tinute la Facultatea de Litere si Filosofie din Bucuresti în anii 1946 si 1947, revista devenind, într-un fel, un buletin al Catedrei de istorie a literaturii române moderne. În nr. 1 din 1947 apare eseul „Istoria ca stiinta inefabila si sinteza epica“, urmat de „Domina bona“ (nr. 2/1947), eseu asupra operei lui Caragiale, si de cunoscutul studiu „Universul poeziei“ (nr. 4-5/1948), interesant prin distinctia pe care autorul „Principiilor de estetica“ o realizeaza între tematica poeziei si universul ei. Dintre colaboratori, alaturi de Dinu Pillat, Adrian Marino, G. Ivascu, Edgar Papu si Ovidiu Papadima, Al. Piru se distinge nu numai prin puterea de munca si deosebita pricepere redactionala, dar si prin profunzimea eseurilor publicate („Emil Isac“, nr. 1, 1947; „Paul Stapfer si arta ca tendinta“, nr. 2, 1947). Din 14 octombrie 1947, lui Al. Piru i se ia dreptul de a mai semna în vreo alta publicatie, Al. Piru marturisind odata ca, în acest climat tot mai neprielnic de dupa razboi, primul sau „adversar ireductibil“ a fost Marcel Breslasu, lezat de o ironie din recenzia la volumul „Niste fabule mici si mari“ (1946), supararea acestuia având pentru Al. Piru „consecinte grele“. Cu 15 septembrie 1949, la Reforma învatamântului, dupa ce a functionat ca asistent timp de 3 ani, 8 luni si 15 zile, este trecut „în cadru disponibil“ pentru o perioada de sapte ani, urmându-si profesorul, disponibilizat cu un an mai înainte. Împartasesc aceeasi soarta si Dinu Pillat, Adrian Marino, Valeriu Ciobanu si Ovidiu Papadima, cei care formau, imediat dupa razboi, catedra de Istorie a literaturii române moderne, al carei sef era G. Calinescu. Colaborarea lui Al. Piru cu articole critice la „Jurnalul literar“ de sub directia lui G. Calinescu va atrage dupa sine nu numai o anume stare de luciditate si dorinta de a rosti totdeauna adevarul în legatura cu cartile analizate, dar si „încercarea de a-si face un limbaj critic“, semne promitatoare ale unui critic si istoric literar care, metodic si mereu în realitate, va îmbina perfect rigoarea stiintifica cu accesibilitatea judecatilor sale de valoare.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper