Acasa – în exil

Un articol de Aura Christi

Cred ca exista momente în care, ajuns într-un vârf al vietii, începi sa vorbesti din intimitatea fiintei. Nu se stie, desigur, daca tu însuti vorbesti despre lucrurile cu adevarat importante. Nu se stie daca altcineva vorbeste prin tine, despre tine si despre lucrurile fara care te îndoiesti ca ai putea sa respiri sau ca ai fi în stare sa fii tu însuti; ai aflat demult, în antichitatea existentei tale, ca a fi tu însuti este, dupa cum stiu initiatii, lucrul cel mai greu din lume. Ce sunt eu? De unde vin? Încotro ma îndrept? Cred ca aceste întrebari, ce alcatuiesc titlul unei capodopere gauguiniene, mi-au dat si îmi dau în continuare de lucru. Le consideram, uneori, stupide, inutile sau, mai grav, un mod de a irosi timpul. Or, laolalta cu problemele ultimative, aceste întrebari – ca un câine de rasa bine dresat si totusi nabadaios – se întorc si îmi fac zdrente linistea. Apoi, ca si cum n-ar fi de-ajuns, apar variatiuni sau ramificatii ale acelorasi grave întrebari, care hranesc nelinistea si imposibilitatea de a gasi solutii. În mine, oare, sunt acasa? Sunt acasa într-o masura mai mare în mine însami decât în patria mea, unde m-am nascut, m-am format si ma exprim în siajul acelui aed inspirat si curajos, Ovidiu – poetul favorit al împaratului Augustus, care, în urma unui poem, „Ars amatoria“, si a unei erori, îl exileaza în orasul Tomis? În „Tristia“ celebrul scriitor al Romei – cunoscut, precum Horatiu si Virgiliu, drept unul dintre clasicii literaturii latine – se refera la faptul ca „ar fi vazut ceva ce n-ar fi fost permis sa vada“, acesta fiind unul dintre motivele exilarii sale pe tarmul Marii Negre.
Acasa, în exil – cred ca aceasta e una dintre definitiile posibile ale vietii mele; m-am nascut acum circa 47 de ani în Basarabia (Republica Sovietica Socialista Moldoveneasca) – provincie româneasca înstrainata de patria sa de mai bine de doua sute de ani. Pe masura ce trec anii, pe masura ce vârstele – copilaria, tineretea, adolescenta si maturitatea, cu toate cortegiile lor – îsi gasesc refugiu în cosciugul trupului, devine din ce în ce mai limpede ca locuiesc în intimitatea obscura a acestei expresii stranii si aproape neverosimile: acasa, în exil. Da, de câteva decenii locuiesc între zidurile ei de litere. Recunosc, încercarile mele de a fugi, în dorinta de a ma salva de marile fantome ale problemelor ultimative, pe care îmi doream sa le las în trecut, au esuat. Nu ai cum sa te prefaci la nesfârsit ca o realitate nu exista; nu numai pentru ca, în lipsa recunoasterii sau a unui diagnostic exact, aceasta realitate se umfla si creste, riscând, într-un târziu, sa explodeze. Cert e ca, în timp, am descoperit un lucru salvator: conturându-se, încetul cu încetul, ca o realitate problematica, acel atât de al meu si, în acelasi timp, atât de strain acasa, în exil, devenea ceea ce este dintotdeauna: o realitate ciudat de „scumpa zeilor“, originea si radacinile ei fiind poezia – polen eretic al zeilor, pâine a îngerilor frumusetii teribile. Da, orice mi s-ar spune, nu voi înceta sa cred ca suntem, în realitatea esentiala, copii ai himerelor, iar originea realitatii în poezie se afla. Oricât de straina sau învinsa, oricât de diferita de ceilalti sau oricât de incomoda ma regasesc – da, stiu, sunt unul dintre cei mai incomozi scriitori români contemporani –, nu am curajul, lasitatea sau ingratitudinea de a face abstractie de senzatia obsesiva ca sunt iubita de cineva mai puternic si mai mare decât mine si ca am noroc; da, am un imens noroc. Nu stiu daca fara acea realitate „scumpa zeilor“ lumea ar fi fost mai saraca. Devine însa din ce în ce mai limpede faptul ca, odata cu descoperirea acelei realitati, care exista – si era rotunda, disperata si luminoasa, suficienta siesi –, lumea mea a devenit mai bogata, mai nefericita si mai întoarsa cu fata spre ceea ce numim smerenie. Explorarile pe continentul frumusetii aduc un belsug de fiinta, de viata vie, si, în acelasi timp, har Domnului, tone, megatone de suferinta. Aceste explorari, de durata unor secoli interiori, m-au adus, treptat, spre mitul viului, care sta, cred eu, la temelia tuturor lucrurilor; unul dintre cei sapte întelepti presocratici, iubiti de Nietzsche, Thales – tineti minte – sustinea ca apa se afla „în pântecul matern al lucrurilor“. A vorbi de mitul viului în plina decadenta, când miturile fondatoare ale umanitatii sunt asaltate de tarele consumismului si ale mediocritatii impuse ca stil de viata, când la orizontul umanitatii este instalat tot mai temeinic ceea ce numesc eu omul fara relief – omul întors cu fata spre o dezumanizare programata – pare un gest excesiv, daca nu lipsit de simtul realitatii. Cu toate acestea, realitatea acestui mit se impune si nu mai putem sa ne îngaduim luxul de a face abstractie de el sau de a-l îmbrânci într-un plan secund. Daca am neglija acest adevar, am constata, într-un târziu, ca realitatea sa tiranica si-a trimis mesagerii pretutindeni si ca nu ne putem sustrage evidentelor, care, oricât de târziu, ne vor învinge. Cine spunea oare ca adevarata frumusete te cucereste si, dupa ce se instaleaza în tine, te izoleaza si te goleste de continut, iar apoi te ucide? Atunci „nu ramâi cu tine însuti, ci cu ceva din univers“. (Virginia Woolf) Sublimul cneaz Mîskin e doctor în materie de frumusete si cunoaste în profunzime caracterul ei teribil, desi aceasta pacoste de pomina, care bulverseaza lumea petersburgheza, sustine contrariul, si anume, ca nu este pregatit.
Ce este viul daca nu expresia si, în acelasi timp, conditia obligatorie a comunicarii cu divinitatea, un semn al însurubarii în raza divinitatii? În serile de iarna de acum câteva decenii, când ziua se îngâna cu noaptea, îmi placea sa întârzii în fata geamurilor bunicii mele materne, Axenia, care locuia în Nordul extrem al Moldovei, în preajma Mânastirii de la Jabca – singura mânastire din Basarabia a carei activitate n-a fost suspendata de autoritatile sovietice; în ciuda presiunilor, facute de autoritatile comuniste în special în anii 1959-1964, acea mânastire iubita de Dumnezeu a continuat sa functioneze. Eram fascinata de acel locas monastic, unde parea ca timpul n-a miscat de secole – schitul Jabca a fost întemeiat în secolul al XVII-lea – si, nu mai putin, de lumea zapezilor si a frigurilor atroce din copilaria mea. Erau niste ierni cumplite; omaturile ajungeau, ca în basme, cât un stat de om. Prin dreptunghiul ferestrei cu ramele din lemn masiv, de un albastru intens, ca si mânastirea din valea Nistrului, strajuita de stânci gri, portocalii, si brazi uriasi, aroganti, urmaream lumea de-afara, care mi se parea straina si unica. Vedeam totul parca de la mii de kilometri distanta. În acele ierni feroce, geamul bunicii era acoperit cu desene, picturi si peisaje, desavârsite de un maestru anonim al zapezilor, care, în mare graba, lasa pe sticla înghetata alte si alte privelisti savante, semne ale unei cristalometrii complicate si vii, care încetosa parca tot ce mi se arata afara: curtea spatioasa, scheletele nucilor, prunilor sau ale merilor, gardurile vii, mesterite din lemn, hotarul proprietatii delimitat de zeci de salcâmi enormi, batrâni. Oare din ce motive totul, aproape totul mi se arata pe-atunci mare si împlinit? Pe masura ce lumea exterioara mi se înfatisa ca prin ceata, iar gerul de noapte si solii frigurilor desenau – acoperind de tot sticla geamului, ca si când ar fi fost asistati de o zeitate inspirata – straniu, lumea dinlauntrul meu aparea, din ce în ce mai limpede, ca un foc în ceata, iar, într-un târziu, ca o gradina îmbelsugata, unde puteam sa evadez oricând doream, simtindu-ma în acea gradina-suflet acasa. Fugile mele erau încurajate cu asupra de masura de bunica materna, Axenia Karaman – îngerul albastru al copilariei mele, care avea mâinile deformate de un reumatism acutizat odata cu trecerea anilor.
Nu stiu de ce imaginea acelor mâini ale bunicii materne si a ferestrelor  ma va însoti, de-a lungul anilor, devenind mai prezenta din 1993 – anul în care, stabilindu-ma la Bucuresti, mi-am fracturat destinul. Pentru prima data în viata ma aflam departe de familia mea, departe de urbea primei mele tinereti. Eram singura, într-un loc pe care îl regaseam, la fiecare pas, strain, desi l-am visat rastimp de decenii. Sunt acasa, în România, îmi repetam. Îmi repet si acum, de altfel. Nu poti sa te simti strain acasa. Nu ai cum sa te regasesti acasa în exil, îmi tot repetam. Simteam ca e ceva la mijloc – un mecanism secret probabil – care ma face sa ma simt o venetica în propria tara. Probabil, înstrainarea de circa doua sute de ani a Basarabiei de România a creat, în timp, o mentalitate caracteristica indivizilor fara radacini; ma refer inclusiv la tipologia alcatuita de oamenii de prisos, care nu se simt nicaieri acasa. Initiatii stiu ca e vorba de tipologia de sorginte byroniana ce domina literatura rusa a secolului al XIX-lea si, în special, operele unor colosi ai literaturii ruse, ca, de pilda, Puskin, Lermontov, Dostoievski ori Tolstoi, Lev Nikolaievici.
În curând se vor împlini o suta de ani de la Marea Unire din 1918, anul în care s-au pus temeliile noului stat român. Relativ recent s-au împlinit doua sute de ani de la înstrainarea Basarabiei de trupul Tarii Românesti. Ce au însemnat pentru Basarabia cele doua secole? Doua sute de ani de singuratate si înstrainare. Doua sute de ani în care visul de a te reîntoarce acasa întârzie în matca iluziei. Ce am aflat dupa ce am trecut hotarul românesc, imaginându-mi ca misiunea literaturii si culturii române vii este mesianica? România este considerata o tara de mâna a doua: România este o tara second hand, sustinea guvernatorul T. Basescu, împotriva caruia au votat la Referendumul din vara anului 2012 circa 7,4 milioane de români. Atât de denigrata a fost ani de-a rândul, în mai toata lumea, tara mea, România, încât România reala – unul dintre cele mai bogate state europene în resurse umane, în zacaminte pretioase si semipretioase, în ape, munti etc. – este necunoscuta lumii; cultura si literatura româna – o literatura majora – sunt rau cunoscute în strainatate, tot mai putin cunoscute în propria tara si din ce în ce mai rau tratate în propria tara. (La ora actuala, ca sa aducem un exemplu, bugetul alocat culturii reprezinta, dupa stiinta mea, 0,16 % din PIB, din care circa 75 % sunt alocate patrimoniului, literatura româna vie – prin care se conserva si se perpetueaza indentitatea acestei natiuni – fiind lasata de izbeliste în conditiile unei crize atroce.) La aceasta realitate din care pierd toti, fara exceptii, si-au pus umarul toate guvernele postdecembriste românesti, care au dus o politica antinationala, inclusiv guvernarile din ultimii ani portocalii. La aceasta realitate, incredibil, în ultima perioada, si-a adus obolul si o parte din conducerea Uniunii Europene, care a pus interesele de partid deasupra intereselor unui stat membru al Uniunii Europene, sfidând astfel vointa a peste sapte milioane de români si amestecându-se abuziv în treburile interne ale unui stat egal în drepturi cu celelalte douazeci si sase de state membre ale Uniunii Europene.
Oare din ce motive îmi vine în minte imaginea sugestiva a lui Gabriel García Màrquez, emisa la ceremonia de decernare a Premiului Nobel pentru Literatura, care, denuntând atitudinea conducatorilor europeni, îi compara cu „bunicii care au uitat nebuniile rodnice ale tineretii lor“? Ceea ce nu stiau conducatorii europeni atunci când impuneau abuziv un cvorum la referendumul din vara fierbinte a anului 2012 e ca în România guvernata de dl Basescu – unde în ultimii douazeci si trei de ani nu s-a produs nici o lovitura de stat – au fost închise spitale, scoli, librarii si institutii nationale de un real prestigiu; unii oameni mureau la portile spitalelor închise, altii nu aveau citostatice, morfina sau interferon, taiate periodic din lipsa de fonduri. În România guvernata de dl Basescu cultura era considerata incorecta politic – o monstruozitate, transformata în politica de stat. În România portocalie, dupa ce dl T. Basescu l-a dat afara la modul incalificabil din functia de presedinte al Institutului Cultural Român pe marele prozator Augustin Buzura, fondatorul acestei institutii nationale, în aceeasi functie a fost numit eseistul Horia Roman Patapievici, care a facut publica o „tabla de valori acceptate“, în care valorile canonice, prin care s-a fondat statul român modern, erau considerate depasite, expirate; de pilda, poetul national al românilor Mihai Eminescu e considerat de acest oportunist cultural, nelipsit de talent, un „cadavru din debaraua culturii române“. În România guvernata de dl Basescu, politician care a reusit împreuna cu acolitii d-sale sa instaureze, dupa modelul sud-american, o dictatura cu aparentele unei democratii, s-a practicat pe scara larga, cu complicitatea scriitorilor care au tradat, eradicarea creatorilor de vârf ai culturii române vii, victimele acestei boli sociale de o gravitate extrema a societatii românesti postdecembriste fiind supuse unui linsaj mediatic. Procesul condamnarii unor nevinovati în plina libertate seamana covârsitor, afirmam si cu alte prilejuri, cu procesele staliniste. Da, peste societatea româneasca postcomunista bântuie un din ce în ce mai straniu aer proletcultist; farsa istoriei balcanizate e ca acest aer proletcultist e întretinut de un grup de scriitori care si-au tradat menirea de a fi constiinte ale neamului, alegând ideologia corecta politic. Metodele folosite în aparenta noastra democratie – în care, dupa tradarea unor intelectuali, grupati în jurul Grupului de Dialog Social, ce practica un anticomunism înversunat dupa caderea comunismului – sunt mai rafinate si… era sa zic mai diabolice; câtiva scriitori se refera, nu fara temei, la repetarea, în conditiile unui regim democratic de fatada, a experimentului de la Pitesti, dupa stiinta mea, unic în lume. Victimele supuse lapidarii în piata publica sunt cunoscute. Numele fiecareia dintre acestea a detinut luni, ba chiar, în anumite cazuri, ani de-a rândul primele pagini ale cotidianelor, revistelor literare, ziarelor: Adrian Marino, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Nicolae Balota, Mihnea Berindei, Mihai Botez, Eugen Uricaru, Ioan Grosan, Virgil Tanase, Cezar Ivanescu, Mircea Iorgulescu (ultimii doi scriitori îmbrânciti – de acuzatia nefondata, conform careia ar fi fost colaboratori ai Securitatii – în boala, iar mai târziu în moarte).
Cum sa rezisti în atari conditii, cu atât mai mult, cu cât în perioada postdecembrista s-a întâmplat un fenomen dramatic, ale cãrui proportii si gravitate vor fi simtite în timp? Virgil Nemoianu a numit acest fenomen „decimarea elitelor“, „continuata prin auto-exilarea valorilor nationale“. Profesorul de filosofie se întreaba cu gravitate: „Cum se face ca loviturile abuzive, violente s-au îndreptat si se îndreapta prin excelenta împotriva generatiei celei mai europene, celei mai echilibrate pe care a cunoscut-o România în secolul XX? Cât de periculoasa este stârpirea valorilor în numele unor adevaruri inchizitoriale simpliste si totodata cam dubioase?“ Cât de periculoasa este o strategie devenita, pe parcursul ultimului deceniu, politica de stat, conform careia cultura, inclusiv literatura nationala, este „suspecta din punct de vedere politic“? Daca regimul Ceausescu a distrus o sumedenie de biserici si satul românesc, regimul Basescu, în plina libertate, spuneam, a închis scoli, librarii, a desfiintat spitale, inclusiv spitale de alienati mental, pentru ca acestea au fost considerate nerentabile! Regimul social-politic al ultimului deceniu a instaurat un climat dispretuitor la adresa culturii vii, care nu a fost protejata prin nici o masura de tavalugul crizei economice. Cuprinsa de o grava criza a valorilor si modelelor, România ultimului deceniu si-a exilat poetii, romancierii, actorii, cultura româna fiind condusa, de mai bine de douazeci de ani, de o mâna de comentatori insolenti, fara opera, ca, de pilda, Patapievici, Plesu, Liiceanu & company, girati de presedintele Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu, si de scriitorul Mircea Cartarescu, multipremiatul neinteresat de tema identitatii nationale, pentru care a trai în România înseamna a înota într-o „piscina plina cu acid sulfuric“) – intelectuali care, din varii interese oportuniste, au mizat si mizeaza în continuare pe antagonizarea generatiilor creatoare, pe mentinerea unui haos organizat în favoarea mentinerii puterii lor, pe marginalizarea si discreditarea, cu orice pret, a creatorului român de vârf. O parte din valorile majore ale literaturii, prin intermediul Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii, au fost decimate în piata publica nu fara complicitatea unei parti a mass-media; CNSAS e un proiect national esuat din vina dlor H.R. Patapievici, A. Plesu, M. Dinescu si a acolitilor acestora – intelectuali publici de varii culori politice, care au manipulat arhivele Securitatii în scopul dobândirii unor avantaje, posturi, institutii publice etc., lupta pe terenul culturii fiind o forma a luptei pentru putere, nu-i asa? (vezi: Gabriel Andreescu, „Carturari, opozanti si documente. Manipularea arhivelor Securitatii“, Editura Polirom, 2013). Disidentii reali – Paul Goma, Nicolae Breban, Virgil Tanase, Dumitru Tepeneag – au fost dati cu brutalitate la o parte. (vezi: Nicoleta Salcudeanu, „Revizuire si revizionism în literatura postcomunista“, Editura Muzeului National al Literaturii Române, 2013). Nuanta greu de trecut cu vederea: în discutie nu e o cearta oarecare între câtiva scriitori. În discutie este integritatea nationala a statului român, fiindca e limpede faptul ca literatura româna, prin care se conserva identitatea natiunii române, este unul din pilonii integritatii si securitatii statului national român; daca vom înceta sa fim noi însine, nu vom avea nici o sansa sa fim europeni. „Nu e vorba de o cearta obisnuita între persoane care combat în numele unor marunte narcisisme individuale sau de grup, cel putin din partea gruparii „Conte“, cum îi place Aurei Christi s-o numeasca – scria relativ recent Theodor Codreanu („O stranie boare proletcultista“, în „Contemporanul“, nr. 8/2013 – ci de o confruntare între o miza majora a culturii române si mizele minore mostenite sau nu din comunism (adevarat blestem care planeaza asupra scriitorului si criticului român, cum spune Liviu Ioan Stoiciu), dar prost mascate de noua ideologie a «corectitudinii politice», urmasa directa a marxismului cultural de sorginte neotrotkista, cu aparente de «anticomunism» si «neoconservatorism» american.“
N-o sa insist asupra acestor realitati dramatice sau asupra motivelor care le-au generat si încurajat. N-as fi vorbit despre ele, daca nu m-ar fi îngrijorat destinul României, unde functioneaza o regula nescrisa, ca sa nu spun sinucigasa: pentru a fi recunoscut acasa, trebuie sa fii recunoscut, mai întâi, peste hotarele tarii. Eliade, Cioran, Brâncusi, avangardistii în frunte cu Tristan Tzara, Paul Celan, Benjamin Fundoianu sau Eugen Ionescu sunt, în aceasta ordine de idei, exemple emblematice. În preajma lor, îsi afla locul alte câteva vârfuri de necontestat ale literaturii si culturii române: Lucian Blaga, Nichita Stanescu, Nicolae Breban, Marin Preda, George Bacovia, Hortensia Papadat-Bengescu, Tudor Arghezi, Augustin Buzura, Dumitru Radu Popescu, Paul Goma, Ileana Malancioiu, Eugen Uricaru, Basarab Nicolescu, Virgil Nemoianu, Angela Marinescu si altii.
Ce solutii exista pentru România? Scotianul James Mirrlees, laureat al Premiului Nobel pentru Economie, oferea o rezolvare radicala: iesirea României din Uniunea Europeana. Argumentul adus în favoarea unei asemenea solutii nordice este covârsitor: „Radacinile voastre sunt clatinate, iar acestea nu se pot repara“, pe când criza economica va fi, fara îndoiala, depasita. Nu stiu daca solutia mirrleesiana este una potrivita pentru tara pe care o reprezint, în primul rând, prin cartile mele. Dar, în conditiile în care, în Uniunea Europeana se pune, nu rareori, un accent tot mai apasat pe problemele legate de economie, neglijându-se, nu rareori, specificul fiecarei natiuni membre, inclusiv cultura scrisa si interesele nationale, în conditiile în care România nu este tratata ca un partener de dialog egal, afirmatiile profesorului emerit al Universitatii Cambridge dau de gândit, îndemnându-ne sa spunem lucrurilor pe nume.

Acasa, în Basarabia, am asistat la o deznationalizare masiva, pusa la cale în statele periferice, inclusiv în Republica Sovietica Socialista Moldoveneasca, de Imperiul Sovietic. Acasa, în România, de doua decenii, asist la deznationalizarea românilor si urmaresc modul în care tara mea si a stramosilor mei este supusa unui proces de deconstructie. Nu cred ca fenomenul globalizarii, raspândit pe mapamond, a clatinat identitatea fracezilor, a nemtilor, spaniolilor sau radacinile altor natiuni. Oricât de straniu ori deplasat ar suna pentru urechile unor comentatori români, adepti ai politicii corecte, voi spune un adevar familiar natiunilor mari ale lumii. Exista lucruri ce nu pot fi negociate. Între acestea sunt tara, familia, limba, identitatea si neamul.
Statul Român este un stat tânar, în plina formare. Daca în miezul acestei tinereti eruptive i se creeaza conditii propice amputarii identitatii nationale, se impune ca aceste conditii sa fie, fara îndoiala, înlaturate. Regimul Ceausescu a tratat abuziv tema identitatii românesti, folosind-o ca arma ideologica, ceea ce nu înseamna, nici pe departe, ca noi, românii, trebuie sa ne aruncam identitatea – laolalta cu valorile fondatoare ale statului român modern si ale culturii scrise – la groapa de gunoi a istoriei si sa acceptam, în România europeana a mileniului III, decimarea, eradicarea elitelor creatoare, prin care s-au conservat, sub dictatura stalinisto-dejista, identitatea natiunii române si europenitatea culturii române. Aceleasi valori, aceleasi elite creatoare ale scrisului românesc conserva identitatea clatinata a natiunii române în epoca Basescu, sprijinita cu asupra de masura prin tradarea carturarilor – ca sa folosesc titlul unei carti explozive, semnate de Julien Benda – Nicolae Manolescu, Mircea Cartarescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu, Horia-Roman Patapievici, Vladimir Tismaneanu, Gabriela Adamesteanu si alti intelectuali de curte ai regimului Basescu, regim ce i-a promovat si sprijinit prin institutiile statului, inclusiv prin ICR si reprezentantele sale din lume, cu asupra de masura. Ce au ales intelectualii care, parafrazându-l pe Julien Benda, au tradat? „Dobândirea de avantaje materiale si sociale în locul rezistentei si luptei pentru emanciparea europeana a natiunii si culturii românesti, lasate de izbeliste, în cea mai dramatica prabusire din istorie, soldata cu exodul masiv al românilor în cele patru zari si cu tot ce traim astazi“ sustine criticul si istoricul literar Theodor Codreanu.
În volumele incendiare „Tradarea criticii“ si „Aventurierii politicii românesti“ e facuta o analiza exacta a dictaturilor românesti, a tradarii intelectualilor si a modului în care a fost manipulat valul anticomunist în perioada postcomunista. Pentru scrierea si publicarea acestor carti incomode, romancierului Nicolae Breban, membru al Academiei Române, i s-a fabricat un dosar de colaborator ale Securitatii. Relativ recent, „România literara“, revista a Uniunii Scriitorilor din România, condusa de acad. Nicolae Manolescu, într-o nota nesemnata, scrisa într-un limbaj stalinist, îndeamna explicit sa fie ocolita revista „Contemporanul“, veche publicatie, fondata la 1881, condusa de mai bine de doua decenii de acad. Nicolae Breban si subsemnata, publicatie ofensiva, incomoda, neînregimentata politic. („Ochiul magic“, vezi „Cazul Tribuna“. „Mâna dusmanului“ si „În ce reviste publicam“, în „România literara“, nr. 25-26 din iunie 2013) În acest mod este pedepsita libertatea de exprimare în România Europeana a anului 2013.
În epoca Ceausescu, ancheta penala facuta în cazul romancierierului Nicolae Breban a fost sistata, data fiind celebritatea autorului capodoperelor „Bunavestire“, „Drumul la zid“ si „Singura cale“. În epoca Basescu, unul dintre cei mai mari romancieri români, disident ce s-a opus stalinizarii culturii române prin Tezele din Iulie 1971, da, acelasi Nicolae Breban este gasit – fara probe – vinovat de colaborare cu Securitatea, care altadata a pus pe urmele lui N. Breban o armata de urmaritori, angajati ai organelor de represiune ale unei dictaturi. Victima îsi pastreaza statutul de victima, în timp ce tortionarii Securitatii si nomenklatura detin, în continuare, puterea, recurgând la aceleasi metode de represiune staliniste, incomparabil mai rafinate, mai perfide – iata o realitate atroce, demna de pana predecesorilor nostri, Gogol, Urmuz si Caragiale.

…Cum sa rezisti în atari conditii? ma întrebam si ma întreb în timp ce scriu la eseul meu, caruia ezit sa-i aleg un titlu dintre cele doua care ma obsedeaza de o vreme: „Singuratatea României“ sau „Acasa – în exil“. Nu rareori, îmi gasesc refugiul în amintirea geamului înghetat din copilaria mea, geam, prin a carui sticlã pictatã vedeam, adesea, lumea ca prin ceata. Pe când „în acea camera obscura, launtrica, în care intrarea îti este «interzisa» cât timp esti în lume“, cum spunea Proust, totul mi se arata limpede, rotund. Si împlinit. Aproape. Încaperea care esti tu pentru tine însuti, accesibila, cum ne învata Marcel, de cum te reîntorci în singuratatea camerei tale, îti ofera, în timp, un dar nesperat: lumea ta launtrica, de o bogatie opulenta, asezata de altcineva în tine. Tu nu esti decât un instrument al frumusetii teribile. Nu esti decât mâna prin care cineva se scrie în lumina convingerii ca singura justificare a vietii este, în lectura calugarului de la Sils, de natura estetica. Artistul care locuieste pe celalalt versant al existentei se construieste pe sine cum se lucreaza la zidirea unei catedrale. Ce înveti în subterana fiintei? Un lucru tulburator de simplu: sa dai eternitate lucrurilor din jur, eternitate, smerenie si suferinta, adica poezie. Poezia îsi afla radacinile pretutindeni, ea revigoreaza viul, viata si, ar fi spus descoperitorul vointei oarbe de a fi, acel „graunte de iubire adevarata“, fara de care în tara frigurilor mari, care este poezia, sau acasa – în exil, nu ai cum sa rezisti. Primii stâlpi ai vietii mele – Puskin, Dostoievski, Mandelstam, Iosif Brodski, Anna Ahmatova, Marina Tvetaieva – stiu aceasta.
În dorinta de a rezista, si lumea mileniului al III-lea, încoltita de decadenta, în plina era a consumismului si a cultivarii excesive a confortului si egalitarismului, sper ca va recurge la un tour de force si se va întoarce cu fata spre vechea tabla a valorilor europene, spre vârfurile antichitatii presocratice, iubite de maestrii mei, Hölderlin, Dostoievski, Nietzsche, Rilke, Nicolae Breban, luminati de acel îndemn goethean – „fiecare sa fie, în felul sau, un grec, dar sa fie“ – îndemn, ca niciodata, actual. Nu cred sa ajungem la un alt liman decât la aceleasi, vechi si mereu noi, valori ale omenirii, axate în jurul unei neverosimile osii, scoase în evidenta de Pilat din Pont, prin sintagma „Ecce Homo“. Vom tinde, zi de zi, într-un neostenit efort, sa fim noi însine în lumina convingerii ca viata are o justificare exclusiv estetica. Da, vom întârzia aici, pe pamânturile atinse de aedul acela straniu, care, având acces la un alt tip de cunoastere, a pendulat între lumi si a devenit posesorul unui destin tragic, Ovidiu – trubadurul inspirat, pedepsit si iubit de zei. Vom încerca, iarasi, într-un neostenit efort ziditor, sa dam tot ce avem mai bun, mai frumos si mai curat în noi, tot ce e asezat în subterana fiintei noastre de o mâna straina, stiind, de la Goethe, ca, oricât de sus ar urca spiritul creator uman, exista un pisc de nedepasit – Iisus Christos – modelul de gradul zero spre care si-au atintit privirile colosi de neatins, ca, de pilda, Dostoievski, Nietzsche sau Rilke si, pe urmele lor, Lucian Blaga, Nichita Stanescu, Nicolae Breban. Iar mai târziu – si, poate, la timp – cineva dezarmant de viu, care, pe masura ce întârzia în fata geamului acoperit de peisaje de gheata, vedea lumea ca prin ceata si se adâncea în realitatea dinlauntru, vazuta ca un liman, ca un no man’s land sau ca foc în ceata. Da, acolo, si azi, ca si ieri, ca întotdeauna – cu sentimentul ca timpurile se amesteca si se topesc în albia unui „prezent etern al spiritului“ –, nu stiu din ce pricini, se înfatiseaza un univers de o limpezime si simplitate fantastice, citite cu încetineala, smerenie si spaima.
Patria mea sunt modelele fondatoare la care m-am referit. Patria mea e acest nume strain si atât de al meu – Aura Christi –, dupa care voi alerga pâna voi închide ochii de tot, fara sa-l ajung vreodata din urma.

Patria mea? O fereastra simpla si grava,
deschisa mereu înspre mine, asteptând
sa ma ofer aerului ce-mi recunoaste
irisul, mâna, ezitarea si gândul,
fara sa ma întrebe: de ce? pâna când?

Patria mea? O zi de iarna fara iarna,
cu astrul meu familiar, cu destinul
în care,
stârnita de îndoieli, am intrat…
O iarna lipsita de ceea ce numim iarna.
O iarna din care nu-mi doresc decât sa cad.

Patria mea va fi fost cândva un vers

al tau, al meu,
citit înainte de culcare de Dumnezeu.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper