Venetia 2013 (III). Socotelile de acasa

Un articol de MAGDA MIHAILESCU

Lumea festivaliera are de toate: premonitii, certitudini, multe date peste cap, banuieli, deziluzii, surprize cât casa. Este si normal, când la mijloc sunt atâtea filme, dar si atâti ochi care nu întotdeauna vad acelasi lucru. Mai exista, orice s-ar spune, si calcule. Criticii, spectatorii (cu exceptia celor apatici, blazati, „sa câstige cine o câstiga, tot aia e“) se dau în vânt dupa astfel de jocuri. Si, uneori, vântul bate de unde trebuie, încât, pâna la un punct, pâna într-o zi, mai exact, totul pare de neclintit. Asa s-a întâmplat în actuala editie (reamintesc, aniversara, a 70-a) cu filmul lui Stephen Frears „Philomena“, a carui protagonista este marea, imensa, cum zic francezii, actrita Judi Dench. La bursa criticii a fost mereu pe primul loc. Si publicul i-a dat toate voturile, amanunt deloc de neglijat. Desi considerat un festival elitist, prin optiuni, prin provocarile sale, Venetia îsi deschide portile spectatorilor, carora le sunt destinate proiectii speciale, repetate, ceea ce nu se întâmpla la Cannes. Anul acesta a crescut enorm numarul biletelor vândute, spre bucuria organizatorilor, care au instituit si un fel de acreditare pentru cinefili, un abonament, în virtutea caruia primesc un badge special, purtat cu multa mândrie. Asadar, mai toata lumea a mizat pe Frears si Judi Dench. Nu m-a mirat sa aflu ca acesti oameni au aplaudat frenetic la sfârsitul proiectiei, dar sa faca acelasi lucru o sala, si înca cea mai mare, ocupata pâna la ultimul scaun de critici, personaje care nu se lasa impresionate cu una, cu doua, chiar ca se înscrie în categoria exceptiilor. Judi Dench etalase pe ecran întreaga sa arta de a portretiza o femeie greu încercata de viata, dar care mai are puterea sa se minuneze de maruntele bucurii pe care i le mai poate scoate în cale întâmplarea. Nu si-a pierdut ingenuitatea, candoarea, de aceea este în stare sa ierte. Tânara, foarte tânara, Philomena fusese exilata într-o manastire din teribila Irlanda catolica a anilor ’50, pentru a ispasi pacatul unei iubiri în urma careia a adus pe lume un baiat. Nu va avea dreptul sa-l vada decât o ora pe zi. În cele din urma copilul îi va fi smuls cu brutalitate de preacuvioasele maici si dat în adoptie unei familii din America, în fapt vândut, contra sumei de 1.000 lire sterline. Imaginile cruzimii morale aplicate în numele Domnului sunt cumplite. Femeia a încercat zadarnic sa dea de urmele fiului. Dupa o jumatate de secol, un ziarist somer, Martin Sixsmith, îsi propune sa cerceteze cazul real, scrie o carte care atrage atentia lui Frears. Regizorul si-l ia coscenarist, coproducator si interpret pe actorul Steve Coogan. Asa începe aventura acestui film rascolitor, o calatorie în cautarea celui pierdut. Finalmente, experienta Philomenei si a investigatorului devine una jubilatoare. Acesta este sentimentul cu care ne despartim de Judi Dench, mama împacata cu sine, dupa ce a aflat ca fiul sau ajunsese om mare, împlinit, respectat, chiar daca era gay. Spun „chiar daca“, pentru ca vestea va fi primita cu întelepciune si umor. Judi Dench, admirabila vazuta si de aproape, cu parul alb, asortat cu rochia alba si ea, a cunoscut-o pe adevarata Philomena: „Ne-am întâlnit de vreo patru-cinci ori, astazi este o femeie de 80 de ani de o mare vivacitate, avem acelasi simt al umorului (…) nu se poate supravietui fara el“. Cineastul marturisea la conferinta de presa speranta sa ca filmul va fi vazut de papa Francesco: „Sunt putin anxios, papa mi se pare o persoana remarcabila, un om bun, sunt curios sa vad ce va face. Eu sunt evreu si nu am nicio educatie religioasa. Povestea se încheie în Anglia lui Tony Blair, care avea sa ne dezamageasca.(…) M-ati întrebat daca filmul este despre o pierdere sau despre un act de acuzare a Bisericii. Înca mai stau sa ma gândesc. Nu stiu“. În 2006, Stephen Frears venea la Venetia cu „The Queen“, filmul care i-a adus lui Helen Mirren Cupa Volpi. Nimeni nu se îndoia ca, de data aceasta, ea va fi din nou în mâinile unei actrite britanice. Nimeni, dar chiar nimeni, nu vedea o concurenta de anvergura lui Judi Dench. De aceea, probabil, una dintre surprizele-record ale ultimilor ani ai Mostrei a fost optiunea pentru Elena Cotta, despre care am scris în numarul trecut. Pâna la urma ne-am împacat cu ideea unui Leu de aur ramas acasa. Dar si Cupa Volpi… Se pare ca nu am tinut suficient de mult seama de câteva amanunte matematice: editie aniversara, apoi împlinirea a cincisprezece ani de când Leul de aur nu mai ramasese acasa, de la „Cosi ridevano“ al lui Gianni Amelio. Venise timpul reîntoarcerii. Pe urma, un detaliu din afara matematicii, dar de luat în calcul: un presedinte de juriu italian, în persoana lui Bertolucci. Ar mai fi ceva: Venetia nu a dat niciodata cea mai înalta atentie documentarului de lung metraj, nu l-a selectionat decât în sectiunile paralele, spre deosebire de omologul de pe Croazeta, care i-a acordat chiar si un Palme d’Or (ce-i drept, pentru prima oara dupa cincizeci de ani), fericitul fiind Michael Moore, în 2004, cu „Fahrenheit 11/9“. Anul acesta noul director Alberto Barbera a inclus în competitia oficiala doua exemplare ale genului: „The Unknown Known“, de Errol Morris (SUA), un portret al fostului secretar de stat Donald Rumsfeld, socotit unul dintre arhitectii razboiului din Irak, si „Sacro Gra“ al lui Gianfranco Rosi. În privinta primului film, marturisesc ca, în ciuda evidentului umor al protagonistului (cineva a propus în gluma sa i se ofere premiul de interpretare) m-au speriat unele dintre asertiunile politicianului de mare anvergura care este Rumsfeld. Am înteles ca exista lucruri, evenimente în societatea contemporana pe care le vezi cu ochii tai, crezi ca le întelegi, dar în cele din urma îti dai seama ca esti departe de adevar. „Nu avem imaginatia catastrofelor care ni se pot întâmpla“, ne-a avertizat el. Mai bine. Cât despre câstigatorul Leului de aur, cineastul italian nascut în Africa, acum 50 de ani, la Asmara, capitala statului Eritreea, si traitor la New York, nu este un nou venit la Venetia. În 2008 a câstigat premiul sectiunii Orizzonti cu „Below Sea Level“, iar peste doi ani va fi preferatul criticii care îi va acorda premiul Fipresci pentru „El Sicario, Room 164“, documentar aflat în competitia aceleiasi sectiuni. Ambele filme, realizate unul sub pavilion american, altul italo-francez, spun povestea unor oameni de la marginea societatii, cei traind fara adapost în desertul californian, nu chiar foarte departe de Los Angeles sau traficantii de droguri mexicani din rândul carora a rasarit si ucigasul care se spovedeste pe ecran. Cu „Sacro Gra“, cineastul s-a întors acasa, pentru a ne aduce în fata ochilor o alta lume „invizibila“, locuitorii de pe centura periferica a Romei, Grande Raccordo Anulare (Gra), cea mai extinsa autostrada a capitalei italiene. Putini au considerat-o un spatiu urban care ar merita explorat. Unul dintre ei, peisagistul Nicolo Bassetti, i-a transmis entuziasmul lui Rosi, sedus iremediabil de misterul uitatilor locuitori de pe întinsul celor 70 de kilometri. Nu avem de a face cu un road movie, ci cu povestile, imaginatia, preocuparile, închipuirile, pasiunile, bizareriile fascinante ale unor oameni instalati în jurul giganticului complex rutier.
Cineastul a stat în preajma lor doi ani, pentru a-i întelege mai bine. A avut în minte cartea lui Italo Calvino „Orasele invizibile“, cu filosofia ei despre raporturile individului cu locul în care traieste. Grande Raccordo Annulare pare a fi un spatiu magic, propice libertatii oricarui mod de a-ti duce existenta, de la profesorul de botanica dedicat cercetarilor legate de viata larvelor dusmane ale palmierilor, la pescuitorul de anghile pentru care Tibrul nu mai are niciun secret, de la infirmierul mereu pregatit sa sara în ajutorul ranitilor de pe autostrada, la nobilul piemontez, de la Gaetano, actor de fotoromanzi la curvele (cum era sa lipseasca tocmai ele?) ivite, parca, dintr-un film de Fellini. „Un caleidoscop al Italiei contemporane“, l-a definit cineva. Iar despre presedintele juriului, înflacarat admirator al lui Rosi, s-a spus: „Bertolucci a mai înfaptuit o revolutie“, aluzie la filmul sau „Prima della rivoluzione“. Nu departe de stilul documentaristic, ramânând, însa, în interiorul fictiunii, s-a prezentat si „Parkland“, semnat, de altfel, de un cunoscut reporter de investigatii american, Peter Landesman. Titlul evoca celor care nu au uitat ziua de 22 noiembrie 1963 numele spitalului unde avea sa moara cel de al 35-lea presedinte al Statelor Unite, probabil si cel mai iubit.
Ecranizare a cartii „Four Days in November“ de Vincent Bugliosi, filmul reface haosul care a pus stapânire în primele ore ale asasinatului, când întregul corp medical s-a confruntat cu o încercare greu de imaginat pâna atunci, disperarea de a-l readuce la viata pe Kennedy. A fost ambitia producatorului Bill Paxton care, la vârsta de opt ani, asistase împreuna cu tatal sau la discursul presedintelui, sa readuca în memorie tragedia, la împlinirea a 5 decenii. Fragmente din documentele epocii întretaie fictiunea. Printre ele, celebrul filmulet al unui amator, (la vremea lui vândut pe bani buni revistei „Life“), cel care surprinde gestul deznadajduit al lui Jackie Kennedy sarind pe capota masinii. Am aflat din postgeneric ca autorul peliculei (interpretat de Paul Giamatti), un modest croitor venit sa salute trecerea presedintelui, nu si-a mai revenit niciodata din socul trait atunci.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper