„Unu’ Harry“

Un articol de Alexandru Mica

Eduard Mezincescu în dialog cu Alexandru Mica (III)

A. M.: Stiu ca la initiativa profesorului Harry Brauner s-a înfiintat chiar o scoala de nai în cadrul institutului…
E. M.: Cui i-o fi venit ideea nu mai stiu. Probabil, tot lui Harry. Dupa ce refuzase sa întemeieze o scoala de nai pe lânga orchestra Institutului de Folclor, Fanica n-a mai putut rezista când i-am oferit o catedra si o clasa la Conservator. Cu staruinte si rugaminti la toate forurile ce trebuiau sa avizeze initiativa, am obtinut aprobarile necesare. Fanica a avut clasa lui la Conservatorul de Muzica, catedra si titlul de profesor. Printre alte derogari pentru care a trebuit sa luptam, mai spinoasa a fost cea referitoare la studii. Fanica învatase sa zica din nai mai bine ca însusi zeul Pan, întemeietorul mitic al disciplinei, neglijase însa celalalte studii teoretice. N-a fost în stare, sarmanul, sa produca macar certificatul de absolvire a cursului primar, care era gratuit si obligatoriu. Dar eu am scos, în premiera mondiala, cred, un dascal de Conservator, asimilat în grad si leafa cu profesorii universitari, si care nu putea atesta cu acte stiinta de carte necesara. Nu strica sa subliniem asta azi, când bântuie din plin febra protocronismului.
A. M.: Ce reactii au avut fata de initiativa dumneavoastra autoritatile din domeniul învatamântului?
E. M.: Bineînteles ca mai târziu am fost dojenit aspru pentru fapta mea nepotrivita. La înfiintarea scolilor medii de muzica, clasa de nai, cu Fanica cu tot, s-a mutat de la Conservator, la liceul de muzica din Bucuresti. S-o fi gasit, poate, si certificatul de studii a lui Fanica? Sau o fi ramas tot autodidact în ale scrisului si iscalitului? Chestie de arhiva, de istorie a culturii. Problema esentiala era fundamental orientata spre solutionare. Fireste, nu dintr-odata.
A. M.: Stiu ca problema naiurilor ca instrumente a fost întotdeauna una spinoasa, nu prea usor de rezolvat. Cum s-au gasit instrumentele necesare pentru studiu, în timpul acela?
E. M.: Dupa ce am reusit sa determinam vocatia pedagogica a lui Fanica Luca, ce sa vezi, am descoperit ca nu aveam naiurile necesare. Ele nu se gaseau nici în comert. Nu mai stia nimeni sa le confectioneze. Colaboratorii Institutului de Folclor au desfasurat ample investigatii în toata tara, izbutind în cele din urma sa descopere un mester octogenar care nu mai facuse naiuri de câteva decenii. Cu ajutorul lui, au fost produse instrumentele necesare elevilor lui Fanica Luca, ucenicii, calfele si mesterii care aveau sa pastreze mestesugul cântatului la nai, dar si al confectionarii acestuia pentru perenitate.
A. M.: Cum ramâne cu procesul dumneavoastra de constiinta pe care îl încercati dupa încheierea convorbirii telefonice cu temutul Pantiusa?
E. M.: Drept sa-ti spun, n-am avut curajul sa merg mai departe, mai adânc cu propriul examen de constiinta, ce iesise ajungea ca sa ma puna serios pe gânduri. Insistenta lui Harry Brauner de a obtine pentru orchestra Barbu Lautaru o baraca de lemn ramasa de la nemti, careia eu i-am dat curs, putea avea temeiuri sinistre. Se presupunea ca aurul si valuta lui Patrascanu proveneau de la americani. Nu era însa exclus ca o parte sa fi fost mostenita de la hitleristi. Când cineva a pornit-o pe drumul tradarii, tradeaza în stânga si-n dreapta! În peretii înfundati cu câlti ai baracii în care era gazduita orchestra puteau fi ascunse documente compromitatoare, instructiuni perfide, explozibili puternici pentru aruncarea în aer a regimului de democratie populara. Mai mult… motivul pe care muzicologul strain îl fredonase, ca sa puna, chipurile, la încercare virtutile si virtuozitatea ansamblului lautaresc putea fi un semnal misterios, codificat într-o tonalitate pe care numai o minte infernala o putea decoda. În prezenta si sub patronajul unui membru al guvernului care eram, reactiunea mondiala transmisese, poate, celui mai inteligent agent al disolutiei si distrugerii, comanda dezlantuirii marilor rasturnari dramatice. Cutreierarea tarii în lung si-n lat pentru aflarea unui mester în confectionarea naiurilor, acoperea mai mult ca sigur o întreprindere investigatoare ale carei teluri si motivatii ma înfiorau. Promovarea unui geniu muzical, aflat în stare nativa, fara certificate de studii, la o catedra aproape universitara, putea fi invocata în foruri internationale ca o dovada a lipsei de scrupule a noului regim, de la care, cu astfel de precedente, oricine se putea astepta la orice. Astazi pot sa scriu despre aceste întâmplari cu o oarecare seninatate, dar si detasare. Timpul macina amintirile, toceste sensibilitatile, atenueaza spaimele. Cursul desfasurarilor a fost îndreptat. Cât s-a putut. Optiunea politica încorporeaza o doza mai mare de luciditate si mai putina evlavie. Afirmatia autoritara nu mai e de ajuns pentru a distruge oameni, pentru a determina aprobarea tacita sau explicita a silniciilor si abuzurilor. În epoca, o apostila, o subliniere îngrosata cu un creion de o anumita culoare, o notita informativa sau un referat cu învinuiri ticluite, prost însailate, au fost de ajuns pentru a-l scoate pe Harry Brauner din mediul specializat, la crearea caruia contribuise din plin, în care desfasura cu pasiune mistuitoare si desavârsita competenta o activitate de extraordinara însemnatate pentru întelegerea sufletului si capacitatii creatoare a poporului nostru. si pentru pastrarea lor. Un fragment de piatra cioplita sau daltuita, un obiect de bronz sau de fier, o spartura de ulcior pot astepta câteva decenii, veacuri chiar, în cenusa sau tarâna unde zac înmormântate de milenii. În conditiile transformarii accelerate a rânduielilor sociale si omenesti, vorbele si cântecele vechi, traditiile, intonatiile specifice, alte trasaturi gingase ale creatiei populare sunt amenintate sa se piarda odata cu batrânii. Exista popoare care s-au ridicat pe trepte superioare de civilizatie si dezvoltare industriala, dar si-au pierdut, si acum regreta amar, parte din zestrea culturala ancestrala, greu sau cu neputinta de reconstituit în absenta oamenilor pastratori ai vestigiilor orale.
A. M.: În acest context, extragerea profesorului Brauner din serviciul culturii române traditionale mi se evidentiaza ca o grea si poate ireparabila pierdere.
E. M.: Tocmai de aceea mentionez acest aspect pentru a scoate în evidenta marea dauna pricinuita culturii noastre de înlaturarea abuziva si atât de timpurie a lui Harry Brauner din viata sociala. Fara îndoiala, niciun om nu este de neînlocuit în orice ramura de activitate umana. În tot ce face, fiecare om însa, îsi pune pecetea unica a propriei personalitati. Asta nu se înlocuieste. Cred ca suferinta cea mai mare a acestui om minunat a fost si este legata de abandonarea proiectelor pe care le avea în minte sa le duca la îndeplinire în perioada când, pentru a folosi parafraza subtila a dumitale, domnule Alexandru Mica, ca tânar cercetator si publicist, a fost‚ „indisponibil culturii românesti“. Ce usor poate fi distrus un om!
A. M.: Si totusi, când l-ati reîntâlnit pe profesorul Brauner?
E. M.: Când l-am reîntâlnit, în 1973, dupa o întrerupere de doua decenii, Harry Brauner era uimitor de tânar, uimitor de senin, uimitor de sigur pe adevarurile sale. Nici timpul, nici tavalugul represiunii, nici suferintele, nici ruperea de activitatea predilecta, folclorul, nu reusisera sa-l distruga. Ca o dovada vie ca ceea ce este bun, nobil, adevarat în oameni staruie în ciuda celor mai cumplite vitejii ale destinului social, îsi pastreaza forta germinativa, reînfloreste, se amplifica, se condenseaza în creatie de îndata ce cursul destinului este rectificat.
A. M.: Ce v-a vorbit Harry Brauner despre gândurile si idealurile la care visa în închisoare, claustrat timp de 8 ani singur într-o celula ucigatoare?
E. M.: Am vorbit foarte putin despre cele întâmplate cu unul si cu altul în acest interval de timp în care nu ne-am mai vazut. M-a convins sa ascult o cântata sau un oratoriu compus de el în temnita, rememorat nota cu nota, linie în linie ca sa fie transcris dupa eliberare. De o mare puritate si profunzime muzicala si omeneasca. I-am povestit ca prin anii 1956-57 am început sa prind soapte despre adevaratul caracter al întâmplarii care devastase viata lui si a altora, multi. Ireparabil, pentru unii. soaptele se adaugau soaptelor în împrejurari când nu era îngaduit sa dai glas îndoielii. „Dara ochiu-nchis afara înlauntru se desteapta…“, cum spune Poetul. Vorbele, care n-aveau sa fie rostite si-au croit drum catre hârtie. Prin anii aceia, am început sa scriu „Cronica de Singuratate Umana“, pe care aveam s-o termin în 10-12 ani, mai târziu, la Stockholm. Cu o încercare de a întelege si de a consemna tragedia omului care se stie parte integranta dintr-un sistem, dar ajunge, prin efortul unor hazarduri absurde, sa fie strivit de sistemul în care era integrat, în care credea cu toate resursele mintii si sufletului.
A. M.: Ce altceva ati mai scris pe aceeasi tematica din istoria contemporana traita de dvs însiva?
E. M.: Doi-trei ani de la aceasta isprava, am scris piesa „Subiect Imposibil“ despre întâmplarile din anii 1943-1954 care au adus la tragicul sfârsit al lui Lucretiu Patrascanu. Cu toate personajele pe nume propriu, cu situatii veridice sau verosimile, cu unele adevarate. Cele mai scârboase. Am dat tiposcriptele lui Harry Brauner sa le citeasca. Era singurul mod în care puteam sa-mi exprim sentimentele. Cred ca aprecierile lui pozitive au fost sincere. Dupa cum sincera a fost si uimirea lui când s-a împiedicat în piesa de replica: „…Unu’ Harry“,  camuflat ca specialist în folclor!… „A fost si la Londra, cu niste calusari (ticalosie la care nu fusesem asociat, ca unul care înca lustruia seringile Facultatii de Medicina la vremea respectiva). Ca sa zvârle praf în ochii lumii. De ce sa dea englezii premii în dolari, la calusari? E clar!“ „De unde ai stiut?“, m-a întrebat. „Ce sa stiu?“ – „Cum au pus problema.“   – „N-am stiut.“ – „Întocmai asa au pus-o!“  Nu facusem cine stie ce efort de imaginatie ori de divinatie. Când fortele descumpanite ale destinului social se napustesc asupra victimei, transfigurarea sau desfigurarea adevarului se înfaptuieste cu mijloace intelectuale modeste.
A. M.: Iata-ne ajunsi la capatul unui dialog despre întâmplari dramatice din viata marelui nostru folclorist Harry Brauner, autorul moral al formarii si devenirii artistice a neîntrecutei Maria Tanase, „Pasarea Maiastra“ a cântecului nostru popular traditional, într-o împletire întâmplatoare si plina de riscuri a Domniei Voastre cu aceste doua destine dramatice din cultura româna.
Va multumesc pentru onoarea ce mi-ati facut-o si îmi îngadui sa ma retrag, dorindu-va viata lunga si cariera prodigioasa în domeniul diplomatiei, în care sunteti angrenat de o lunga perioada de timp.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper