Un exemplu din Valonia (II)

Poate ca pledoaria mea pentru achizitionarea, de catre muzee, a dresurilor, gumarilor, strecilor, helancilor, deloanelor, ciocatelor, saharienelor, gecilor de tot felul, colantilor, botoseilor, bikinilor, tenisilor, baschetilor, adidasilor, sepcilor, tricourilor, maiourilor, camasilor, fustelor, rochiilor, paltoanelor, blanurilor, canadienelor si a celorlalte obiecte vestimentare din anii regimului comunist nu v-a facut sa credeti ca as fi, pe de-a-ntregul, un obsedat al necesitatii unui muzeu al costumului – desi, da, avem nevoie si de un asemenea muzeu (colectia Adinei Nanu, îngrijita de Unda Popp, este, din pacate, urgisita de lipsa unui spatiu adecvat pentru depozitare – nemaivorbind de unul pentru expunere!; colectia lui Adrian Silvan Ionescu, precum si alte colectii private împartasesc aceeasi soarta). Recent, un cuplu de tineri casatoriti privea cu neîncredere niste oameni din generatia mea, care le povesteau cum se trezeau mamele cu noaptea în cap, atunci când se presupunea ca alte familii dorm înca, pentru a pune la fiert scutecele bebelusilor; si asta se întâmpla cu doar 25 de ani în urma. Greu de imaginat, pentru cineva care cumpara pemparsi de la farmacia din coltul blocului, deschisa permanent, cum se îngrijeau copilasii în „epoca de aur! Îsi mai aduce multa lume aminte – ca tot am adus vorba despre bebelusi – despre cum aratau carucioarele sau, în cazurile fericite, landourile? Poate ca mai pot fi zarite prin fotografii, dar ar fi bine daca am avea câteva obiecte de acest fel, în depozitele muzeale. Cât despre fotografii…
A disparut recent dintre noi Mihai Oroveanu. Îi vom duce, foarte multi ani de zile lipsa – cei mai tineri, poate, fara sa o stie. Cu bonomia lui, cu vesnica lui bombaneala si aceeasi vesnica autoironica chicoteala, cu istoriile si istorisirile sale, din alte lumi si din alta lume, de la cei pe care i-a mostenit, pâna la cei pe care i-a cunoscut, din aventuroasa lui existenta, balansata între sport si arta, acest om a fost, pentru mine cel putin, înainte de orice, un mare muzeograf, si un constructor de institutii si modele. A reusit sa constituie si sa instituie (între altele, pe care nu le mai amintesc aici – desi, cu siguranta, Mihai Oroveanu merita sa fie omagiat fara rezerve si pe îndelete) Muzeul National de Arta Contemporana, beneficiind, e adevarat, de sprijinul neconditionat al premierului Adrian Nastase. Dar marea lui pasiune, fotografia, a ramas fara adapostul pe care si l-a dorit atât de mult si pentru care avea pregatita o uriasa colectie, de o inestimabila valoare, plus un concept muzeografic original. Muzeul fotografiei a ramas un proiect generos, dar un proiect pierdut, odata cu mintea sa. Poate ca, vreodata, se vor gasi niste oameni cu putere de decizie si cu responsabilitate în decizie care sa înteleaga importanta unui asemenea demers, pentru istoria nationala. Traim într-o epoca a vizualului – si asta nu de acum, ci de mai bine de un secol. M-am bucurat imens sa aflu ca a fost proiectat un muzeu al cinematografiei nationale. Sper ca nu vom uita de ruda mai batrâna si mai saraca a filmului: fotografia. Desigur, acum putem pretui maiestria artistica a pionierilor Carol Popp de Szathmári, Franz Duschek, Andreas D. Reiser sau Franz Mandy, ori pe cea a urmasilor lor într-ale profesiei, Duschek – fiul, Ioan Spirescu ori Gustav Waber. Dar suntem fermecati, mai ales, de operele lui Iosif Berman, Willy Pragher, Nicolae Ionescu sau Inge Morath. Ei bine, multe dintre acestea se afla în colectia lui Mihai Oroveanu, alaturi de alte zeci de mii de imagini, de o valoare inestimabila, pentru ca ele sunt marturia unui secol întreg din istoria recenta a României.
Dar, dincolo de fotografiile realizate de profesionisti, exista fara îndoiala în casa fiecaruia dintre noi poze de demult. Probabil ca nici nu mai recunoastem toate persoanele din fotografii, dar ele pot deveni uneori mai pretioase pentru o tara întreaga decât pentru o persoana, fie aceea chiar si proprietarul ei. Din aceasta perspectiva, nu pot decât sa salut initiativa remarcabila a Muzeului National de Istorie a României de a sustine integrarea si a tarii noastre în proiectul demarat de europeana (care, la rândul ei, a preluat o initiativa a Universitatii Oxford), pentru crearea unui imens fond documentar continental referitor la Primul Razboi Mondial. Asadar, daca aveti fotografii datând din perioada primei mari conflagratii (francezii îl numesc si acum „Marele Razboi“), intrati pe situl de internet www.europeana1914-1918.eu/ro si veti afla cum puteti sa contribuiti, ca niste cetateni ai României, la acest mare proiect european. Însotiti-le de imaginile unor obiecte pe care le mai aveti în casa si care dateaza din acea perioada. Totul va fi numerizat si va intra în aceasta mare colectie europeana. Si nu uitati de povestile ramase de la bunici si strabunici! E nevoie si de ele, pentru ca ele sunt parte a patrimoniului cultural imaterial (istoria orala, în acest caz). Si, poate ca asa se va trezi si interesul muzeelor de istorie din România de a aduna ce se mai poate din ceea ce a mai ramas.
Nu pot sa nu îmi aduc aminte de Irina Nicolau, cea care a încercat sa puna, oarecum sagalnic, asa cum îi era felul, o problema extrem de serioasa, aceea a patrimoniului cultural imaterial. Ca sa o citez, „la primul seminar de etnologie, studentii ar trebui sa-si cerceteze familia. Trecând peste stupoare, rezerve si chicoteli, fiecare ar avea de întocmit arborele genealogic al neamului sau. Operatia devine cu adevarat utila, când se realizeaza în doi timpi: mai întâi, noteaza studentul ce stie, ca sa vada cât de putin stie, si apoi completeaza cu ajutorul unui batrân. Pus pe hârtie, un arbore genealogic te face sa te simti mai bogat, mai sigur pe tine. Un scriitor francez contemporan, al carui arbore genealogic îmbunatatit înregistreaza faimoase nume de familii europene, pretinde ca a fi nobil înseamna sa cunosti numele stramosilor tai. Pentru a sti cum li s-au numit stramosii, nobilii tin demult socoteli. Pomelnicele taranilor, într-un fel, realizau acelasi lucru: Ion, Ion, Vasile, Maria, Ion… Pe cei uitati la pomeniri taranii îi împacau, o data pe an, cu o coptura de aluat numita uitata. Doar noi, cei care nu suntem nici nobili, nici tarani, lasam cu neglijenta în urma puzderie de stramosi uitati. s…t Va invit sa facem împreuna un exercitiu de anamneza, sa urcam fiecare cu gândul în rasparul neamului lui“. Tot Irina Nicolau a fost cea care a initiat, acum mai bine de 15 ani, Grupul de actiune culturala FURNICA. Unul dintre scopurile acestuia a fost acela de a strânge „autobiografii“, scrise sau imprimate. Acum – am aflat –, au aparut tineri care se ofera, pentru o suma destul de modica, sa îi interogheze pe batrânii unor familii cu privire la istoriile lor, sa redacteze amintiri de familie, pe care sa le ofere, apoi, celor prea ocupati ca sa si le redacteze singuri. Poate ca si aceste albume vor ajunge, odata, la vreun muzeu local, marturisind despre vremuri trecute; nu de doamne si domnite, ci de cei care ne-au fost parinti, bunici si strabunici, si pe care riscam sa îi uitam…
Muzeul pe care l-am vizitat la Liège are grija de toate aceste lucruri care, si la ei, ca si la noi, risca sa se piarda ireversibil. Asadar, daca aveti drum prin Belgia, va invit sa nu evitati Muzeul Vietii Valone. Veti dobândi, poate, o alta perspectiva despre ce ar putea sa fie un muzeu al vietii românesti, de undeva, de pe la noi.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper