Surprizele toamnei

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Inainte de a vorbi despre surprizele toamnei – planul presedintelui Frantei Hollande de a ataca Siria, la 31 august, si adoptarea rezolutiei Consiliului de Securitate in criza siriana –, sa ne oprim la doua evenimente asteptate.
Victoria doamnei Merkel in alegerile legislative din Germania era previzibila. Dar aceasta, pe cât este de mare, chiar a fost botezata „super-victorie“, nu ofera pe deplin succesul dorit. Liberalii, aliati traditionali ai Uniunii Crestin-Democrate, nu au mai intrat in Parlament, producând astfel dificultati la formarea coalitiei de guvernare. Fie si ca a cincea roata la Mercedes-ul politic german, ei erau piesa de siguranta la drum lung. Acum, cea mai puternica doamna a Germaniei trebuie sa recurga la adversarii ei politici pentru formarea guvernului. Fie cu Grunen-Verzii (8,5%, putin probabil) de care o desparte fundamental programul nuclear, fie cu social-democratii din SPD, si acestia in scadere dramatica de pozitie (putin peste 25%), cu care ar putea reface „Grosse Koalition“ din anii 1966-1969 si 2005-2009. In politica interna crestin-democratii si social-democratii germani au abordari diferite in privinta politicii familiale, casatoriilor homo si dublei cetatenii, dar nu acestea dau dureri de cap. In monotonia politicii germane, asperitatile se niveleaza rapid. Ceea ce conteaza este istoria coabitarii. Daca nu ar fi experienta din anii ’60 când, intrati la guvernare, social-democratii germani i-au creat conditii lui Willy Brandt sa devina cancelar, doamna Merkel ar fi scutita de griji. Numai ca, dupa un al treilea mandat, lucrurile ar putea lua o intorsatura neplacuta.
A doua chestiune la care ma opresc in treacat este cea a noii campanii de re-re-re-expatriere a tiganilor din Franta. Voi contraria ca si altadata: oficialii români nu prezinta corect fondul problemei, desi ar fi trebuit sa-l inteleaga bine din experientele trecute cu Italia, Franta, Olanda, Spania si cu alte tari. Fondul problemei nu tine doar de campaniile electorale, chiar daca este folosit mai zgomotos in astfel de ocazii. Nici chiar de discriminare in sensul politico-juridic. Toata lumea recunoaste necesitatea respectarii drepturilor acestei minoritati etnice europene. Nu toti sunt, insa, de acord cu comportamentul ei. Nu este vina noastra, a românilor, ca modul in care tiganii continua sa creada ca trebuie sa se comporte in strainatate intra in  contradictie cu civilizatia locurilor in care au dreptul sa calatoreasca sau sa traiasca. Pâna nu vom fi convingatori in argumentatie cu propria noastra experienta de la dezrobirea lor, de acum peste un secol si jumatate, nu  putem sa ne facem intelesi. Am motive sa cred ca experienta de convietuire a francezilor cu tiganii il indreptateste pe ministrul francez de interne Vals sa afirme ca, in buna parte, acestia nu au dorinta de a se integra. O recunosc si ei. Ministrul Vals, insa, nu are dreptate sa trateze asa cum o face aceasta minoritate. Incalca toate conventiile in privinta drepturilor omului, ale copilului, ale minoritatilor, pe cele speciale luate la nivelul Uniunii Europene privind tratamentul tiganilor si, nu in ultimul rând, mostenirea  lasata omenirii de umanismul francez. Parisul trebuie sa faca eforturile pe care le cerea Bucurestiului in anii ’90 de a respecta drepturile acestei etnii. Atunci, din afara, România parea ca nu manifesta vointa politica. Un mare neadevar pe care politicienii români nu il demonteaza odata pentru totdeauna. Bucurestiul a facut concesii dupa concesii, cea mai stupida fiind cea de a accepta, la sugestii din afara, fara sa masoare consecintele, denumirea de rom in loc de cea cultural-istorica de tigan. Integrarea acestei etnii  ajunsese o pagina de manual politic. Au fost date pe mâna afaceristilor fonduri uriase pentru programe ridicole de re-insertie. Cine si când va da socoteala pentru acestea?
Si acum, despre surprizele acestei toamne.
Politica militara a presedintelui Hollande da frisoane
Am mai scris despre apetitul razboinic, greu de explicat, al presedintelui Hollande. Cunoscând câte ceva despre razboaiele din Algeria si Indochina, am avut intotdeauna rezerve sa ma opresc la implicarea Frantei in operatiuni militare in strainatate desi cunosteam ca Parisul, sub diferite pretexte, cel mai des invocat fiind cel al protejarii intereselor nationale, improspata fronturile militare prin fostele colonii. Dar nu pot trece peste o dezvaluire care provoaca frisoane. Duminica trecuta, presa franceza a publicat o stire pe care as fi pus-o pe seama glumelor de poisson d’avril daca nu ar fi aparut la 29 septembrie: presedintele François Hollande preconizase sa atace Siria la 31 august! „Avioane Rafale erau gata de decolare, tintele alese si comunicatul deja redactat. Dar, in ultimul moment, Hollande a trebuit sa anuleze operatiunea“ scrie Vincent Jauvert editorialistul lui „Nouvel Observateur“. Stirea a facut valuri. Am verificat-o imediat si la posturile de televiziune. Operatiunea ar fi trebuit sa fie franco-americana si ar fi fost convenita cu  presedintele Barack Obama. Ea esueaza – incredibil! – in urma unei comunicari telefonice in care nu s-a tinut cont de diferenta de fus orar intre Paris si Washington! „Aceasta zi nebuna incepe la ora 3 dimineata, când ofiterul de permanenta insarcinat cu comunicarea presedintelui Republicii primeste un apel de la omologul lui american. Acesta din urma il previne ca Barack Obama ii va telefona lui François Hollande pe linia directa si securizata care leaga Elysée de Casa Alba. Când? In aceeasi zi, la 18,15, ora Parisului. Neintelegerea transatlantica incepe – un quiproquo rizibil daca nu ar fi vorba de razboi“,  scrie Vincent Jauvert. Mai departe: „Decalajul orar este un fapt, consilierul diplomatic al lui François Hollande, Paul Jean-Ortiz, descopera mesajul de la Casa Alba la ora 8, de indata ce soseste la biroul lui din Rue de l’Elysée. El il previne imediat pe  François Hollande, care decide sa convoace un consiliu restrâns, imediat dupa ce va vorbi cu Barack Obama. Trebuia sa fie prezenti ministri Apararii, Internelor, Afacerilor Externe precum si «marii subordonati»: seful Statului Major, patronii DGSE (Directia Generala a Securitatii Statului) si Informatiilor Militare… Un consiliu de razboi, dupa care seful statului trebuia sa dea ordin formal de incepere a atacurilor franceze in Siria. Cel putin asta credea François Hollande si, impreuna cu el, personalitatile convocate. In dimineata de 31 august, (Palatul) Elysée a cerut, deci, militarilor sa fie pregatiti sa execute acest ordin presupus iminent… Planul prevedea bombardarea timp de o noapte, incepând cu ora 3 dimineata, moment când lumea doarme profund, afirma unul dintre responsabilii francezi“, al carui nume  Vincent Jauvert nu il da. Se urmarea in special distrugerea rachetelor si centrelor de comanda ale Armatei a IV-a, chimica. Loviturile urmau sa fie executate de avioanele Rafale aflate (pe port-avioane) in apele internationale din  Mediterana. „Nu voiam sa tragem din spatiul aerian turc, relateaza altcineva tot fara nume, pentru ca ne temeam ca Assad invoca legitima aparare si bombardeaza statul vecin, ceea ce risca sa implice NATO“. Si, acum, stupoare: in convorbirea ratata din cauza neluarii in calcul a diferentei de fus orar, presedintele Obama urma sa-i comunice presedintelui Hollande ca… va participa la operatiunea (fixata!) dar, deocamdata, s-a hotarât sa consulte Congresul! Evenimentele luau un curs care il vor surprinde pe presedintele Hollande. Se presupune ca planul a fost rasturnat de rapiditatea cu care Moscova l-a convins pe Assad sa accepte distrugerea arsenalului chimic si sa introduca dosarul rezolutiei in Consiliul de Securitate. Restul este cunoscut: a fost adoptata o rezolutie care il obliga pe Assad sa-si lichideze arsenalul chimic sub control ONU; dictatorul a acceptat. Concluzia editorialistului francez: inchiderea aventurii s-a datorat „unei manevre diplomatice ingenioase a lui Vladimir Putin“. Doar atât sa se fi intâmplat?
Manevrarea dreptului de veto
In sfârsit, razboiul din Siria este pus sub control, primul pas il constituie adoptarea acelei rezolutii a Consiliului de Securitate care reglementeaza conditiile de distrugere a arsenalului chimic al Siriei. Dupa unii, acesta ar fi mare, de peste o mie de tone, dupa altii ar fi depasit, expirat, usor de neutralizat. Nu erau cunoscute aceste date dinainte de a se face atâta tapaj pe seama atacurilor chimice in razboiul din Siria? Ma indoiesc. Daca in spatele acestei rezolutii se afla ingeniozitatea sau viclenia (in franceza: „astuce“) Kremlinului nici nu mai are importanta. Dupa adoptarea rezolutiei, secretarul general al ONU a putut declara usurat: „In aceasta seara, comunitatea internationala si-a indeplinit misiunea. Dupa mult timp, acesta este primul semn de speranta in Siria. Consiliul de Securitate isi merita numele“. Cuvintele dezvaluie mai degraba amaraciunea inaltului demnitar pentru marginalizarea Organizatia Natiunilor Unite in conflictul sirian si nu numai. Crizele din diferite regiuni ale lumii au fost treptat-treptat scoase de sub autoritatea ONU. Dreptul de veto a fost folosit pentru blocarea negocierilor de fiecare data când interesele o cereau. Este acest drept de veto o piedica sau un avantaj in functionarea Consiliului de Securitate? Specialistii considera ca fara el abuzurile ar prevala si mai puternic in obstructionarea misiunii ONU. Criza siriana probeaza aceasta alegatie. In drumul pentru refacerea pozitiei de putere mondiala,  Rusia a ales sa se lupte pentru tratarea crizei siriene in Consiliul de Securitate sperând ca va putea – si a reusit – sa uzeze de toate avantajele pe care i le confera dreptul de veto. De fapt a urmarit – avea interesul – sa scoata o solutie  politica in afara unor decizii care ar fi antrenat fie NATO (cazul fostei Iugoslavii), fie diferite aliante constituite ad hoc (cazul Afganistanului, Irakului si Libiei). De unde si recunoasterea, bon gré, mal gré, a victoriei rusesti in solutia politica intermediara a crizei siriene.
Sa admitem ca interventia militara franco-americana din 31 august nu ar fi fost decât un exercitiu de presiune. De ce nu a fost posibila adoptarea rezolutiei prin negocieri clasice in Consiliul de Securitate? Ministrul francez de Externe Fabius crede ca, „fara amenintarea convingatoare privind recursul la forta“, nu putea fi deblocata criza siriana. Ramâne de demonstrat. Când Lavrov si Kerry au pus pe masa ultimele argumente diplomatice, solutia politica s-a limpezit. Multi nu inteleg de ce trebuie sa se faca uz de forta. Ofer un raspuns dedus din considerentele unui fost consilier pentru securitate al Statelor Unite, Zbigniew Brzezinski. Acesta regreta ca „rezistenta populista persistenta si foarte puternic motivata a unor oameni bine instruiti politic dar istoric ostili oricarui control exterior este din ce in ce mai dificil de suprimat“.
Deci, dupa Brzezinski, cei care nu accepta recursul la forta trebuie tratati de boala respingerii oricarui control exterior! Bun rationament!

Un comentariu pentru “Surprizele toamnei”

  1. octombrie 15, 2013 la 4:41 pm

    comentariu foarte interesant, documentat, la obiect si de actualitate, asa cum sunt toate asemenea comentarii ale dl-ui Apostoiu.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper