„Radu Afrim a reusit sa ne apropie“

Un articol de Cristina Rusiecki

Lucian Sabados in dialog cu Cristina Rusiecki

Cristina Rusiecki: Ce aveti de gând cu Teatrul „Maria Filotti“, un teatru greu incercat, care a suferit traume atât de puternice in ultimii ani, asta dupa ce multi ani a fost unul dintre cele mai performante si mai curajoase teatre din tara?
Lucian Sabados: In primul rând, am de gând sa-l fac bine pentru ca merita, pentru ca are un destin al lui care s-a fracturat putin. La un moment dat, exista in viata fiecarui colectiv fracturi de genul acesta. E trist când ele vin de sus in jos. De ce este perfect fezabil proiectul meu de a-i readuce acolo unde le e locul? Pentru ca n-a plecat nimeni. In afara de tragica disparitie biologica a lui Bujor Macrin, nu s-au intâmplat modificari in aceasta trupa absolut interesanta, cu o structura pe care o cunosc si o urmaresc de foarte multi ani.

C.R.: Cum v-ati decis, dupa douazeci si unu de ani de Ploiesti, sa concurati pentru postul de director la Braila?
L.S.: Nu e intâmplator ca eu am ales sa concurez la postul de manager al acestui teatru, pentru ca, de doisprezece ani, gratie lui Radu Afrim, eram un observator atent. Nu lipseam de la premierele majore – nu numai ale lui Radu Afrim, ci si ale lui Radu Apostol, Victor Ioan Frunza etc. Eram la curent. Pe de alta parte, Radu Afrim a reusit sa ne apropie foarte tare. Eram cel putin trei colective – dupa aceea, sigur, am devenit mai multi –, dar la inceput eram Braila, Sfântu Gheorghe si Ploiesti, care avem o prietenie speciala, un tip de solidaritate ce lipseste din ce in ce mai mult in lumea teatrala si cea artistica. Poate e normal, pentru ca artistii sunt fiinte solitare si destul de individualiste, dar Radu a reusit ceva cu totul deosebit. A reusit sa ne apropie, au fost chiar parteneriate in toata regula. Gratie lui Radu, mi s-a parut o trecere foarte usoara… dificila, acuma, imi dau seama – sunt un om normal si dupa douazeci si unu de ani de performanta la Ploiesti nu-i usor sa schimbi locul, mai ales la cincizeci si sase de ani. Dar sacrificiile au fost numai de ordin familial, pentru ca altfel nu imi lipseste Ploiestiul. Braila este pentru mine o oferta extrem de interesanta, incepând de la configuratia speciala a centrului vechi. Eu traiesc in centrul vechi, trebuie sa recunosc, e o Braila pe care o percep putin livresc, cu ochiul meu de artist, dar ma simt extrem de aparat si reconfortat. Am cunoscut niste oameni minunati in aceasta vara, care a fost una de documentare, „o lunga vara fierbinte“, cum i-am zis eu. Am preferat sa ma documentez si sa intru pregatit in stagiune, pentru ca foarte multi actori din trupa noastra, care ma cunosc, asteptau de la mine o schimbare concreta. Si nu e usor deloc dupa trei-patru ani sa readuci normalitatea, increderea, sa le dai aceasta putere si energie de care au mare nevoie. Un artist, daca nu se simte protejat, daca nu este provocat in special de proiecte importante, de regizori importanti, se descurajeaza, se pierde, se deprofesionalizeaza. Har Domnului, nu s-a prelungit perioada, har Domnului, nu au plecat.

C.R.: Stiu ca mari actori de aici, ca Mihaela Trofimov, Emilian Oprea, Liviu Pintileasa, si-au adapostit talentul pe scenele din Bucuresti.
L.S.: Au parasit putin Braila, este dreptul lor, au avut nevoie de regasirea propriei cai in Bucuresti, dar nu au plecat, iar acum se intorc si se simt din ce in ce mai bine la Braila. Pentru mine e extrem de incurajator. Nu ca nu ar fi greu, suntem abia la inceput, schimbarile nu pot aparea chiar imediat. Exista, totusi, semne importante.

C.R.: Care?
L.S.: E un alt tip de concentrare. S-a terminat perioada de turnat cenusa in cap, de comentarii, de bârfe, de tensiuni, de razboaie. Sigur ca nu poti sa le elimini, sunt in firea lucrurilor. Dar tipul de abordare si ritmul pe care eu l-am adus si precizia unor proiecte care au niste termene, au niste nume de regizori, au niste titluri de piese si niste nume de autori extrem de importanti ii aduc in situatia de a se concentra la ce urmeaza. Incep sa tureze motorul asa cum trebuie, fiindca la sfârsitul acestei stagiuni, poate chiar mai repede, sper eu, se apropie prima premiera.

C.R.: Despre ce e vorba?
L.S.: Un spectacol al Sânzienei Stoican, o regizoare tânara extrem de interesanta. Eu am lucrat deja cu ea la Ploiesti. Este un text important, „Casa“ lui Evgheni Griskovet, iar actorii se simt bine cu ea. Spatiul in care repeta, Sala Studio, ii inspira pe toti si e o atmosfera foarte buna de concentrare, de lucru. La Braila sper ca va reveni cât mai curând normalitatea. Dar nu numai normalitatea, ci si performanta. Sunt toate premisele pentru succes: va spuneam, nu a plecat nimeni, teatrul arata impecabil, la anul vom intra intr-un nou proces de reparatii. Nu e vorba de consolidari, ci de o improspatare a picturii, a stucaturii si o necesara modernizare a scenei, de la podea la sistemele de stangi. Asa ca aceasta bijuterie, aceasta „bomboniera“, cum ii spun multi, prin ceea ce se va intâmpla in ea, va reveni pe firmament. Va promit. Este proiectul meu.

C.R.: Ce alte proiecte urmeaza?
L.S.: Dupa Sânziana va urma Vlad Cristache cu un proiect excelent, „Don Juan“ de Molière, despre care am stat mult de vorba. Revine si Victor Ioan Frunza cu un text absolut minunat, „Crinul“ al lui Ferenc Molnár. Am vazut un mare spectacol al lui Árpád Schilling in 2001 la Budapesta pe textul acesta, la care se referea si Victor când spunea: „Lucian, miza e mare pentru ca piesa incepe sa fie din ce in ce mai jucata“. Victor Ioan Frunza isi doreste un spectacol de o factura extrem de moderna, chiar daca Ferenc Molnár reprezinta clasicii inceputului de secol XX. Regizorul intentioneaza sa readuca melodrama ca gen, innobilând-o, pentru ca ne ferim câteodata de melodrama, o incarcam cu atâtea sensuri peiorative… Gresit! Melodrama, atunci când este respectata si tratata intr-un sens artistic, nu e cu nimic mai prejos decât drama sau tragedia. Depinde cum o faci. Pe urma va veni Radu Nichifor, al doilea regizor angajat al teatrului, cu un proiect cu Eugène Labiche, cu care vrem sa facem un exercitiu de caligrafie de mare rafinament. Ne-a inspirat poate si Vlad Mugur. Nu e vorba de stilul lui, ci mai degraba de demonstratia ca se poate face foarte bine un spectacol de arta din Labiche.

C.R.: Se va intoarce si Radu Afrim acasa sau… intr-una dintre casele lui preferate, Teatrul „Maria Filotti“ din Braila?
L.S.: Vine si Radu, cum sa nu vina? Radu ar fi venit mai repede, dar l-am prins intr-un moment când avea angajate niste proiecte. Radu revine in luna august a anului viitor, nu e nici un fel de indoiala. Toamna viitoare este extrem de interesanta, pentru ca, dupa Radu, care e sigur, pâna in 10-15 octombrie, vin trei nume extraordinare. Unul este minunat, pentru Braila, mai ales: doamna Catalina Buzoianu. Dar in aceeasi perioada Cristi Juncu si cu Vlad Massaci vor fi in blockstart.

C.R: Suna fantastic! Trupa ar trebui sa fie incântata. Vad ca v-ati facut temele pentru un an de aici inainte.
L.S.:  Si alt proiect sigur este prevazut pentru ianuarie 2015. Impreuna cu Teatrul „Fanny Tardini“ din Galati vom face prima coproductie serioasa, invitându-l pe Alexandru Dabija. Ne-am facut curaj, am vorbit cu Sandu, totul e in regula. Va monta Panait Istrati, pentru ca il consider pe Sandu (Alexandru Dabija, n.n.) cel mai mare regizor-povestitor din ultimii douazeci de ani. E un mare povestitor. Or, nu se poate provocare mai mare decât Panait Istrati la gurile Dunarii.

Din nou soare la Teatrul „Maria Filotti“ din Braila

Greu de construit si usor de distrus! Este cazul Teatrului „Maria Filotti“ din Braila, pentru o lunga perioada, unul dintre cele mai performante si inovatoare din tara. Vechea directoare, Veronica Dobrin, acum la pensie, consiliata de Doina Papp, a riscat si a câstigat. Mizând pe tineri talentati si experimentalisti (dintre care Radu Afrim este numai cazul cel mai cunoscut, alaturi de el aflându-se Radu Apostol, Sorin Militaru, Mariana Camarasan si Alexandra Penciuc, Radu Nichifor, Chris Nedeea, Iris Spiridon si Alexandru Lustig, pentru a nu-i numi decât pe câtiva), directoarea a cladit unul dintre teatrele-reper ale ultimelor decenii. Nu din piatra seaca, ci cu ajutorul unei echipe de actori tineri, printre cei mai valorosi ai generatiei (Mihaela Trofimov, Marius Manole, Emilian Oprea, Alin Florea, Valentin Terente, Liviu Pintileasa), care au devenit, de la an la an, mai performanti. Astazi se numara printre cei mai buni actori ai nostri.
Din pacate, tagma politicienilor si-a gasit o buna masa de manevra pentru mizele sale mici si disputele nefericite si in teatru. A urmat tragicul directorat al folkistului Mircea Bodolan (gratie caror calitati l-a numit comisia e greu de ghicit!), pentru ca o constructie de un deceniu sa se duca pe apa sâmbetei. Caci teatrele sunt institutii vii, deci firave, in care atuul principal il constituie nimic altceva decât oamenii. Iar o echipa se poate ravasi vazând cu ochii. A fost trista demonstratie a lui Mircea Bodolan. Fata in fata cu obtuzitatea si complexele de putere ale acestuia, actorii din Braila si-au cautat norocul prin alte parti. Si nu e deloc lipsit de importanta ca au stralucit pe scenele din Capitala, daca ar fi sa-i amintim numai pe Emilian Oprea intr-un excelent rol din „Napasta“, regia Radu Afrim, Teatrul National Bucuresti, sau pe Mihaela Trofimov si Liviu Pintileasa intr-un spectacol deopotriva delicat si profund, „Un tramvai numit dorinta“, regia Andrei si Andreea Grosu, UNTEATRU. De altfel, ambele spectacole au fost selectionate in editia de anul acesta a Festivalului National de Teatru. Asta spune ceva, nu?
A fost trist ca anul trecut, la traditionalul festival organizat de „Maria Filotti“, „Zile si nopti de teatru la Braila“, intr-unul dintre teatrele favorite ale lui Radu Afrim, pentru prima data, nu a putut fi vãzut nici un spectacol al lui. Acum lucrurile s-au schimbat. Auspiciile se arata din nou bune odata cu venirea la conducerea teatrului a lui Lucian Sabados, fostul director de la „Toma Caragiu“, Ploiesti, exilat si el tot din cauza meschinelor interese politice. Director si selectioner unic pentru editia de fata, Lucian Sabados a facut un program pentru toate gusturile, de la productiile cu statui vivante in regia lui Mihai Malaimare, trecând prin divertismentul propus de Razvan Mazilu in „Saraiman“ (Teatrul Odeon), pâna la spectacole ale regizorilor importanti ca „Iluzii“ (Teatrul ACT, r. Cristi Juncu) sau „Omul cu chitara“ (Teatrul Municipal Turda, r. Mihai Maniutiu). Totul a culminat cu „Mai intâi te nasti“ (r. Radu Afrim) care, la sediu (Teatrul „Andrei Muresan“, Sfântu Gheorghe), se joaca cu cele câteva rânduri de spectatori pe scena, iar la Braila a umplut o sala de cinci sute de locuri. Publicul s-a bucurat si a aplaudat spectacole de calitate. Si, ca o mentiune triviala, chiar si conditiile de cazare au fost mai bune decât in toti anii precedenti.
Actorii de la „Maria Filotti“ au acum fete luminoase, nu mai povestesc ravasiti cum li se duce teatrul de râpa. Dupa reprezentatia cu „Mai intâi te nasti“, câtiva dintre actorii-gazda au discutat cu prietenii lor de la Sfântu Gheorghe. Plini de mândrie, mi-au spus: „Stii, noi suntem actorii lui Afrim“, iar aceasta a sunat in gura lor ca un blazon infailibil. Aveau dreptate. Un blazon de certa noblete artistica. E timpul ca acesta sa emita din nou energie si valoare pe scena de la „Maria Filotti“. De altfel, dupa ani de interdictie a regizorului la Braila, stagiunea s-a deschis cu „Omul-perna“, iar reluarea montarii sale „Suflete. Puncte de veghere“ a umplut salile imediat.
Despre ceea ce se va intâmpla in viitor a acceptat sa ne dezvaluie noul director al teatrului, Lucian Sabados.

CRISTINA RUSIECKI

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper